ICCJ. Decizia nr. 755/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 755/2011
Dosar nr. 8052/2/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 140 din 12 iunie 2009, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC F.E. SRL BUCUREŞTI şi a admis în parte acţiunea reclamantei SC RADIO XXI SRL împotriva pârâtei, constatând că este în vigoare contractul de prestări servicii încheiat la 2 octombrie 2006 între reclamantă şi pârâtă. Totodată, instanţa arbitrală a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 30.000 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de prejudiciu; 2000 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de prejudiciu; 41.700 lei cu titlu de prejudiciu; 1.600 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de dobândă legală; dobânda de 6% pe an la suma de 41.700 lei, de la data pronunţării sentinţei arbitrale şi până în ziua plăţii şi 151.710,75 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Obiectul acţiunii arbitrale a fost constatarea de către instanţa arbitrală că este inoperantă încetarea contractului de prestări servicii încheiat de părţi la data de 2 octombrie 2006 - contract prin care pârâta s-a obligat să îndeplinească diferite prestaţii necesare programului matinal la RADIO XXI, prin intermediul lui D.B., în schimbul unei renumeraţii stabilită prin acest contract. Ca urmare a acestei constatări, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata prejudiciilor suferite prin neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat acţiune în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. a) şi art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Astfel, petenta a arătat că litigiul dedus judecăţii nu era unul care să poată fi supus arbitrajului, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Regulile de Procedură Arbitrală şi art. 340 C. proc. civ., instanţa arbitrală neobservând că pretenţiile solicitate izvorăsc dintr-un raport de dreptul muncii din contractul încheiat de intimată cu D.B.
În ceea ce priveşte motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. 1) C. proc. civ., petenta a arătat că sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., dispoziţii imperative ce prevăd principiul forţei obligatorii a contractelor legal încheiate.
Astfel, obligând pârâta la plata sumei de 30.000 Euro, cu titlu de despăgubiri, instanţa arbitrală a obligat pârâta atât la executarea în natură a contractului, cât şi la executarea prin echivalent, cumul de principii ce nu poate fi aplicat în sistemul Codului civil român.
Prin sentinţa comercială nr. 48 din 23 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, ca neîntemieată şi a respins acţiunea în anulare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în anulare invocată de intimată, pentru motivele de anulare ce privesc încheierea din 10 aprilie 2010 prin care tribunalul arbitral a respins excepţia necompetenţei instanţei arbitrale, această excepţie este nefondată, întrucât criticile petentei subsumate dispoziţiilor art. 364 lit. a) C. proc. civ. privesc modul de soluţionare a chestiunii competenţei instanţei arbitrale, astfel încât nu se poate susţine că nu au fost invocate prin acţiune, ci direct, la ultimul termen de judecată.
Curtea de apel a mai reţinut că încheierea din 10 aprilie 2009 face parte integrantă din procedura de judecată a cererii arbitrale, nefiind necesar, în condiţiile reglementării motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. a) C. proc. civ., formularea separată a acţiunii în anuare împotriva acestei încheieri.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că motivul de anulare relativ la necompetenţa tribunalului arbitral, este nefondat, întrucât reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe un contract comercial încheiat între cele două societăţi comerciale, contractul de prestări servicii încheiat la 2 octombrie 2006.
Împrejurarea că acest contract a fost încheiat în considerarea persoanei lui D.B., în calitate de reprezentant al petentei, dovedeşte faptul că executarea contractului are caracter intuitu persoane, însă nu transformă caracterul comercial al contractului de prestări servicii în contract de muncă.
S-a mai reţinut că între reclamantă şi persoana fizică D.B. s-a încheiat şi contractul individual de muncă nr. 324 din 18 februarie 2004, care printre atribuţiile salariatului prevede unele dintre obligaţiile asumate de petentă prin contractul de prestări servicii, dar aceasta nu înseamnă că s-a procedat la încheierea contractului de prestări servicii cu caracter individual de muncă. Totodată, s-a reţinut că contractul de prestări servicii încheiat de societăţile comerciale este ulterior, fără să se prevadă ce se întâmplă cu contractul individual de muncă.
Curtea de apel a apreciat că, în fapt, petenta a invocat simulaţia prin primul motiv de anulare, în sensul că dintre cele două contracte, doar unul ar fi adevărat, respectiv cel individual de muncă, în timp ce contractul de prestări servicii ar fi cel neadevărat, mincinos, însă nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei în speţă. În plus, instanţa nu a fost sesizată cu o atare acţiune.
Cât priveşte motivul de nulitate întemeiat pe art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că şi acesta este neîntemeiat, întrucât art. 969 alin. (1) C. civ., care instituie principiul forţei obligatorii a contractelor nu este o normă imperativă. De altfel, motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. vizează aspectul dacă norma juridică despre care se susţine că a fost încălcată de instanţa arbitrală are caracter imperativ, iar nu modul în care această normă a fost aplicată de instanţa arbitrală.
Acţiunea în anularea sentinţei arbitrale, a reţinut instanţa de apel poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, neputând fi extinsă şi la alte situaţii care privesc temeinicia hotărârii arbitrale, modul cum au fost interpretate probele, modul în care au fost interpretate clauzele arbitrale, etc.
Curtea de Apel a apreciat ca nefondată şi cererea petentei de reducere a cheltuielilor arbitrale, întrucât nu sunt elemente care să conducă la concluzia că prestaţiile apărătorilor intimatei - ar fi vădit disproporţionale în raport de onorariul achitat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, petenta - pârâtă, criticând hotărârea atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta arătat că instanţa arbitrală a analizat motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. a) C. proc. civ., reţinând argumente străine neindicând motivele pentru care a respins apărările petentei.
Astfel, instanţa de apel s-a limitat să reţină că în speţă, nu suntem în posesia unei simulaţii, fără să analizeze apărările petentei care vizau faptul că unul şi acelaşi raport juridic este reglementat prin două contracte diferite, contractul de prestări servicii fiind încheiat exclusiv din raţiuni fiscale.
Recurenta a arătat că instanţa de apel nu a arătat care sunt considerentele pentru care au fost respinse motivele de nulitate întemeiate pe art. 364 lit. a) C. proc. civ. privind inoperativitatea clauzei compromisorii, astfel încât litigiul nu era susceptibil de a fi judecat pe calea arbitrajului.
S-a mai învederat că în considerentele sentinţei atacate, nu se regăsesc reţinerile pentru care au fost înlăturate motivele ce se circumscriu dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv, faptul că sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 963 C. civ., art. 1075, art. 1069, art. 1082-1084 C. civ.
Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanţa de apel a analizat doar motivul de nulitate privitor la înlăturarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., fără să se arate care sunt raţiunile pentru care a înlăturat motivele de nulitate datorită încălcării celorlalte dispoziţii legale invocate anterior.
Recurenta a învederat că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat cererea petentei de eliminare a clauzei penale solicitată de intimată conform art. 1070 C. civ., astfel încât se impune casarea sentinţei atacate.
2. Recurenta arată, în cadrul celui de-al doilea motiv de nelegalitate, că sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
În mod greşit instanţa de apel a respins critica privind lipsa caracterului arbitral al litigiului de faţă, conform art. 340 C. proc. civ., întrucât raportul juridic dedus judecăţii este un raport de muncă, nu comercial, iar prin capătul principal al acţiunii arbitrale s-a solicitat anularea unui act juridic unilateral.
S-a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că există două contracte, unul de muncă şi unul comercial, pentru că, în realitate există un raport juridic unic, instanţa fiind obligată să califice acest raport juridic unic ca fiind unul de muncă, pentru că include obligaţii contractuale în sarcina persoanei fizice D.B. În plus, există contract individual de muncă al acestei persoane încheiat de intimată şi înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Litigiul nu este arbitral şi pentru că prin capătul principal al acţiunii arbitrale, s-a solicitat de către intimata reclamantă să se constate nulitatea notificării emisă de recurentă, conform art. 969 C. civ.
În continuare, recurenta reia apărările de fond din cadrul dosarului arbitral, arătând că atât instanţa de apel, cât şi instanţa arbitrală au pronunţat hotărâri cu încălcarea art. 969, art. 1075, art. 1069, art. 1082 şi art. 1084 C. civ.
Cât priveşte cheltuielile arbitrale la care recurenta a fost obligată în cadrul litigiului arbitral, aceasta solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apreciind că onorariul de avocat solicitat de partea adversă este nejustificat de mare.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Prima critică de nelegalitate vizează, nemotivarea hotărârii atacate, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât motivele instanţei de apel sunt insuficiente cu privire la motivele de anulare întemeiate pe art. 364 lit. a) C. proc. civ. şi art. 364 lit. i) C. proc. civ., în hotărârea supusă reformării neregăsindu-se reţinerile pentru care au fost înlăturate apărările petentei.
Înalta Curte, apreciază că aceste critică este nefondată, motivarea instanţei de apel fiind amplă şi completă, neputându-se reţine că instanţa s-a limitat, în ceea ce priveşte invocarea în speţă a dispoziţiilor art. 364 lit. a) C. proc. civ., în a reţine că în cauză suntem în prezenţa unei simulaţii, atâta timp cât din cuprinsul sentinţei atacate, rezultă că instanţa de judecată a analizat pe larg problema invocată de petentă relativă la existenţa unui contract individual de muncă, apreciind în mod legal că, în fapt, este vorba despre două contracte juridice diferite încheiate în timp, fără ca prin cel de-al doilea contract să se prevadă clauze cu privire la situaţia primului raport juridic.
Cât priveşte aspectul invocat relativ la inoperativitatea clauzei compromisorii, astfel încât litigiul nu era susceptibil de a fi judecat pe calea arbitrajului, Înalta Curte reţine că şi acest motiv a fost analizat în considerentele sentinţei atacate care reţine că problema competenţei instanţei arbitrale a fost în mod legal soluţionată de instanţa arbitrală, dat fiind caracterul comercial al contractului dedus judecăţii.
O atare reţinere răspunde problemei de drept dedusă judecăţii de către recurenta - pârâtă, instanţa de judecată nefiind ţinută să folosească aceeaşi terminologie ca şi partea în litigiu, atâta timp cât prin dezlegările date soluţionează problema principală supusă controlului instanţei judecătoreşti.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a respins apărările petentei cu privire la încălcarea art. 1070, art. 1069, art. 1082 - 1084, art. 1075 C. civ., limitându-se să analizeze doar motivul privind încălcarea art. 969 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin acţiunea în anulare formulată, petenta a înţeles să invoce, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ., încălcarea normei imperative prevăzută de art. 969 C. civ., nefăcând nicio referire relativ la caracterul imperativ al celorlalte texte de lege.
Or, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. vizează stabilirea caracterului normei încălcate, iar nu analiza modului în care instanţa arbitrală a analizat clauzele contractului dedus judecăţii, încât motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., neputând fi extinse prin analogie la aspecte ce ţin de temeinicia sentinţei arbitrale, acţiunea în anulare nefiind, din acest punct de vedere cele, o cale de reformare.
Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că în ceea ce priveşte art. 969 C. civ. suntem în prezenţa unei norme juridice dispozitive, încălcarea acesteia neputând fi invocată conform art. 364 lit. i) C. proc. civ. Celelalte norme juridice arătate de recurentă au fost invocate în acţiunea în anulare, făcându-se referire la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, aspecte ce nu pot fi analizate de către instanţa investită cu acţiune în anularea unei sentinţe arbitrale, care are o competenţă limitată de motivele imperative incluse în art. 364 lit. a)-i C. proc. civ.
2. Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, recurenta reia critica relativă la absenţa caracterului arbitral al litigiului, întrucât contractul dedus judecăţii este un contract individual de muncă, astfel încât a fost greşit interpretat art. 340 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind încălcarea art.3 din Regulile de procedură arbitrală şi art. 340 C. proc. civ., întrucât în mod corect s-a stabilit că, în fapt, raportul juridic dedus judecăţii nu este contractul individual de muncă încheiat de intimată cu persoana fizică D.B., ci contractul de prestări servicii încheiat între cele două societăţi comerciale, contract ce are caracter comercial conform art. 4 C. com.
Astfel cum a reţinut instanţa de apel, faptul că prestaţiile reţinute în sarcina societăţii prestatoare, a avut în vedere persoana fizică D.B., nu este de natură să transforme acest contract în contract individual de muncă, raportul juridic rămânând unul comercial dar fiind încheiat intuitu personae.
Înalta Curte va respinge şi critica privind existenţa unui singur raport juridic între părţi, respectiv, a unui raport de muncă, având în vedere că există două contracte juridice diferite, cu părţi diferite şi încheiate la date diferite, fără ca actul ulterior să cuprindă clauze cu privire la valabilitatea primului act juridic încheiat.
Motivul invocat, relativ la lipsa caracterului arbitral al litigiului, întrucât prin capătul principal din cererea arbitrală s-a solicitat nulitatea notificării pârâtei este superflu, având în vedere conţinutul sentinţei arbitrale şi al cererii arbitrale formulate.
Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă reia în finalul motivelor de recurs formulate argumentele privind netemeinicia sentinţei arbitrale, întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiei art. 969, art. 1075, art. 1069, art. 1070, art. 1082 - 1084 C. civ., aspecte ce nu a fost reţinute de instanţa de apel. Ca atare, dată fiind natura juridică a acţiunii în anularea sentinţei arbitrale şi competenţa limitată a instanţelor de judecată la aspecte ce privesc legalitatea sentinţei atacate prin raportare la respectarea procedurii arbitrale, Înalta Curte va respinge acest motiv, reţinând că aceste aspecte nu pot fi cercetate în cadrul prezentului litigiu, având în vedere şi argumentele expuse anterior.
În ceea ce priveşte cererea petentei de reducere a cheltuielilor arbitrale, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi această cerere a fost legal soluţionată de curtea de apel prin raportare la situaţia de fapt din dosarul arbitral. De altfel, recurenta nu critică sub niciun aspect hotărârea curţii de apel cu privire la această cerere, reiterându-o pur şi simplu în faţa instanţei de recurs care nu poate face aprecieri cu privire la modul de administrare a probelor şi la temeinicia hotărârilor atacate.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F.E. SRL BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 48 din 23 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 72/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 324/2011. Comercial → |
|---|
