ICCJ. Decizia nr. 988/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 988/2011
Dosar nr. 3695/83/2007
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Deliberând recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 1491/LC din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC T.A. SA Satu Mare prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. SS.P.R.L. Satu Mare şi P.G.I.P.U.R.L., fiind obligată pârâta C.T.K.F.T. Ungaria să-i plătească reclamantei suma de 417.786,12 Euro contravaloarea mărfii livrată. Totodată, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 3.350 lei cheltuieli de judecată către reclamantă şi a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la suma de 86.658.919 Euro, reprezentând dobânda Bnr. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între părţi nu există un contract scris de livrare mărfuri, însă acesta a fost dovedit prin actele de livrare şi facturile întocmite, pârâta necontestând nici la data livrării mărfurilor şi nici ulterior, cantitatea şi preţul mărfurilor livrate de către reclamantă.
Cu privire la apărările pârâtei privind stingerea obligaţiilor prin compensarea la plată, conform art. 1143 C. civ., tribunalul a reţinut că această parte nu a făcut dovada compensării prin depunerea unui proces verbal de compensare, pe de o parte, iar pe de altă parte nu a înţeles să formuleze o cerere reconvenţională în acest sens, depunând doar întâmpinare.
În plus, având în vedere că reclamanta este în faliment, pretenţiile pârâtei pot fi solicitate doar în procesul de faliment prin depunerea unei declaraţii de creanţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta criticând sentinţa apelată, întrucât, faţă de legea română aplicabilă în speţă, conform art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 105/1992, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, în cauză nefiind invocate motive de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive.
Apelanta-pârâtă a arătat că, pe fondul cauzei, instanţa de apel nu a ţinut cont de convenţia încheiată de părţi la data de 28 octombrie 2004, care contrazice concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, raport care s-a bazat exclusiv pe înregistrările efectuate în contabilitatea reclamantei.
Ca atare, în speţă sunt îndeplinite condiţiile compensării legale prevăzute de art. 1143-145 C. civ., nefiind necesară formularea de către apelanta-pârâtă a unei cereri reconvenţionale, întrucât compensarea legală operează de drept, astfel încât poate fi invocată ca o simplă apărare.
Cât priveşte reţinerea de către instanţa de fond a faptului că apelanta-pârâtă nu a înţeles să formuleze declaraţie de creanţă în dosarul de faliment al intimatei-reclamante, apelanta a arătat că o atare declaraţie nu era necesară întrucât creanţa era stinsă prin compensare la data deschiderii procedurii falimentului împotriva intimatei.
Prin Decizia nr. 100/AC din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca nefondată. Totodată, instanţa de apel a obligat intimata la plata sumei de 20.911,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că între cele două părţi s-au derulat operaţiuni de vânzare-cumpărare reciproce în perioada 2003 - 2004, ambele emiţând facturi pe seama celeilalte.
Din probele administrate, instanţa de apel a reţinut că la data de 26 octombrie 2004, contravaloarea facturilor emise de apelantă era de 377.963,73 Euro, iar contravaloarea facturilor emise de intimată era de 182.128,40 Euro. Ca atare, la aceeaşi dată, apelanta a întocmit o scrisoare de compensare, compensând cele două obligaţii reciproce, creanţa apelantei fiind mai mare cu 195.835,73 Euro.
La data de 28 octombrie 2004, cele două părţi au încheiat o convenţie prin care au recunoscut şi stabilit că datoria intimatei faţă de apelantă este de 195.835,73 Euro, pentru egalarea datoriei intimata urmând să factureze şi să livreze mărfurile cuprinse în lista anexată în valoare de 240.350,02 Euro, a reţinut instanţa de apel, aceste mărfuri fiind facturate de către apelantă şi ridicate de către aceasta.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, a apreciat curtea de apel, reclamanta a solicitat suma de 418.211,12 Euro, reprezentând contravaloarea facturilor emise anterior convenţiei din 18 octombrie 2004 şi ulterior încheierii acesteia.
Ca atare, instanţa a reţinut că susţinerile apelantei relative la intervenirea compensării legale sunt întemeiate, faţă de dispoziţiile art. 1143-1145 C. civ., întrucât creanţele au fost certe lichide şi exigibile şi au avut ca obiect plata unor sume de bani.
Instanţa de apel a respins apărarea intimatei, în sensul că s-a opus compensării legale, întrucât, deşi intimata nu a semnat procesul verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004, însă prin convenţia din 28 octombrie 2004 a recunoscut că are faţă de pârâtă o datorie de 195.835,33 Euro, aspect confirmat şi de corespondenţa părţilor,
Faptul că intimata-reclamantă nu a înregistrat în contabilitatea proprie, compensarea creanţelor reciproce, nu afectează valabilitatea acestei operaţiuni, intimata neputându-şi invoca propria culpă.
Sub aspect procedural, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut necesitatea formulării unei cereri reconvenţionale în cauza de faţă sau a unei declaraţii de creanţă, întrucât apelanta-pârâtă a invocat compensarea ca mijloc de apărare şi, în plus, creanţele erau deja stinse.
Curtea de apel a apreciat că prin convenţia încheiată la data de 28 octombrie 2004, a intervenit o novaţie prin schimbare de obiect, conform art. 1128 alin. (1) C. civ., părţile stabilind ca în schimbul sumei de 195.835,33 lei, apelanta să primească mărfurile din lista anexă, obligaţia intimatei de plată a unei sume de bani fiind înlocuită cu obligaţia de livrare a unor mărfuri, obligaţii ce au fost deja îndeplinite.
Cât priveşte faptul că valoarea mărfurilor cuprinse în lista anexă la convenţia din 28 octombrie 2004 depăşeşte valoarea creanţei de 195.835,33 lei, curtea de apel a apreciat că intimata poate să solicite diferenţa de valoare, întrucât în convenţia părţilor nu se face nicio menţiune privind diferenţa de preţ, ci dimpotrivă se face referire la egalarea datoriei.
Relativ la excepţia prescripţiei extinctive invocată de apelanta-pârâtă, instanţa de apel a respins această excepţie, având în vedere că prin scrisoarea de compensare din 26 octombrie 2004 şi prin convenţia din 28 octombrie 2004, apelanta a recunoscut expres datoria sa faţă de intimată, cursul prescripţiei, fiind astfel întrerupt conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, intimata-reclamantă, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1143-1145 C. civ., fără să observe că pretenţiile reclamantei din acţiunea introductivă, respectiv de 417.786,12 Euro exced sumei compensate până la creanţă de 182.128,40 Euro.
Cât priveşte contravaloarea facturilor emise după data de 28 octombrie 2004, arată recurenta, în mod greşit acestea au fost înlăturate de instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ., întrucât convenţia din 28 octombrie 2004 priveşte doar obligaţiile asumate de părţi anterior încheierii acestei convenţii, nu şi obligaţiile viitoare, care se referă la operaţiuni comerciale diferite.
Recurenta a arătat că actul invocat de părţi la data de 28 octombrie 2004 nu menţionează expres că între părţi a intervenit compensarea, ci face referire expresă doar la novaţia prin schimbare de obiect, astfel încât instanţa de apel nu a avut în vedere că obligaţia asumată de recurentă de livrare a unor mărfuri nu este compensată prin nicio altă prestaţie a intimatei-pârâte.
Recurenta a mai învederat că reclamanta nu a semnat procesul-verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004, ceea ce echivalează cu absenţa voinţei de a stinge obligaţiile reciproce ale părţilor în proces, prin compensare. Or, conform dreptului românesc aplicabil în speţă, compensarea nu poate opera unilateral, raportul de expertiză întocmit în cauză fiind pe deplin valabil, întrucât nu a fost combătut de către intimată printr-o contraexpertiză.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept dedusă judecăţii priveşte intervenirea sau nu a compensaţiei legale între datoriile reciproce ale părţilor în proces, conform art. 1143 -1145 C. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a reţinut că dată fiind natura juridică a acesteia - mod de stingere a datoriilor - în sensul că operează de drept, compensaţia legală poate fi invocată pe cale de apărare - cazul în speţă, în ipoteza în care datoriile reciproce sunt cele certe, lichide şi exigibile şi dacă părţile implicate nu au renunţat la compensaţie, în mod expres sau tacit.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a raporturilor juridice dintre părţi, în proces, reţinând că prin acordul de voinţă al acesteia încheiat la data de 28 octombrie 2004, părţile au recunoscut datoriile reciproce existente la acea dată, au convenit asupra novaţiunii prin schimbare de obiect, conform art. 1128 pct. 1 C. civ., în sensul că diferenţa de creanţă a intimatei-reclamante în cuantum de 195.835,33 Euro să fie acoperită prin livrarea mărfurilor cuprinse în lista anexă.
Ca atare, nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de către recurentă, în sensul că prin convenţia încheiată de părţi la data de 28 octombrie 2004 au fost avute în vedere doar obligaţiile asumate de părţi până la această dată, nu şi obligaţiile viitoare, astfel încât instanţa de apel nu putea să înlăture de la plată facturile emise de recurentă după data de 28 octombrie 2004. O atare susţinere încalcă acordul de voinţă exprimat de părţile în proces în contractul încheiat la data de 28 octombrie 2004, conform art. 969 C. civ., contract de prevede expres obligaţia recurentei de a livra marfă şi a întocmi facturi după această dată, prin egalarea datoriei, evident calculată la o dată anterioară. Prin urmare, susţinerea recurentei în sensul că facturile emise după data de 28 octombrie 2004 se referă la operaţiuni juridice diferite, nu poate fi primită de instanţa de recurs.
Nu pot fi reţinute nici motivele de recurs privind natura juridică a convenţiei încheiate la data de 28 octombrie 2004, în sensul că părţile au avut în vedere doar o novaţie prin schimbare de obiect, recurenta-reclamantă opunându-se compensaţiei ca mod de stingere a datoriilor reciproce. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că actul din 28 octombrie 2004 îndeplineşte şi rolul de recunoaştere expresă a datoriilor recurentei-reclamante de intimata-pârâtă, novaţia prin schimbarea de obiect vizând expres doar diferenţa de creanţă a intimatei-pârâte. Ca atare, susţinerea recurentei relativă la absenţa contraprestaţiei intimatei-pârâte faţă de obligaţia de livrare de mărfuri a recurentei-reclamante, astfel cum a fost invocată prin convenţia din 28 octombrie 2004, este superfluă, fiind infirmată de acordul expres al părţilor în proces.
Înalta Curte va respinge şi motivul privind absenţa voinţei recurentei de a stinge datoriile reciproce dintre părţi prin compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor reciproce dintre părţi prin compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor nu poate opera împotriva voinţei părţilor, întrucât recurenta nu a semnat procesul-verbal de compensare a datoriilor din data de 26 octombrie 2004. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă invocă aspecte ce ţin de modul de administrare a probelor în proces, apreciind că proba cu expertiză contabilă este pe deplin valabilă, neputând fi solicitată de intimata-pârâtă o contraexpertiză, aspecte care, dat fiind caracterul restrictiv al motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.
În plus, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o interpretare sistematică a probelor administrate în faţa instanţelor de fond, analizând concluziile raportului de expertiză prin trimitere la celelalte probe administrate în cauză, respectiv, convenţia din 28 octombrie 2004 şi corespondenţa purtată de părţile în proces, luând în considerare şi principiul general de drept civil: nemo auditur propriam turpitudinem allegans, aprecierea şi interpretarea probelor fiind obiectul exclusiv al instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte motivul invocat relativ la neconcordanţa dintre sumele solicitate în acţiunea introductivă şi suma reţinută de instanţa de apel ca fiind compensată, Înalta Curte reţine că şi acest motiv este superfluu faţă de interpretarea probelor administrate în cauză, de către instanţa de apel care a reţinut în mod corect că suma solicitată prin acţiune rezultă din cumularea facturilor emise de reclamantă anterior datei de 28 octombrie 2004 cu facturi emise după această dată.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, va lua act că intimata-pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T.A. SA prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. S.S.P.R.L. Satu Mare şi P.G.I.P.U.R.L. Baia Mare împotriva deciziei nr. 100 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 983/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 992/2011. Comercial → |
|---|
