ICCJ. Decizia nr. 67/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 67/2011
Dosar nr. 8319/1/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă A.U. la 19 decembrie 2005 sub nr.22943, reclamanta A.T.C.O.M. GORJ a chemat în judecată pe pârâtele P.R.D. şi P.J., solicitând să se constate nulitatea actelor de vânzare-cumpărare (proces-verbal de adjudecare prin licitaţie, factură, contract de vânzare-cumpărare) încheiate între reclamantă şi pârâte referitoare la spaţiul comercial situat în Târgu Jiu la parterul blocului de locuinţe 5-7 judeţul Gorj şi restabilirea situaţiei anterioare transferului dreptului de proprietate.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să restituie şi suma de 11.000 Ron cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând chiria pe care pârâtele au încasat-o de la SC E.I. SRL Târgu Jiu, pe perioada cuprinsă între momentul încheierii actelor şi până la 31 decembrie 2005, cu cheltuielile de judecată.
La data de 10 februarie 2006, P.R.D. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii, motivat de faptul că nu există cauze de nulitate, întrucât contractul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 948 şi art. 969 C. civ. şi având în vedere aprobarea adunării generale a A.T.C.O.M. Gorj.
La data de 06 martie 2006, pârâta P.R.D. a renunţat la cererea reconvenţională.
Prin sentinţa nr. 111 din 11 aprilie 2006, Curtea de Arbitraj de pe lângă A.U. a admis în parte acţiunea reclamantei şi le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 184.719.000 lei (18.471 RON) reprezentând diferenţă dintre preţul spaţiului comercial prevăzut în avizul 1323 din 22 iunie 2004 (444.710.000 lei fără TVA) şi preţul de achiziţionare efectivă a spaţiului (260.000.000 lei fără TVA) precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2634,8 Ron.
Pentru a se pronunţa astfel, arbitrajul a reţinut că în cadrul şedinţei de judecată de la 11 aprilie 2006, reclamanta a renunţat la capetele de cerere din acţiunea principală (constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial situat în Târgu Jiu bloc 5-7 parter judeţul Gorj, repunerea părţilor în situaţia anterioară transferului dreptului de proprietate şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 11.000 Ron cu titlu de despăgubiri civile) şi a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 184.719.000 lei fără TVA, reprezentând diferenţă de preţ, pârâtele neopunându-se cererii reclamantei.
Prin sentinţa comercială nr. 76 din 24 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, a respins ca neîntemeiată lipsa calităţii de reprezentant invocată de pârâte, a admis acţiunile în anulare formulate de A.S.C.O.M. GORJ (fostă A.T.C.O.M. GORJ) şi de P.J. şi P.D.R. şi a anulat sentinţa arbitrală nr. 111 din 11 aprilie 2006 şi a fixat termen la 12 iunie 2007 pentru judecata pe fond, cu citarea părţilor.
În Şedinţa publică din 12 iunie 2008 (primul termen de judecată pe fond după anularea sentinţei arbitrale) reclamanta şi-a întregit acţiunea în sensul că a chemat în judecată şi pe pârâta B.S.G., precizând că în cursul judecăţii cauzei a aflat că spaţiul în litigiu s-a vândut acestei pârâte, situaţie în care solicită şi anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal.
În Şedinţa publică din 25 septembrie 2008, A.S.C.O.M. GORJ (fostă A.T.C.O.M.) a modificat al doilea capăt din cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat să fie obligate pârâtele să-i restituie chiria pe perioada cuprinsă între momentul înstrăinării spaţiului şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, sumă ce urmează a fi actualizată la data plăţii.
În acest sens, reclamanta a solicitat plata sumei de 45.000 Ron, din care 12.000 Ron pentru anul 2005, 12.000 Ron pentru anul 2006, 12.000 Ron pentru anul 2007 şi 9.000 Ron pentru anul 2008.
Prin sentinţa comercială nr. 90 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis în parte cererea reclamantei A.S.C.O.M. Gorj şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 964 din 9 decembrie 2003, încheiat între A.T.C.O.M. GORJ şi P.D.R., a procesului verbal de licitaţie nr. 503 din 2 august 2004 şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 septembrie 2006 între P.D.R. şi B.S., privind spaţiul situat în Târgu Jiu, judeţul Gorj.
A repus părţile în situaţia anterioară încheierii acestor contracte.
A obligat pe pârâta P.J. să plătească reclamantei suma de 10756 lei actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 23 noiembrie 2005 şi cheltuieli de judecată în sumă de 3770,38 lei.
A obligat pe pârâta P.D.R. să plătească reclamantei suma de 9234 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului în perioada 23 noiembrie 2005 – 1 septembrie 2006 şi cheltuieli de judecată în sumă de 3674,06 lei.
A obligat pe pârâta B.S.G., să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 552,46 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, faţă de considerentele prezentate, curtea de apel, concluzionând, a apreciat că pârâta a fost de rea credinţă, vânzarea - cumpărarea lucrului altuia efectuată prin contractul de la 1 septembrie 2006, a avut loc în cunoştinţă de cauză, fiind o operaţiune speculativă, cu complicitatea pârâtei şi prin urmare are o cauză ilicită, fiind nulă absolut în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit".
„Buna-credinţă" a părţilor contractante, condiţie esenţială pentru validitatea contractului, este definită de Codul civil, iar „aparenţa de drept" - nereglementată - urmează a fi interpretată şi subordonată nu numai bunei-credinţe, ci şi existenţei unei erori comune şi invincibile (a se vedea Hotărârea CEDO în cauza Păduraru c. României).
Cât priveşte cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor P.J. şi P.D.R. la plata despăgubirilor civile reprezentate de lipsa de folosinţă a spaţiului şi cuantificată la nivelul chiriei pe care ar fi încasat-o de la SC E.M.G. SRL astfel cum a fost precizată, curtea a reţinut că este întemeiată, în limitele şi pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilităţii.
În cauza de faţă, s-a solicitat obligarea la despăgubiri a pârâtelor P.J. şi P.D.R., nu şi a pârâtei B.S.G.. S-a reţine şi că reclamanta a solicitat despăgubiri numai începând cu anul 2005.
În aceste condiţii deşi P.D.R. a încheiat contractul cu SC E.M.G.I. SRL la 22 decembrie 2004 cu începere de la 1 ianuarie 2005, curtea de apel a apreciat că până la data notificării de către reclamantă, 23 noiembrie 2005, aceasta este considerată de bună credinţă (simplul grad de rudenie cu P.J. neputând răsturna buna credinţă) astfel că în temeiul art. 485 C. civ., aceasta a fost obligată la despăgubiri de 9234 lei reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului numai pentru perioada 23 noiembrie 2005 - 1 septembrie 2006, dată când a vândut imobilul pârâtei B.S.G.
Pentru perioada 1 ianuarie 2005 şi până la 23 noiembrie 2005 despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a spaţiului în cuantum de 10756 lei datorează pârâta P.J., ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.
Sumele datorate de cele două pârâte cu titlu de despăgubiri vor fi actualizate cu indicele de inflaţie până la plata efectivă.
Curtea de apel a reţinut că pârâta B.S.G. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor începând cu 1 septembrie 2006, având în vedere că reclamanta nu a solicitat şi obligarea acesteia la despăgubiri, în petitul cererii figurând doar pârâtele P.J. şi P.R.D., iar în cererea precizatoare nefiind indicată pârâta B.S.G.
Pârâtele P.J. şi P.D.R. nu pot fi obligate la despăgubiri pentru lipsă folosinţă spaţiu după vânzarea acestuia de la 1 septembrie 2006, neexistând temei legal pentru a restitui fructele bunului, de vreme ce nu le-au cules ca urmare a înstrăinării spaţiului.
Instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi în consecinţă, faţă de totalul cheltuielilor efectuate de reclamantă, astfel cum au fost solicitate şi dovedite, reţinând că s-au admis ambele acţiuni în anulare îndreptate împotriva sentinţei arbitrale, reţinând şi data la care a fost introdusă în cauză pârâta B.S., dar şi cuantumul despăgubirilor admise reclamantei, a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul menţionat în sentinţă.
Pârâta a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei comerciale nr. 90 din 2 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi, prin Încheierea din 8 octombrie 2009 pronunţată în Camera de Consiliu, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de petenta P.J. ca lipsită de interes, reţinând că atâta vreme cât P.J. nu este titulara vreunuia din actele juridice anulate, nu justifică un interes personal şi direct în cererea astfel cum a fost formulată.
Împotriva sentinţei curţii de apel au formulat recurs pârâtele P.J., P.D.R. şi B.G., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea celor două sentinţe şi, după caz, modificarea lor în sensul respingerii acţiunii introductive sau trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului lor, fără a proceda la o sistematizare a motivelor de recurs aşa cum s-ar fi impus, pârâtele arată în esenţă următoarele:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a tot ce s-a cerut şi anume nu s-a pronunţat cu privire la nulitatea facturii, deşi reclamanta a solicitat să se constate şi nulitatea acesteia; hotărârea dată este nelegală deoarece a avut în vedere o probă lovită de nulitate şi anume expertiza efectuată în cauză, la care pârâtele B.S.G. şi P.D.R. de altfel nici nu au fost convocate. Cu privire la această probă, mai consideră că în mod nejustificat instanţa a respins cererea pârâtelor P.J. şi P.D.R. pentru efectuarea unei contraexpertize.
Greşit s-a reţinut că Decizia 184/1992 are caracter de lege, ea fiind doar o recomandare şi că vânzarea s-a făcut fără depunerea documentaţiei şi fără avizarea vânzării activului, deoarece acestea erau necesare numai în cazul organizării licitaţiei şi au fost obţinute ulterior. De asemenea, greşit s-a reţinut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca având un scop imediat ilicit, sub aspectul moralităţii sociale, făcându-se o gravă confuzie între scopul mediat şi cel imediat.
În mod greşit a reţinut instanţa că Adunarea Geneală Extraordinară (AGA) din 29 septembrie 2003 nu a aprobat vânzarea activului întrucât în Procesul Verbal nu se prevede expres acest lucru, iar P.J. nu a încheiat un contract de împrumut cu A.T.C.O.M. Gorj şi nu a solicitat restituirea împrumutului.
Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P.D.R. şi B.S.G., în mod greşit s-a apreciat de către instanţă că aceasta din urmă a fost de rea credinţă la încheierea contractului, iar cât priveşte principiul invocat de instanţă pentru anularea acestui contract „quodnulum est nullum producit effectum" consideră că acesta nu este aplicabil în speţă atât timp cât cumpărătorul a avut convingerea la momentul încheierii actului că vânzătorul este proprietar şi, de altfel, din motivarea instanţei nu rezultă dacă acest contract a fost anulat ca urmare a principiului subsecvent sau s-a constatat nulitatea ca urmare a relei credinţe şi cauzei ilicite care nu au fost dovedite. Tot astfel, se susţine că în mod greşit P.J. a fost obligată la plata lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 23 noiembrie 2005, deoarece aceasta nu a fost niciodată proprietară a spaţiului şi nu a încasat fructele civile ale imobilului, împrejurare în care aceasta nu a avut nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În fine, arată că sentinţa comercială nr. 76/2008 este neîntemeiată şi nelegală parţial, respectiv cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al numitului C.L.D., întrucât acesta nu a făcut în niciun fel dovada calităţii de reprezentat, încălcându-se astfel dispoziţii imperative ale legii privind reprezentarea, respectiv art. 161 coroborat cu art. 67 şi art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială, pronunţate în Camera de Consiliu la data de 8 octombrie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs P.J., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi solicitând desfiinţarea ei, fie prin trimiterea spre rejudecare a cauzei, fie prin judecarea cererii de către instanţa de recurs.
Recurenta susţine că s-a invocat o excepţie chiar de către instanţa de judecată, fără a putea lua cunoştinţă de aceasta şi a avea posibilitatea să-şi formuleze apărările, excepţia fiind neîntemeiată întrucât fiind parte în dosar ea şi-a justificat interesul prin această calitate, fiind în interesul său şi al tuturor părţilor din dosar să ştie cu exactitate care sunt prestaţiile care trebuie executate pentru repunerea în situaţia anterioară.
La data de 28 aprilie 2010, recurenta-pârâtă B.(actual T.)S.G. a formulat un motiv de ordine publică, în sensul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că întreaga cauză trebuia soluţionată în fond de Tribunalul Bucureşti, prin prisma dispoziţiilor art. 365 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 342 C. proc. civ. deoarece petitele sunt evaluabile în bani, iar cu privire la competenţa de soluţionare a petitului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 2006, competenţa aparţine instanţei civile şi nu comerciale, deoarece acest contract a fost încheiat de două persoane fizice care nu au calitatea de comerciant şi nici nu există vreun alt argument de natură a atrage competenţa instanţei comerciale.
Recursul declarat de pârâtele P.J., P.D.R. şi B.S.G. nu este fondat.
Astfel, critica recurentelor-pârâte conform căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a tot ce s-a cerut, respectiv că s-ar fi pronunţat minus petita, nu este întemeiată, întrucât din examinarea actelor dosarului, contrar susţinerilor recurentelor, rezultă că au fost soluţionate toate capetele de cerere.
Critica ce vizează faptul că instanţa de apel ar fi avut în vedere o probă lovită de nulitate, respectiv expertiza efectuată în cauză este şi ea neîntemeiată, întrucât se constată că în motivarea hotărârii nu s-a făcut nicio referire la proba menţionată, iar pe de altă parte, necitarea părţilor la efectuarea expertizei, aşa cum susţin recurentele trebuia invocată în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. şi nu direct în calea de atac.
Referirea la Decizia nr. 184/1992 în sensul că greşit s-a reţinut că are caracter de lege, aceasta având doar caracter de recomandare nu este întemeiată, atât timp cât instanţa de apel a precizat corect că U. are puterea conferită de lege de a edicta norme obligatorii raportate la domenialitate, respectiv Decizii care ţin de esenţa dreptului cooperatist şi Statul proprietăţii private cooperatiste şi a apreciat judicios că încheierea contractului nr.964 din 9 decembrie 2003 de către A.T.C.O.M. Gorj în calitate de vânzătoare, reprezentată de P.J. – preşedinte şi P.D.R. în calitate de cumpărătoare s-a efectuat cu încălcarea normativului emis de U., respectiv a Deciziei nr. 184/1992, date în baza Decretului-lege nr. 66/1990, vânzarea efectuându-se direct, fără respectarea condiţiilor statutare prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ceea ce a atras în consecinţă nulitatea absolută a contractului astfel încheiat.
Corect s-a reţinut de către instanţa de apel în hotărârea pronunţată şi că obiectivul urmărit, scopul mediat a fost ilicit din moment ce motivul determinant al actului juridic s-a bazat pe gradul de rudenie.
Tot corect s-a reţinut şi că prin AGEA din 29 septembrie 2003 nu a avut loc o aprobare a vânzării, cu atât mai puţin aprobarea unei vânzări fără licitaţie către un terţ faţă de unitate, P.R.D.
De asemenea, instanţa a apreciat corect că pârâta P.D.R. a fost de rea credinţă la vânzarea-cumpărarea lucrului altuia efectuată prin contractul din 1 septembrie 2006, contract cu o cauză ilicită şi nulă absolut în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit"; în cauză sunt aplicabile şi principiile „quod nullum est, nullum producit effectum" şi „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis", având în vedere că terţul dobânditor cu minime diligenţe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătoarei P.D.R.
Totodată, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel a stabilit corect că pârâta P.J. datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului în cuantum de 10756 lei ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.
În fine, nu se confirmă că în cauză ar fi fost încălcate dispoziţiile legale privind reprezentarea şi dovada calităţii de reprezentant, respectiv art. 67, art. 68 alin. (1) şi art. 161 C. proc. civ., în sensul menţionat de recurentele-pârâte.
Cât priveşte excepţia de ordine publică formulată de recurenta-pârâtă B.S. la data de 28 aprilie 2010 se constată că nu este întemeiată.
Astfel, în ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia întreaga cauză trebuia soluţionată în fond de Tribunalul Bucureşti se constată că instanţele competente să soluţioneze cauza în fond şi acţiunea în anulare au fost stabilite prin regulator de competenţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 27 septembrie 2007, Înalta Curte pronunţându-se asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Cu privire la susţinerea conform căreia competenţa de soluţionare a petitului având ca obiect constarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 2006 aparţinea instanţei civile se constată că nu este întemeiată atât timp cât reclamanta a cerut printr-un capăt accesoriu şi anularea actului subsecvent ca efect al anulării actului iniţial, rezolvarea dată acestuia depinzând de soluţia dată cererii principale, în conformitate cu principiul „accesorium sequitur principale".
Recursul declarat de pârâta P.J. împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Camera de Consiliu nu este fondat.
În primul rând, este de precizat că niciuna dintre situaţiile învederate de recurentă nu se încadrează în textul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care a fost de altfel generic invocat.
În al doilea rând, excepţia lipsei de interes a petentei a fost pusă în discuţia părţilor, asigurându-se caracterul contradictoriu al judecăţii, iar dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat de vreme ce procedura de citare a fost legal îndeplinită, dar aceasta nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi susţine cererea nici personal, nici prin reprezentant şi nici nu a solicitat amânarea judecării cauzei la un alt termen la care se putea prezenta.
În fine, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea petentei P.J., urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes, întrucât repunerea în termen a avut în vedere efectele nulităţii actelor juridice şi cum pe petenta P.J. o priveşte doar aspectul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a spaţiului, despăgubiri care nu sunt parte componentă a repunerii în situaţia anterioară, judicios s-a apreciat că petenta nu justifică un interes personal şi direct în cererea formulată.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G. şi P.R.D. împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti.
Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.J. împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a aceleiaşi instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. vor fi obligate recurentele-pârâte P.J., B.S.G. şi P.R.D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1030 lei, către intimata-reclamantă A.S.C.O.M. Gorj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G. şi P.R.D. împotriva sentinţei comerciale nr.90 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.J. împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurentele pârâte P.J., B.S.G. şi P.R.D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1030 lei către intimata reclamantă A.S.C.O.M. GORJ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 646/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 68/2011. Comercial → |
|---|
