ICCJ. Decizia nr. 646/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 646/2011
Dosar nr. 6376/63/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, reclamanta SC C.F. Dolj a solicitat instanţei, obligarea pârâtei SC N.I. SRL Craiova să-l lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie cu destinaţia siloz (depozit) legume şi fructe amplasat pe o suprafaţă de 650 mp, teren, situat în Craiova, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să-i achite contravaloarea imobilului. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru imobilul închiriat în perioada aprilie 2006 – martie 2009 şi a cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces.
Prin sentinţa nr. 668 din 30 martie 2010, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC N.I. SRL.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de pârâta – reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâta nu are titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, hotărârea judecătorească invocată neavând caracter constitutiv de drepturi şi nefiind opozabilă pârâtei, conform principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.
Prin Decizia comercială nr. 178 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că în mod nelegal prima instanţă a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, soluţionând procesul pe cale de excepţie, dar, în acelaşi timp, a examinat şi pe fond unele dintre apărările referitoare la existenţa şi la forţa probantă a titlurilor invocate de către părţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta şi chemata în garanţie, criticând Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La termenul de astăzi, intimata – reclamantă a depus cerere de renunţare la însuşi dreptul dedus judecăţii în dosarul nr. 6376/63/2009, conform art. 247 C. proc. civ., renunţare depusă sub forma de declaraţie autentică.
Totodată, recurenta-pârâtă a depus declaraţie autentică de renunţare la plata cheltuielilor de judecată.
Faţă de cererea de renunţare la însuşi dreptul pretins, formulată în temeiul art. 247 C. proc. civ. de către intimata – reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 247 alin. (2) C. proc. civ., renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii se poate face fie în faţa primei instanţe, fie în faţa instanţei de apel. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. conform cărora dispoziţiile de procedură privind judecata apelului se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice acestora, se reţine posibilitatea formulării unei cereri de renunţare la drept direct în etapa recursului. O atare interpretare este impusă de chiar regimul juridic al renunţării la drept care determină imposibilitatea reclamantei de a formula o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv la care s-a renunţat, astfel încât nu mai este necesar acordul părţii adverse pentru ca instanţa de judecată să poată lua act de renunţare la drept. În alţi termeni, renunţarea la drept reglementată de art. 247 C. proc. civ. produce efecte definitive în ceea ce priveşte posibilitatea de valorificare prin intermediul instanţei de judecată a acestui drept înlăturând posibilitatea oricărui litigiu între părţile implicate, având acelaşi obiect şi, prin urmare, dat fiind că în procesul civil primează principiul disponibilităţii, însăşi instanţa de recurs, în temeiul art. 316 raportat la art. 247 este chemată să dea eficienţă acestui principiu fundamental.
De altfel, posibilitatea instanţei de recurs de a lua act de renunţarea la drept formulată de reclamant în temeiul art. 247 C. proc. civ. este impusă şi de raţiuni procedurale, o eventuală casare pentru ca instanţa de apel să ia act de renunţare, într-o interpretare exegetică a art. 247 alin. (2) C. proc. civ., fiind în dezacord cu voinţa părţii - reclamante de a stinge procesul şi cu principiul simplificării şi eficientizării actului de justiţie în ideea de asigurare a celerităţii în procesul civil.
Faptul că, în speţă, renunţarea la drept a fost făcută de către intimat, iar nu de către recurentă, este firească dat fiind că titular al acestei cereri poate fi exclusiv partea care a supus judecăţii un atare drept – prin formularea unei cereri de chemare în judecată sau a unei cereri reconvenţionale – şi având în vedere cadrul procesual stabilit la data investirii instanţei de judecată, când intimata a dobândit calitatea de reclamantă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 247 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 316 C. proc. civ. Înalta Curte în majoritate, va admite recursul, va anula Decizia şi sentinţa, şi va respinge acţiunea ca urmare a renunţării la însuşi dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ.
În baza art. 246 C. proc. civ., Înalta Curte ia act că recurenta-pârâtă renunţă la plata cheltuielilor de judecată.
Faţă de declaraţia autentică a recurentei-pârâte de renunţare la plata cheltuielilor de judecată, se reţine că, în conţinutul acestei declaraţii, recurenta-pârâtă nu a indicat temeiul de drept al cererii sale de renunţare, însă, având în vedere că obiectul renunţării îl constituie suma reprezentând cheltuieli de judecată care au natura juridică de cheltuieli avansate pentru derularea procesului, nefiind vorba despre un drept dedus judecăţii, o atare renunţare nu poate fi calificată în drept decât prin raportare la art. 246 C. proc. civ.
Cât priveşte soluţia de anulare a ambelor hotărâri judecătoreşti de fond, Înalta Curte reţine, în majoritate, că soluţia este impusă de dispoziţia specială din art. 247 C. proc. civ. raportat la art. 316 C. proc. civ. Ca atare, dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire expresă la soluţiile date de instanţa de recurs nu sunt aplicabile în speţă, întrucât admiterea recursului în prezenta cauză nu se raportează la vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., la care face trimitere norma din art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate,
Admite recursurile declarate de pârâta S.C. N.I. S.R.L. Craiova şi de chemata în garanţie SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Anulează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 668 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, şi respinge acţiunea reclamantei SC C.F. Dolj ca urmare a renunţării la însuşi dreptul pretins în conformitate cu dispoziţiile art. 247 C. proc. civ. Ia act că recurenta pârâtă S.C. N.I. S.R.L. Craiova renunţă la cheltuielile de judecată conform art. 246 C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 10 februarie 2011.
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul că:
Admite recursurile declarate de pârâta S.C. N.I. S.R.L. Craiova şi de chemata în garanţie SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că anulează sentinţa nr.668 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, şi respinge acţiunea reclamantei SC C.F. Dolj pe fond conform art. 247 C. proc. civ. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge pe fond cererea recurentei pârâte la cheltuielile de judecată conform art. 247 C. proc. civ.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare apreciez că soluţia legală este de admitere a recursurilor declarate de pârâtă şi de chemata în garanţie, de modificare în parte a deciziei atacate în sensul anulării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii promovată de reclamantă pe fond conform art. 247 C. proc. civ., cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei, respingerii pe fond a cererii recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
1. Apreciez că nici soluţia de admitere a recursurilor şi nici soluţia subsecventă admiterii recursului nu trebuie raportată la prevederile art. 316 C. proc. civ. abordarea legală fiind în sensul aplicării normelor speciale ale procedurii recursului pe care o vom prezenta în continuare.
Potrivit art. 316 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol".
O dispoziţie similară conţine şi reglementarea apelului în raport de art. 298 C. proc. civ. „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu".
Prin aceste dispoziţii legiuitorul codului a asigurat o bază legală situaţiilor nereglementate în capitolele consacrate recursului, respectiv apelului, în măsura compatibilităţii dispoziţiilor externe cu procedura internă deja reglementată, nefiind în intenţia lui de a înlătura dispoziţiile speciale pentru a se aplica dispoziţiile altei faze procesuale prin mecanismele prevăzute de art. 316 respectiv de art. 298 C. proc. civ..
Aşa fiind, nu putem fi de acord cu părerea că „dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire expresă la soluţiile date de instanţa de recurs nu sunt aplicabile în speţă".
Afirmaţia este inconsecventă deoarece soluţia de admitere a recursului este o soluţie prevăzută de art. 312 C. proc. civ. în alin. (1):"Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula şi poate constata perimarea lui".
Se înlătură însă soluţia pe care art. 312 o prevede în alin. (2): „În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte" şi prin art. 316 C. proc. civ. se aplică asupra deciziei soluţia pe care art. 247 alin. (5) o prevede pentru hotărârea primei instanţe.
Firesc şi legal este să se facă aplicarea art. 312 alin. (2) din procedura recursului, şi cum intimata – reclamantă a fost de acord cu admiterea recursului iar recurenta-pârâtă cu desistarea reclamantei, soluţia este de admitere a recursului, de modificare în parte a deciziei, anulare a sentinţei tribunalului şi respingere a acţiunii reclamantei pe fond conform art. 247 C. proc. civ., menţinând Decizia cu privire la soluţia de admitere a apelului reclamantei, dând astfel eficienţă principiului disponibilităţii sub aspectul achiesării şi desistării, care se substituie cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.
2.Cât priveşte posibilitatea renunţării la drept în faza recursului aceasta există prin chiar reglementarea art. 247 alin. (2) C. proc. civ. care dispune: „Renunţarea la drept se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în primă instanţă cât şi în apel". Cererea de renunţare la drept se poate face şi în recurs, chiar în recursul părţii adverse, ca în cazul de faţă, ea devine însă operantă nu prin aplicarea art. 316 C. proc. civ., întrucât pe această cale nu s-ar putea aplica un text de lege care limitează expres fazele procesuale în care se poate renunţa la drept ci prin chiar aplicarea art. 247 alin. (2) C. proc. civ.
Renunţarea la drept se poate face atât în primă instanţă cât şi în apel „şi fără învoirea celeilalte părţi", în recurs, per a contrario, se poate face cu învoirea celeilalte părţi, condiţie realizată în cazul în speţă.
3. Cu privire la cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurenta-pârâtă în recurs, se constată că obiectul acesteia îl formează un drept reglementat de art. 274 iar cu privire la acesta dreptul de dispoziţie al recurentei trebuie respectat. Cum recurenta a renunţat la acest drept operant în recurs, asupra cererii recurentei urmează a se face aplicarea art. 247 C. proc. civ. şi a se respinge cererea de cheltuieli pe fond, art. 246 fiind incident numai în cazul renunţării reclamantului la judecata cererii de chemare în judecată, mutatis mutandis în cazul renunţării recurentului la judecata recursului, cererea de cheltuieli de judecată nefăcând obiectul unei „judecăţii" ci fiind o sancţiune procesuală concretizată într-un drept la dispoziţia părţii care a câştigat procesul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 60/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 67/2011. Comercial → |
|---|
