ICCJ. Decizia nr. 1227/2012. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 328 din 22 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice către reclamant, la plata a sumei de 12.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantul M.N. și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reținut că deși reclamantul este îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exagerat de mari în raport de prejudiciul suferit, cum este suma de 50.000 Euro solicitată de reclamant prin acțiune.
Instanța de fond a apreciat că o despăgubire de 12.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența CEDO, care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de despăgubirile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1991.
Apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 396 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I-a civilă, care a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.
Prin aceeași decizie, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins ca nefondat.
Constatând că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării neconstituționale a acestor dispoziții legale, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, soluționându-le printr-un considerent comun.
S-a reținut că acțiunea nu este lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare și că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.
Astfel, s-a considerat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și art. 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel și prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
Instanța a mai avut în vedere că, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 1951 - 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.
în egală măsură, s-a arătat că această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, Curtea reamintind că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
în raport de toate aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară proporțională cu perioada strămutării, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.
Nu au fost considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.
Nu a fost reținută susținerea apelantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul a dobândit "o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie. Curtea a mai reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul M.N., care a invocat nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:
- Dezdăunarea morală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter public prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri.
- Din probele administrate în cauză, recurentul consideră că a făcut dovada suferinței și stigmatului deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu și a faptului că a fost nevoit să trăiască în condiții inumane, suferințe ce nu au fost evaluate corect de către instanța de fond.
- Instanța de apel trebuia să aibă în vedere și perioada îndelungată a restricției domiciliare, insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, marginalizarea în comunitate ce i-au marginalizat existența până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani.
- Recurentul mai susține că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului și solicită a se avea în vedere natura diferită a indemnizației primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
- Instanța de apel trebuia să aibă în vedere atingerile aduse drepturilor fundamentale și să aprecieze toate consecințele negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora.
Recursul este nefondat.
Dat fiind că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a fost publicată în M.OF. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, criticile recurentei referitoare la respingerea cererii reclamantei ce vizează greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 vor fi analizate și din perspectiva acesteia.
Problema de drept ce se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecății nu este aceea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile textului de lege anterior menționat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011, decizie publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, conform art. 147 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
Cum, alin. (4) al aceluiași articol prevede obligativitatea numai pentru viitor - de la data publicării - și erga omnes s-a pus problema dacă deciziile Curții Constituționale se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, problemă dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1458/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
în consecință, urmare deciziei anterior menționate a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
în cauza dedusă judecății, la data publicării deciziei în Monitorul Oficial (nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 13568/2010, decizia în apel se pronunțase, în sensul respingerii apelului reclamantului, admiterii apelului intimatului, schimbării și sentinței cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ceea ce denotă că la data publicării, nu se poate reține existența unui drept definitiv câștigat și nici că reclamanta era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să confirme dreptul său.
în plus, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
Pentru considerentele expuse, criticile recurentului sunt nefondate motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1238/2012. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 159/2012. Comercial → |
|---|
