Alte cereri. Sentința nr. 19/2014. Judecătoria BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 19/2014 pronunțată de Judecătoria BRAŞOV la data de 19-11-2014 în dosarul nr. 2273/197/2013
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 3062
ROMANIA
JUDETUL BRASOV
JUDECATORIA BRASOV
Sentinta civila nr._
Sedinta publica din data de 19.11.2014
Instanta constituita din:
Președinte: A. N.
Grefier: C. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect ,,constatare clauze abuzive” formulată de reclamantul, S. D., în contradictoriu cu pârâtul, C. B., prin Sucursala Brasov, prin reprezentant legal.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă partile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 21.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da partilor posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 29.10.2014, iar ulterior, având nevoie de timp pentru a delibera, a amanat succesiv pronuntarea pentru data de 05.11.2014, 12.11.2014, respectiv 19.11.2014, când a dat următoarea hotărâre:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.01.2013, sub număr de dosar_, reclamantul, S. D., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, C. B., prin Sucursala Brasov, constatarea nulității absolute a clauzelor privind comisionul de risc (art. 2.1.1 lit. b și art. 3 din actul adițional), comisionul de gestiune (art. 2.1.1 lit. a și art. 3 din actul adițional), comisionul de neutilizare (art. 2.1.1 lit. c și art. 3 din actul adițional), comisionul de rescadențare/reeșalonare (art. 2.1.1 lit. e și art. 3 din actul adițional), comisionul de modificare clauze contractuale (art. 2.1.1 lit. f și art. 3 din actul adițional), din contractul de credit nr. RQ_81 încheiat la data de 09.03.2010 cu C. B., Sucursala B., restituirea sumelor percepute nelegal cu trei ani în urmă calculați de la data introducerii prezentei acțiuni, obligarea băncii la reeșalonarea creditului conform adeverințelor de venit, anularea clauzei abuzive prin care banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente și aplicarea ratei dobânzii în suma de 13,30 % p.a, fără alte majorări și restituirea sumelor ce depășesc rata dobânzii modificată, de la data aplicării dar nu mai mult de 3 ani în urmă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat, în esență, că perceperea comisioanelor ce au, în realitate, valoare unor dobânzi mascate, este nelegală și contravine prevederilor O.U.G. nr. 50/09.06.2010 privind contractele de credit cu consumatorii. De asemenea, necircumstanțierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, lăsând astfel la libera sa apreciere modificarea dobânzii, încalcă prevederile Legii nr. 193/200 ce transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În ceea ce privește comisioanele aplicate, nu se arată modul și motivul pentru care au fost stabilite, cu toate că există o garanție mobiliară. Astfel, aceste comisioane nerambursabile în situația neproducerii riscului au caracterul unor clauze abuzive întrucât nu a existat nicio posibilitate de negociere.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 și prevederile OUG 50/09.06.2010.
În probațiune, a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiza contabilă.
Pârâtul, C. B. prin Sucursala B., a depus întâmpinare la dosar în care a invocat excepția netimbrării cererii și a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că la momentul acordării creditului comisioanele percepute au fost menționate expres în conținutul contractului de credit, fiind acceptate de reclamant prin semnarea contractului. După . O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Contractul de credit nr. RQ_81 încheiat la data de 09.03.2010 între C. B., Sucursala B. și reclamantul, S. D., a fost pus în acord cu prevederile acestui act normativ, așa încât comisioanele ce puteau fi aplicate creditului erau cele prevăzute de lege. În acest sens, a fost încheiat la data de 21.06.2010 un act adițional contractului de credit.
Se solicită, de asemenea, respingerea ca inadmisibilă cererea privind reeșalonarea creditului de către instanță conform adeverințelor de venit, întucât analiza creditului și stabilirea modalității de rambursare a acestuia se face de către instituiția de credit în baza reglementărilor bancare și a normelor BNR, instanța neavând o astfel de competență.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.
În probațiune, a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri.
La data de 02.09.2013, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare în sensul introducerii în cauză, în calitate de asigurător, a S.C. Groupama S.A., prin reprezentații EOS KSI România S.R.L. și KRUK România S.R.L. (f. 61)
La data de 09.10 2013, pârâtul, C. B., prin reprezentant legal, a depus la dosar note scrise prin care a detaliat situația creditului acordat reclamantului, S. D., respectiv comisioanele care s-au plătit la acordarea creditului, comisionul anual de administrare, evoluția procentului de dobândă.
În temeiul art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă, instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării acțiunii invocată de către pârât, prin încheierea interlocutorie de la 07.01.2014, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia (f. 90 – 91). Prin aceeași încheiere interlocutorie, instanța a respins cererea formulată de reclamantă privind introducerea în cauză a .., prin reprezentant legal, în calitate de asigurator, ca neîntemeiată.
Sub aspectul probatoriului, în temeiul art. 167 alin. (1) Cod procedură civilă, instanța a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtului, răspunsul la interogatoriu fiind atașat la dosar (f. 94) considerându-le pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarea situație de fapt:
Între S. D., în calitate de împrumutat, și C. B., în calitate de împrumutător, a intervenit la data de 09.03.2010 Contractul de credit de refinanțare super consum nr. RQ_81 (f. 44-52), având ca obiect suma de 47.000 lei (potrivit art. 1.1. din contract), pentru o perioadă de 5 ani, garantat cu o garanție reală mobiliară, astfel cum rezultă din contractul nr. 87/10.03.2010 depus la dosarul cauzei (f. 53-55).
În data de 31.10.2011, părțile litigante au încheiat actul adițional la Contractul de credit de refinanțare super consum nr. RQ_81 (f. 39-43).
Prin notificarea din data de 10.07.2012, C. B. i-a comunicat împrumutatului S. D. subrogarea societății de asigurare . în drepturile împrumutătorului, aferente contractului de credit nr. RQ_81/ CL_37/09.03.2010, ca urmare a nerespectării de către aceasta a clauzelor contractuale privind plata sumelor datorate lunar băncii (f. 65).
La aceeași dată i-au fost comunicate și date privitoare la obligațiile contractuale neîndeplinite, în sumă de 2040,28 lei, la care se calculează dobânzi penalizatoare (f. 67).
Ulterior, în data de 07.08.2013, reclamantul a primit o notificare din partea S.C. KRUK România S.R.L., în calitate de reprezentant al Groupama Asigurări, prin care i se aducea la cunoștință că are de plată o suma de 40.669,35, actualizată, datorie căreia i se adaugă zilnic dobândă legală (f. 62).
Cu titlu preliminar, instanța reține, contrar celor invocate de părțile litigante, că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori nu sunt aplicabile prezentului contract de credit bancar încheiat la data de 09.03.2010, având în vedere prevederile art. 95 din O.U.G. 50/2010, conform cărora acest act normativ nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. 50/2010, respectiv 19 iunie 2010, cu excepțiile prevăzute, în care nu se încadrează prezentul contract de credit dat fiind faptul că acesta este încheiat pe durată determinată.
Cu privire la fondul cauzei, este de menționat că reclamantul se circumscrie noțiunii de consumator așa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin.1 din legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele.
Pentru determinarea caracterului abuziv a clauzelor privind comisionul de risc (art. 2.1.1 lit. b și art. 3 din actul adițional), comisionul de gestiune (art. 2.1.1 lit. a și art. 3 din actul adițional), comisionul de neutilizare (art. 2.1.1 lit. c și art. 3 din actul adițional), comisionul de rescadențare/reeșalonare (art. 2.1.1 lit. e și art. 3 din actul adițional), comisionul de modificare clauze contractuale (art. 2.1.1 lit. f și art. 3 din actul adițional), instanța urmează a face analiza acestora din perspectiva condițiilor impuse de art.4 din legea nr.193/2000.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Este evident faptul că, în cauza de față, contractul încheiat de părți era unul preformulat, respectiv clauzelor acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Astfel, serviciul contractat de reclamant vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Potrivit alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În privința cerinței negocierii directe, instanța reține că în raport cu niciuna dintre clauzele pretins abuzive cuprinse în Contractul de credit pârâta C. B. nu a făcut dovada negocierii acestora cu consumatorul, deși sarcina probei îi incumba, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, în condițiile în care au formă standard preformulată.
Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
În privința condiției de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, cu referire la clauza prevăzută de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1 lit. b) din contract ce prevede valabilitatea și continuitatea obligației pentru împrumutat să achite un comision de risc în valoare de 1873.98 lei, instanța constată că aceasta are caracterul unei clauze abuzive, fiind îndeplinite condițiile prevăzute prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.
Astfel, potrivit Deciziei Î.C.C.J. nr. 686 din 21 februarie 2013, deși există doar o posibilitate, acest comision a fost aplicat fără să se arate în funcție de ce a fost stabilit, de ce totuși s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garanțiile imobiliare/mobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.
Așadar, contractul nu prevede criteriile de stabilire a acestui comision, de ce s-a impus aplicarea lui din moment ce era garantat cu o garanție reală mobiliară, astfel cum rezultă din contractul nr. 87/10.03.2010 depus la dosarul cauzei (f. 53-55), cum a fost el negociat și de ce este nerambursabil în situația neproducerii riscului.
În consecință, contatând caracterul abuziv al acestei clauze, instanța va obliga pe pârât la restituirea sumei percepute in baza art. 2.1.1. lit. b din Contractul de credit de refinantare super consum nr. RQ_81/09.03.2010 raportat la art. 3 din act aditional nr. RQ_81/31.10.2011.
Văzând condiția de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, cu referire la clauza prevăzută de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1 lit. a) din contract ce prevede valabilitatea și continuitatea obligației pentru împumutat să achite un comision de gestiune credit, instanța nu reține caracterul abuziv al acesteia întrucât comisionul nu se raportează la valoarea inițială a creditului decât în primul an, pentru următorii ani raportarea făcându-se la valoarea soldului rămas. În acest mod, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile băncii și obligațiile rămase de executat de către consumator.
În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1. lit. c) din contract, instanța constată că aceasta are caracterul unei clauze abuzive. Așadar, un comision de neutilizare de 0,03% pe zi calculat la valoarea creditului neutilizat, pentru perioada cuprinsă între data prevăzută în contract pentru tragerea creditului, inclusiv și data tragerii efective a creditului, exclusiv, are, în realitate valoare unei dobânzi ce creează o obligație suplimentară pentru împrumutat, deși neutilizarea creditului nu dăunează băncii. Astfel, banca percepe o dobândă pentru o sumă ce n-a ieșit încă din patrimoniul acesteia, aspect văzut de instanță ca fiind în defavoarea împrumutatului și nu a băncii. În consecință, banca își arogă un drept ce creează un dezechilibru neîndoielnic și semnificativ între drepturile acesteia și obligațiile consumatorului. În consecință, sunt îndeplinite condițiile prevăzute prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1. lit. c) din contract.
Clauza prevăzută de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1. lit. e) din contract, având ca obiect comisionul de rescadențare/reeșalonare a creditului de 0,2%, min. 10 lei, calculat la valoarea ratei/ratelor rescadențate/reeșalonate are caracterul unei clauze abuzive, prin raportare la dispozițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000. Astfel, instanța reține că, în raport cu criteriile menționate mai sus pentru aprecierea dezechilibrului semnificativ între contraprestații în defavoarea consumatorului, o astfel de clauză este de natură să plaseze consumatorul pe o poziție mai puțin favorabilă decât cea oferită de legislația națională, întrucât determină o obligație în sarcina consumatorului generată de modificarea contractului. O astfel de clauză este de natură să contravină și principiului bunei-credințe, căci conferă profesionistului o poziție ferită de riscuri în executarea contractului, riscuri care cad strict în sarcina consumatorului.
Deopotrivă, clauza prevăzută de art. 3 din actul adițional raportat la art. 2.1.1. lit. f) din contract având ca obiect perceperea unui comision de modificare a clauzelor contractuale, la solicitarea împrumutatului, pe parcursul derulării contractului, ulterior semnării contractului de credit, în sumă fixă de 30 lei pe fiecare act adițional, este abuzivă, prin raportare la dispozițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000. Este evident că s-a produs un dezechilibru contractual atâta vreme cât banca poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor sau al comisioanelor, creștere justificată prin apariția unor creșteri suplimentare pe parcursul derulării contractului, costuri care nu sunt prevăzute în contract, pe când consumatorul este obligat să suporte un comision pentru modificarea clauzelor contractuale. În acest sens, este de menționat că o astfel de clauză este de natură să plaseze consumatorul pe o poziție mai puțin favorabilă decât cea oferită de legislația națională, întrucât determină o obligație doar în sarcina consumatorului, obligație generată de modificarea contractului. O astfel de clauză este de natură să contravină și principiului bunei-credințe, căci conferă profesionistului venituri suplimentare, asigurându-și astfel o poziție privilegiată în executarea contractului.
În privința condiției de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, raportat la clauzele nr. 2.2.6 și 2.3 ce vizează caracterul variabil al dobânzii, instanța are în vedere că potrivit art. (1) din Lista- Anexă la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Clauza 2.2.6 din contract nu respectă însă aceste din urmă cerințe.
Pe de o parte, nu este respectată cerința de a exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către consumator, dobânda fiind susceptibilă de modificare unilaterală sub pretextul condițiilor existente pe piața financiară.
Din acest punct de vedere, o atare clauză apare într-adevăr ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din vechiul cod civil – 1864 ( în vigoare la data încheierii contractului) va constata caracterul abuziv și al acestei clauze.
Or, în atare împrejurare, clauza denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, deoarece efectul final este același cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprinde o condiție pur potestativă.
Deopotrivă, art. 2.3 din contract este abuzivă, întrucât în cazul majorării nivelului ratei anuale a dobânzii variabile, cât și în eventualitatea introducerii/perceperii de comisioane suplimentare, împrumutatul trebuie să opteze între derularea în continuare a creditului, în noile condiții de cost acceptate de către împrumutat sau rambursarea integrală a creditului. Prin urmare, modificarea unilaterală a nivelului ratei anuale a dobânzii variabile, cât și în eventualitatea introducerii/perceperii de comisioane suplimentare, este de natură să ducă la sancționarea consumatorului în cazul în care acesta nu acceptă noile modificări, punându-l în situația de a restitui integral creditul acordat. Astfel, instanța reține că, în raport cu criteriile menționate mai sus pentru aprecierea dezechilibrului semnificativ între contraprestații în defavoarea consumatorului, o astfel de clauză este de natură să plaseze consumatorul pe o poziție mai puțin favorabilă. O astfel de clauză este de natură să contravină și principiului bunei-credințe, căci conferă profesionistului garanții suplimentare pentru îndeplinirea de către consumator a obligației asumate, asigurându-și astfel o poziție ferită de riscuri în executarea contractului, riscuri care cad strict în sarcina consumatorului.
În contextul celor mai sus expuse, instanța reține că inserarea în contract a tuturor acestor clauze denotă intenția evidentă a băncii de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua câștigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator.
Cu alte cuvinte, fiecare client al băncii urmare a încheierii unui contract de credit are obligația, pe lângă obligațiile individuale prevăzute în contract, să asigure resursele financiare de care banca are nevoie în activitatea sa curentă, sumele încasate cu titlu de dobândă neacoperind aceste cheltuieli ale băncii, costuri necunoscute consumatorului la momentul încheierii contractului.
În acest sens este relevantă Hotărârea CJUE din data de 26.04.2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria) potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare.
Justificările pârâtului pe tot parcursul desfășurării litigiului cu privire la elementele componente ale dobânzii, la scopul pentru care au fost percepute comisioanele, destinația acestora trebuiau să se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia astfel încât să ofere consumatorului toate informațiile necesare în raport de care să încheie sau nu contractul respectiv.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2.1.1. lit. b, c, e, f, art. 2.2.6.-2.3. din Contractul de credit de refinantare super consum nr. RQ_81/09.03.2010 raportat la art. 3 din act aditional nr. RQ_81/31.10.2011.
În privința capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la reeșalonarea creditului conform adeverințelor de venit, respectiv să se dispună aplicarea ratei dobânzii curente în sumă de 13,30% p.a, fără alte majorări, instanța reține că o astfel de intervenție a instanței nu este permisă de Legea 193/2000, care în art. 6 prevede că „clauzele abuzive cuprinse în contract [...] nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Acest articol de lege constituie transpunerea în dreptul intern a art. 6 par. (1) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (J.O. L 95, 21.4.1993, p.29), articol care a fost interpretat de Curtea de Justiția a Uniunii Europene, prin hotărârea Banco Espanol de Credito SA împotriva J.C. Camino (cauza C-618/10, p. 73), în sensul că acest articol trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale să completeze contractul încheiat între un vânzător/furnizor și un consumator, modificând conținutul clauzei constatate ca fiind abuzive. Odată constatat caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, însă nimic nu împiedică părțile contractante să stabilească de comun acord un nou conținut pentru clauza în discuție, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.
Astfel, instanța judecătorească nu poate interveni, în sensul obligării pârâtului la reeșalonarea creditului, întrucât acest aspect echivalează cu modificarea unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții, respectiv nu poate stabili rata dobânzii curente în sumă de 13,30%p.a., fără alte majorări.
Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți.
Instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar și în situația din speța în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.
Înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voință al părților contractante, instanța putând dispune înlocuirea doar în situația în care între părți nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacționat, ceea ce implicit reprezintă tot voința concordantă a acestora.
Astfel, atâta vreme cât nu mai există o clauză în contract cu privire la modul de calcul al dobânzii, clauză asupra căreia instanța nu poate dispune, urmând a fi negociată de către părți, cererea de restituire integrală a sumelor plătite nedatorat nu poate fi primită.
Faptul că a fost înlăturată din contract clauza care stabilește posibilitatea pârâtului de a modifica unilateral dobânda nu presupune faptul că intimatul nu mai datorează nici un fel de dobândă, inclusiv pentru perioada aferentă părții din credit datorate până la data introducerii prezentei acțiuni, chiar în condițiile în care s-a constatat că respectiva clauză era abuzivă.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumelor percepute nelegal cu trei ani în urmă calculați de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, raportat la conținutul art. 2.1.1. lit. c, e, f din Contractul de credit de refinantare super consum nr. RQ_81/09.03.2010 raportat la art. 3 din act aditional nr. RQ_81/31.10.2011, instanța reține că pârâtul nu a perceput nicio sumă cu acest titlu de la momentul încheierii contractului, aspect confirmat de situația financiară a reclamantului depusă la fila 72 din dosar, motiv pentru care îl va respinge ca neîntemeiat.
De asemenea, având în vedere împrejurarea că rata dobânzii a scăzut începând cu data de 01.04.2010 de la 13,30% la 10,32% în data de 05.06.2013, instanța va respinge capătul 9 de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă ce depășește plafonul de 13,30%, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamantul, S. D., domiciliat în B., ., jud. Brasov, în contradictoriu cu pârâtul, C. BankS.A. prin Sucursala Brasov, prin reprezentant legal, cu sediul în Brasov, ., jud. Brasov.
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2.1.1. lit. b, c, e, f, art. 2.2.6.-2.3. din Contractul de credit de refinantare super consum nr. RQ_81/09.03.2010 raportat la art. 3 din act aditional nr. RQ_81/31.10.2011.
Obliga pe parat la restituirea sumei percepute in baza art. 2.1.1. lit. b din Contractul de credit de refinantare super consum nr. RQ_81/09.03.2010 raportat la art. 3 din act aditional nr. RQ_81/31.10.2011.
Respinge restul pretentiilor ca neintemeiate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. N. C. D.
Red. / Tehno. A.N. /4 ex. / 21.05.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 210/2014. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 721/2014. Judecătoria BRAŞOV → |
|---|
