ICCJ. Decizia nr. 7/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 7/2011
Dosar nr. 30824/3/2006
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta A.V.A.B. (devenită A.V.A.S.) a chemat în judecată pe pârâţii S.M. şi S.J.S.K. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare acţiuni din 19 mai 2000 şi să oblige pârâţii la plata de daune - interese conform art. 21 din OG nr. 25/2002, estimate provizoriu la suma de 1.050.000 dolari S.U.A. al căror cuantum efectiv va fi stabilit prin expertiză.
Prin sentinţa comercială nr. 674 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este o acţiune personală, întemeiată pe drepturi patrimoniale de creanţă, reţinând că obligaţiile pretins nerespectate sunt obligaţii de a face cu termen scadent la 2 sau 3 ani de la încheierea contractului sau obligaţii de a nu face, constând în abţinerea cumpărătorului de la o anumită conduită pe o perioadă de trei ani de la încheierea contractului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta, susţinând că instanţa de fond a înţeles în mod eronat pretenţiile reclamantei, făcând o interpretare de natură să schimbe efectele actului juridic.
Apelanta – reclamantă a arătat că instanţa de fond trebuia să analizeze cu prioritate rezoluţiunea contractului ca principal capăt de cerere şi abia, ulterior, cererea de daune – interese ce reprezintă penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceasta având caracter accesoriu.
Totodată apelanta – reclamantă a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că obiectul acţiunii de fond îl reprezintă plata unor sume de bani rezultate din derularea contractului de privatizare, în realitate, reclamanta solicitând daune – interese în temeiul art. 21 din OG nr. 25/2002, dreptul la plata acestor sume de bani născându-se doar în momentul în care instanţa constată îndeplinite condiţiile rezoluţiunii.
Apelanta – reclamantă a depus precizări ale cererii de apel arătând că scadenţa fiecărei obligaţii nu prezintă relevanţă, întrucât obiectul principal al acţiunii îl reprezintă rezoluţiunea.
Prin Decizia comercială nr. 275 din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a pretenţiilor deduse judecăţii, apreciind că acţiune de fond are două capete de cerere, respectiv, rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare din 19 mai 2000 şi obligarea intimaţilor – pârâţi la plata de daune – interese conform art. 21 din OG nr. 25/2002.
Instanţa de apel a respins critica relativă la calificarea acţiunii de fond ca fiind o acţiune în pretenţii decurgând din contractul de privatizare, şi nu o acţiune în rezoluţiune, întrucât o atare reţinere nu se regăseşte în considerentele sentinţei atacate, pe de o parte, iar pe de altă parte, a respins şi motivul de apel vizând inversarea ordinii de soluţionare a capetelor de cerere formulate, în sensul că s-ar fi soluţionat prioritar capătul de cerere accesoriu relativ la plata daunelor – interese.
Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că în considerentele sentinţei atacate Tribunalul a luat în examinare exclusiv capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de privatizare, apreciindu-l ca prescris în raport de natura şi temeiul fiecărei obligaţii contractuale denunţată ca neexecutată.
Cât priveşte legalitatea soluţiei întemeiată pe aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul acţiunii în rezoluţiune, Curtea de Apel a apreciat că acţiunea în rezoluţiune vizează protejarea unui drept patrimonial, astfel încât, faţă de conţinutul deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în instanţă conferă caracter patrimonial şi litigiului.
Ca atare, având în vedere că acţiunea în rezoluţiune nu este declarată imprescriptibilă extinctiv, soluţia primei instanţe de aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul acţiunii în rezoluţiune este temeinică şi legală.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat judicios la determinarea momentului la care s-a născut dreptul la acţiune în rezoluţiune în funcţie de natura obligaţiei şi de termenele de executare, aplicând dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În plus, instanţa de apel a completat considerentele sentinţei de fond, reţinând că se impuneau distincţii şi între obligaţii fără termen stabilit şi cele ce urmează a fi executate la cererea reclamantei – creditoare, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, analizând distinct fiecare obligaţie pretins neexecutată ce ar fi atras rezoluţiunea contractului.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că, în fapt, apelanta – reclamantă prin invocarea nerespectării mai multor clauze contractuale, a investit instanţa cu tot atâtea motive de rezoluţiune a contractului de vânzare – cumpărare şi, în urma verificării termenului de prescripţie pentru fiecare obligaţie contractuală s-a constatat depăşirea termenului pentru fiecare obligaţie invocată prin acţiunea expediată prin poştă la data de 12 septembrie 2006.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta – reclamantă, criticând hotărârea recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta – reclamantă a arătat că instanţele de fond au calificat eronat pretenţiile deduse judecăţii, reţinând că obiectul acţiunii de fond îl reprezenta plata unor sume de bani rezultate din derularea contractului de privatizare.
Or, a arătat recurenta, obiectul principal al acţiunii de fond îl reprezintă rezoluţiunea contractului, daunele interese având caracter accesoriu, astfel încât urmau a fi analizate doar după ce instanţa stabilea că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii.
Ca atare, instanţele de fond au modificat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând că pretenţiile reclamantei privesc plata unor sume de bani, astfel încât s-au pronunţat mai întâi asupra capătului de cerere accesoriu şi abia apoi asupra cererii principale.
Recurenta – reclamantă a arătat că soluţia instanţelor de fond este greşită şi din perspectiva aplicării art. 1 din HG nr. 489/2003, dispoziţii care stabilesc că actul de vânzare – cumpărare este în perioada de derulare, astfel încât nu poate fi reţinută prescripţia extinctivă a obligaţiilor izvorând dintr-un atare act.
S-a mai arătat că prin acţiunea de fond s-au solicitat daune – interese conform art. 21 din OG nr. 25/2002 pentru acoperirea prejudiciului cauzat de părţi prin neexecutarea contractului, această dispoziţie legală permiţând cuantificarea ulterioară a daunelor efectiv pretinse, ca urmare a dispunerii unei expertize contabile de către instanţa de judecată.
Prin urmare, a arătat recurenta, dreptul la plata daunelor interese se naşte după soluţionarea cererii de restituire, astfel încât, acţiunea de fond nu este prescrisă, instanţele de fond calculând greşit termenul de prescripţie extinctivă pentru dreptul a solicita executarea contractului de privatizare, iar nu pentru dreptul de a solicita daune – interese.
În continuare, recurenta reiterează apărările de fond relative la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către intimaţi prin clauzele 8.2, 8.3, 8.4, 8.8.6, 8.8.7, 8.9.1 şi 8.9.2 din contractul de privatizare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de către recurentă, Înalta Curte, în majoritate, reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate formulată priveşte greşita calificare a obiectului dedus judecăţii, de către instanţele de fond, în sensul că s-ar fi reţinut eronat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata unor sume de bani rezultate din contractul de privatizare – aşadar, o acţiune în executarea contractului de vânzare – cumpărare, iar nu o acţiune în rezoluţiunea unui atare contract, astfel cum a fost formulată de către reclamantă.
O atare critică este nefondată şi urmează a fi respinsă, Înalta Curte reţinând că ambele instanţe de fond au apreciat în mod temeinic şi legal că sunt investite cu o acţiune principală în rezoluţiunea contractului de privatizare şi o cerere subsidiară de daune interese, conform art. 1020 – art. 1021 C. civ. raportat la art. 21 din OG nr. 25/2002, aspect ce transpare din considerentele ample ale celor două instanţe de judecată.
De altfel, o atare critică a fost supusă şi instanţei de apel care a reţinut că soluţia instanţei de fond relativă la intervenirea prescripţiei extinctive nu vizează cererea de daune – interese, ci cererea de rezoluţiune a contractului de privatizare, contrar susţinerilor apelantei reclamante.
Înalta Curte reţine că motivarea instanţei de apel este corectă, având în vedere, pe de o parte, considerentele sentinţei de fond, iar pe de altă parte, principiul disponibilităţii aplicabil în procesul civil, reclamanta înţelegând să investească instanţa de judecată cu o cerere în desfiinţarea contractului de privatizare pentru neexecutarea unor obligaţii denunţate expres ca neexecutate, iar nu cu cerere în executarea unui atare contract prin obligarea intimaţilor la plata sumelor de bani stipulate în respectivele clauze contractuale pretins nerespectate.
Se reţine, aşadar, că motivul relativ la inversarea ordinii de soluţionare a cererilor formulate în sensul că s-ar fi analizat cu prioritate capătul de cerere privind plata de daune – interese, este lipsit de fundament, fiind infirmat de considerentele celor două hotărâri judecătoreşti de fond care examinează excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, prin raportare la capătul principal de cerere, respectiv, rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat în mod judicios legalitatea soluţiei pronunţată de prima instanţă cu privire la aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul acţiunii în rezoluţiune, reţinând în mod temeinic şi legal caracterul eminamente patrimonial al acestei acţiuni, supusă termenului general de prescripţie extinctivă de trei ani, prevăzut de actul normativ menţionat.
De altfel, Înalta Curte reţine că prin niciuna dintre căile de reformare formulate, apel şi recurs, recurenta – reclamantă nu şi-a făcut apărări cu privire la aceste reţineri ale instanţelor de fond privind caracterul prescriptibil extinctiv al dreptului de a solicita rezoluţiunea contractului de privatizare.
Singurul argument susţinut în recurs cu privire la imprescriptibilitatea acestui drept priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 489/2003, care califică aceste contracte de privatizare ca fiind în derulare ceea ce ar face imposibilă aplicarea dispoziţiilor privind prescripţia extinctivă.
Un atare motiv de recurs nu poate fi primit de către Înalta Curte, întrucât HG nr. 489/2003 - în calitate de dispoziţie specială, nu cuprinde nicio normă derogatorie de la dreptul comun privind prescripţia extinctivă a dreptului de a cere rezoluţiunea unui contract de vânzare – cumpărare.
Se reţine, sub acest aspect, că textul de lege invocat prevede că aceste contracte de privatizare sunt în derulare până când încetează să mai producă efecte înţelegându-se prin această sintagmă stingerea tuturor obligaţiilor şi valorificarea tuturor drepturilor izvorâte din respectivele contracte.
Aşadar, textul de lege vorbeşte despre stingerea obligaţiilor fără să facă distincţie cu privire la modul de stingere a acestor obligaţii, respectiv, prin executare sau printr-un alt mod prevăzut de lege. Întrucât prescripţia extinctivă este reglementată ca o modalitate de stingere a obligaţiilor contractuale, susţinerea recurentei – reclamante în sensul că textul de lege arătat priveşte derularea contractelor de privatizare până la executarea obligaţiilor asumate de către cumpărător – şi independent de termenele contractuale stipulate, este nelegală, adăugând la lege, contrar principiului: ubi lex non distinquit, nec nos dintingere debemus.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că art. 1 din HG nr. 489/2003 face referire şi la valorificarea drepturilor izvorâte din contractele de privatizare, de către A.V.A.S. – inclusiv, dreptul de a cere rezoluţiunea contractelor, pe cale judecătorească, fără să cuprindă vreo dispoziţie expresă şi derogatorie în privinţa termenului de prescripţie relativ la valorificarea acestor drepturi prin acţiuni în justiţie.
Prin urmare, Înalta Curte reţine, în majoritate, că norma din art. 1 din HG nr. 489/2003 nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la art. 1, art. 3 şi art. 7 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii reţinute în mod legal ca aplicabile în speţă de către instanţele de fond, textul de lege calificând contractele de privatizare încheiate de reclamanta A.V.A.S. ca fiind în derulare până la momentul în care intervine stingerea obligaţiilor asumate de cumpărător şi valorificarea dispoziţiilor izvorâte din atare contracte de către A.V.A.S., în condiţiile dreptului comun.
Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă de instanţă, recurenta – reclamantă a solicitat rezoluţiunea contractului de privatizare şi obligarea intimaţilor – pârâţi la plata de daune – interese, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin mai multe clauze contractuale. Ca atare, în mod temeinic şi legal, instanţa de apel a reţinut că instanţa de judecată a fost învestită cu tot atâtea motive de rezoluţiune, întrucât neexecutarea unei singure obligaţii asumate de către cumpărător constituie motiv de rezoluţiune a contractului de vânzare – cumpărare încheiat, caracterul esenţial al prestaţiei la care s-a obligat debitorul putând fi apreciat doar de către creditorul contractual, singurul care are opţiunea de a solicita, în funcţie de protecţia intereselor sale, fie rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fie obligarea debitorului la executarea contractului încheiat.
În speţă, instanţele de fond au reţinut şi analizat excepţia prescripţiei extinctive cu privire la dreptul reclamantei de a solicita rezoluţiunea contractului de privatizare, analizând termenul de prescripţie prin raportare la fiecare obligaţie contractuală denunţată ca neexecutată de către recurenta – reclamantă, având în vedere că s-au invocat mai multe motive de rezoluţiune.
Ca atare, susţinerea recurentei – reclamante privind pronunţarea instanţelor de fond pe o cerere de executare a contractului de privatizare, iar nu pe cererea de rezoluţiune este lipsită de fundament, urmând a fi respinsă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge recursul ca nefondat.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act ca intimata S.A. nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 275 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 430/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 75/2011. Comercial → |
|---|
