Alte cereri. Sentința nr. 22/2014. Judecătoria BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 22/2014 pronunțată de Judecătoria BRAŞOV la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 20096/197/2012
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 3062
ROMANIA
JUDETUL BRASOV
JUDECATORIA BRASOV
Sentinta civila nr._
Sedinta publica din data de 22.10.2014
Instanta constituita din:
Președinte: A. N.
Grefier: C. D.
Pe rol se afla pronunțarea hotărârii în cauza civilă având ca obiect “constatare clauze abuzive” privind pe reclamanții, V. S.-C., V. C. și V. I., în contradictoriu cu pârâții, B. Comercială Română S.A., prin reprezentant legal, și S.C. S. C. S.R.L., prin reprezentant legal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, dată la care instanța, pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, în baza art. 146 din C.proc.civ., a amânat pronunțarea la data de 01.10.2014, iar ulterior, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin. (1) C.pocr.civ. a amânat succesiv pronunțarea pentru data de 08.10.2014, 15.10.2014, respectiv 22.10.2014.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.08.2012 sub nr._, reclamanții, V. S.-C., V. C. și V. I., în contradictoriu cu pârâții, B. Comercială Română S.A., prin reprezentant legal, și S.C. S. C. S.R.L. prin reprezentant legal, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale din art. 5, 6, 7, 9, 20 din Contractul de credit bancar nr._/28.02.2008, al art. 2.10.a, 2.11.a, 3.7, 4.11, 7.4 g, h, și 8.3 din Condițiile generale de creditare- anexa la contractul de credit menționat, al art. 5 din Angajamentul de plată rezultând din contractul menționat, anularea acestora și modificarea contractului. Au solicitat totodată modificarea/reformularea art. 5 din Contract în sensul obligării creditorului să calculeze dobânda datorată conform formulei EURIBOR la șase luni+1,5%, cu recalcularea retroactivă pentru ultimii 3 ani a dobânzii și restituirea sumelor percepute în plus, precum și să se constate caracterul abuziv al deciziei creditorului de a declara scadența anticipată a întregului credit.
Prin completarea de acțiune depusă la dosar la data de 14.01.2013 (f. 121-122), reclamanții au solicitat anularea Angajamentului de plată a creanței rezultând din contractul de credit nr._/28.02.2011 și obligarea creditorului la rescadențarea creditului conform art. 2 și 4 din Contract.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că art. 5 din Contractul de credit cuprinde o clauză abuzivă, deorece permite Băncii să stabilească, drept dobândă variabilă, o rată a dobânzii netransparentă, calculată pe baza unui criteriu care depinde doar de voința Băncii. Se impune, în opinia reclamanților, stabilirea unei dobânzi egale cu suma ratei EURIBOR și marjei fixe de 1,5%.
În privința art. 2.10.a și 2.11.a din Condițiile generale de creditare anexă la Contract, reclamanții au arătat că ele permit Băncii revizuirea ratei dobânzii curente fără negociere cu clientul, care doar va fi înștiințat de noul procent de dobândă, în felul acesta punând probleme sub aspectul echilibrului contractual. Clauza 2.10.a condiționează modificarea dobânzii de costul resurselor de creditare, însă nu arată ce înseamnă acestea, constituindu-se astfel într-o clauză abuzivă.
Referitor la art. 9 din Contract și la art. 3.7 din Condițiile generale de creditare, reclamanții au precizat că această clauză este lipsită de previzibilitate, oferind Băncii o poziție favorabilă în raport cu clientul. Totodată, art. 9 lit. b) din Contract se constituie într-o clauză abuzivă, prevăzând că B. percepe comision de administrare la valoarea inițială a creditului, chiar în ipoteza rambursării anticipate, de aici reieșind reaua-credință a Băncii. Reclamanții au pretins, de asemenea, că art. 19 și 20 din Contract sunt formulate neclar și fac trimiteri la condițiile generale de creditare ale Băncii. În plus, reclamanții au indicat că art. 4.11, 7.4 g, h și 8.3 din Condițiile generale de creditare –Anexă la contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în favoarea Băncii.
În drept, reclamanții și-au motivat cererea pe dispozițiile Legii 193/2000, O.G. 21/1992, Legii 296/2004, OUG 50/2010 și Directivei CEE 93/13/CEE.
Reclamanții au solicitat, de asemenea, cheltuieli de judecată, depunând la dosar chitanța privind onorariul avocațial în cuantum de 800 lei.
Au fost depuse la dosar de către reclamanți, Contractul de credit bancar nr._/ 28.02.2008, Condițiile generale de creditare- Anexă la Contract, Contract de ipotecă imobiliară, Grafic de rambursare credit, Notificare BCR, Angajament de plată a creanței, Notificare ., Răspuns la Notificare și convocare la conciliere directă ( fl. 11- 68).
Pârâtul, B. Comercială Română, prin reprezentant legal, a depus întâmpinare (f. 75-97), prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii reclamanților raportat la prevederile Legii 193/2000, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în constatare formulate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a BCR, în subsidiar respingerea cererii ca neîntemeiată. Pârâtul BCR a formulat și cerere reconvențională, solicitând instanței să adapteze Contractul de credit în sensul stabilirii unei dobânzi variabile calculate la valoarea EURIBOR la 6 luni plus marja formată din diferența dintre dobânda de referință din contractul inițial și indicele de referință la 6 luni, plus marja fixă din contractul inițial.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că prevederile contractuale au fost agreate de reclamanți, prevederile Legii 193/2000 nefiind aplicabile decât contractelor aflate în curs de derulare. Contractul în cauză nu mai este în curs de derulare, fiind declarată exigibilitatea anticipată a întregului credit, creanța fiind cesionată.
Potrivit pârâtului, cererea formulată de reclamanți este inadmisibilă, întrucât cererea în constatare poate fi introdusă doar dacă nu se poate cere realizarea dreptului.
În motivarea excepției lipsei calității procesual pasive, pârâtul BCR a susținut că a încheiat cu S.C. S. C. S.R.L.. contractul de cesiune de creanță, care a devenit opozabil reclamanților, fiindu-le comunicat și înscris la Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare. A mai arătat pârâtul că la data formulării cererii de chemare în judecată BCR nu mai era creditorul sumelor împrumutate de reclamanți, astfel că BCR nu are calitate procesual pasivă.
Pe fondul cauzei, pârâtul a indicat că instanța nu poate verifica echilibrul economic contractual, sens în care este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Criteriile pe care instanța trebuie să le aibă în vedere pentru a asigura aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, în acord cu principiul libertății contractuale și libertății de voință, sunt criteriul leziunii, criteriul bune-credințe și criteriul echilibrului contractual.
Pârâtul a mai susținut că, deși Condițiile generale de creditare au forma unui act de adeziune, acestea au fost agreate de reclamanți, iar Contractul de credit cuprinde clauze negociate.
Prin modificarea clauzelor contractuale de către instanță, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate și liberului acces la activitatea economică, libera inițiativă și exercitarea acestora.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâtul-reclamant a arătat că o eventuală intervenție a instanței în stabilirea dobânzii trebuie să respecte rațiunile tehnico-economice care guvernează activitatea de creditare a Băncii. Legiuitorul nu a impus o limitare a ratei dobânzii, care trebuie să rămână la un nivel care să producă efecte pecuniare, sens în care propune instanței stabilirea unei dobânzi egale cu indicele EURIBOR la șase luni plus marjă fixă (formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă potrivit prevederilor contractuale și indicele EURIBOR la șase luni plus marja fixă din contract).
S-a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, depunând la dosar înscrisuri doveditoare privind onorariul avocațial, în cuantum total de 5804,23 lei .
În drept, pârâtul-reclamant a invocat prevederile Legii 193/2000, Directiva 93/13/CEE, Legea 296/2004 privind Codul consumului, Legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, art 969 și urm. C.civ.
Pârâtul, S.C. S. C. S.R.L., prin reprezentant legal, a depus întâmpinare (f. 98-112), prin care a solicitat instanței să admită excepțiile invocate, respectiv excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei B., excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe în privința unei părți din clauzele contractuale, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru prescrierea dreptului la acțiune.
În privința excepției necompetenței teritoriale, pârâtul a arătat că are sediul în Sectorul 5 București, BCR are sediul în sectorul 3 București, iar executarea contractului de credit se desfășoară în mun. București, prin urmare una din aceste instanțe este competentă, conform art. 5 și 7 din C.pr.civ., la alegerea reclamantului, potrivit art. 9 C.pr.civ.
În motivarea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe față de o parte din clauzele contractuale, pârâtul a arătat că reclamanții au făcut dovada îndeplinirii concilierii prealabile doar pentru anulareea art. 5-7, 9,19 și 20 din Contract, nu și pentru clauzele din Condițiile generale de creditare și din Angajamentul de plată, astfel că față de acestea se cuvine admiterea acestei excepții.
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune, pârâtul a precizat că natura nulității de care se prevalează reclamanții este relativă, nu absolută, întrucât vizează strict interesul lor, astfel că dreptul de a solicita nulitatea se prescrie în termen de 3 ani, termen care s-a împlinit la data de 28.02.2012.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat instanței, în primul rând, să constate că având în vedere data încheierii contractului de credit, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile OUG 50/2010, raportat la dispozițiile tranzitorii din acest act normativ, decât în privința refinanțării și rambursării anticipate. Nici Legea 190/1999 nu este aplicabilă contractului în cauză, având în vedere natura sa. Potrivit susținerilor pârâtului, nici art. 93 din OG 21/1992 nu este aplicabil contractului în cauză, având în vedere data încheierii sale.
Pârâtul a susținut, în continuare, că nu au caracter abuziv clauzele a căror anulare a fost solicitată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea 193/2000. Clauzele contractuale indică faptul că reclamanții au citit, înțeles și și-au însușit clauzele contractuale, iar clauzele contractuale au prevalență față de condițiile generale de creditare, ceea ce indică posibilitatea de ajustare a clauzelor contractuale. Referitor la lipsa de bună-credință a Băncii, invocată de reclamanți, pârâtul arată că nu este lipsită de bună- credință practica Băncii de a modifica dobânda și comisioanele, fiind de așteptat pentru reclamanți ca acestea să crească după trecerea perioadei de 1 an în care B. a perceput dobândă fixă, această modificare ținând cont de resursele de creditare și de evoluția piețelor financiare. Totodată, această posibilitate a fost exprimată în contract, în mod expres și inteligibil. Pârâtul arată, în continuare, că nu a fost creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, cu atât mai puțin un dezechilibru semnificativ. Pârâtul susține că echilibrul contractual nu echivalează cu o egalitate perfectă între drepturile și obligațiile părților, arătând că ambele părți contractuale și-au asumat drepturi și obligații corelative, menite să asigure executarea contractului pe întreaga sa durată de existență. Pârâtul menționează totodată că legislația privind clauzele abuzive nu se raportează la obiectul contractului sau preț, dacă acele clauze care le privesc sunt redactate într-un limbaj ușor inteligibil, sens în care sunt și Decizia 2450/2010 a ICCJ și Decizia 77/13.02.2008 a Curții de Apel București.
Referitor la clauzele privind dobânda curentă variabilă, pârâtul arată că acestea sunt formulate în termeni clari, obișnuiți, de natură să permită unei persoane cu nivel minim de pregătire și interes să-i prefigureze efectele. De asemenea, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio normă legislativă care să oblige B. să arate în contract modul de calcul al dobânzii variabile. Totodată, dobânda se calculează ca sumă a marjei fixe de 1,5% și dobânzii de referință, care nu este sub controlul Băncii. Pârâtul arată că nici indicele EURIBOR nu este fix, fluctuând în funcie de niște factori care nu sunt cuprinși în niciun contract de credit. Dobânda de referință a BCR este publică, putând fi verificată oricând de persoanele interesate. Înlocuirea dobânzii de referință cu indicele EURIBOR ar crea un dezechilibru major față de creditor, întrucât ar duce la stabilirea unei dobânzi de 2% p.a., inferioare nu numai dobânzii fixe stabilite pentru primul an contractual, cât și dobânzii stabilite de BNR pentru facilitarea de creditare. Modificarea ratei dobânzii se justifică prin aceea că termenul de executare convenit de părți este de 25 de ani, fiind nevoie ca pentru obținerea de profit de către bancă, aceasta să poată ajusta prețul contractului în funcție de costurile acordării creditului. Dobânda majorată prevăzută de art. 7 și 8 lit. a) și b) a fost determinată de conduita culpabilă a reclamanților, care nu și-au executat la timp obligația de plată a ratei dobânzii și se justifică prin prejudiciul astfel cauzat Băncii.
Referitor la clauzele privind comisioanele, pârâtul arată că acele clauze care privesc comisionul de administrare stabilesc un cuantum fix, de 20,85 euro/lunar și prevăd perceperea acestuia lunar, până la rambursarea integrală a creditului. În caz de plată anticipată, acesta nu se mai achită. În plus, clauza 3.7 din condițiile generale de creditare nu constituie clauză abuzivă, necreând un dezechilibru, căci ea prevede reducerea comisioanelor, nu majorarea lor. Pârâtul susține că nici B., nici ea însăși, nu a majorat comisioanele.
În susținerea caracterului neabuziv al clauzelor privind exigibilitatea anticipată a creanței, pârâtul arată aceste clauze devin aplicabile în caz de recuperare a creanței prin executare silită, situație în care s-a ajuns din cauza comportamentului culpabil al reclamanților. Riscul de insolvabilitate a debitorului nu este anihilat de existența unei ipoteci și justifică posibilitatea creditorului de a declara exigibilitatea anticipată a creditului. Prin urmare, în opinia pârâtului, clauzele vizând exigibilitatea anticipată a creditului împiedică declanșarea unui dezechilibru contractual în defavoarea creditorului.
Referitor la dispozițiile lit. a) din Anexa Legii 193/2000, pârâtul susține că acestea nu sunt aplicabile în cauză, deoarece în Condițiile generale de creditare B. a menționat motivele care pot determina modificarea condițiilor contractuale, iar reclamanții au semnat aceste clauze.
În replică la susținerea reclamanților că trimiterea la Condițiile generale de creditare constituie clauză abuzivă, pârâtul menționează că acestea sunt valabile și fac parte din Contract, iar art. 93 O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil în cauză, Contractul de credit fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestei dispoziții, respectiv data de 27.12.2008. Chiar dacă ar fi aplicabile în speță, aceste dispoziții nu sunt în contradicție cu situația existentă în Contract, unde au fost prevăzute expres toate obligațiile de plată ale reclamanților.
În plus față de aceste susțineri, pârâtul menționează că potrivit art. 969 C.civ. convențiile legal încheiate au putere de lege, ele impunându-se nu numai părților, ci și instanței învestite cu soluționarea unui litigiu derivând din convenția respectivă. Principiul forței obligatorii a actului juridic se impune în cauză, Contractul de credit fiind încheiat în mod valabil, cu bună-credință și cu posibilitatea reclamanților de a-i negocia conținutul.
Principiul in dubio pro debitori, prevăzut de art. 983 C.civ. nu este aplicabil în cauză, deoarece exprimările folosite în Contract și Condițiile generale de creditare sunt clare, nesusceptibile de interpretare. Reclamanții au semnat și Angajamentul de plată, confirmând din nou dispozițiile contractuale agreate prin Contract și recunoscând culpa în neexecutarea contractului.
În temeiul acestor susțineri, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile C.proc. civ., C.civ, Decretului 167/1958, O.U.G. nr. 50/2010, Legea 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea 363/2007.
Pârâtul-reclamant, B. Comercială Română, a formulat completare la întâmpinare (f. 135- 138), solicitând instanței să admită excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor abuzive din Contractul de credit ca urmare a faptului că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea relativă, aceasta putând fi invocată în termen de 3 ani de la data încheierii contractului de credit, respectiv 28.02.2007. Cu privire la pretinsul caracter abuziv al clauzei privind declararea scadenței cu anticipație a creditului, pârâtul BCR arată că o astfel de clauză constituie nu o obligație pentru debitori, ci o înștiințare emisă de Bancă în sensul posibilității sale de a-și realiza creanța în caz de neexecutare benevolă. Chiar o eventuală anulare a clauzei nu poate împiedica B. de a rezilia contractul pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de partea cocontractantă. O astfel de clauză este o consecință a rezilierii contractului, fiind astfel permisă de lege. Părțile însele au convenit că neplata ratelor constituie o obligație esențială în contract, care poate determina incidența clauzei privind declararea scadenței anticipate.
În răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanții-pârâți (f. 139-141), aceștia au arătat că Judecătoria B. este competentă să soluționeze prezentul litigiu, în temeiul art. 7 alin. (2), 10 și 12 C.pr.civ. Referitor la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, reclamanții-pârâți arată că există la dosar dovada de convocare la conciliere directe, fiins astfel atins scopl urmărit prin instituirea acestei proceduri, respectiv încercarea soluționării amiabile a litigiului. În privința excepției prescrierii dreptului material la acțiune, reclamanții-pârâți arată că este imprescriptibilă cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive, iar recalcularea dobânzii datorate se solicită pentru ultimii 3 ani anteriori sesizării instanței. Reclamanții-pârâți au arătat totodată că Legea 193/2000 este aplicabilă Contractului, având în vedere că acesta produce în continuare efecte față de părți. În plus, reclamanții-pârâți susțin că cererea formulată este o cerere în realizare, ce urmărește declararea ca abuzive a unor clauze contractuale și anularea acestora. Referitor la calitatea procesual pasivă a Băncii, reclamanții-pârâți arată că pentru constatarea clauzelor abuzive se impune analiza conduitei Băncii, prin prisma clauzelor pretins abuzive, astfel că aceasta are calitate procesuală pasivă.
Pârâtul, S.C. S. C. S.R.L., a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă și neîntemeiată a completării acțiunii formulate de reclamanți, arătând în aceste sens că Angajamentul de plată nu mai produce efecte, întrucât reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a rambursa suma conform acestuia, astfel că anularea Angajamentului de plată este lipsită de interes.
Pârâtul-reclamant, BCR, a formulat completare a cererii reconvenționale (f. 158-160), arătând că a convenit cu Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor un algoritm de calcul al dobânzii curente, explicitat în cerere (f. 159) și care conduce la stabilirea în Contractul de credit a unei rate a dobânzii egale cu suma dintre indicele Euribor la 6 luni și marja fixă de 9,267.
Prin Încheierea de sedinta din data de 08.04.2013 (f. 148-151), instanța a respins ca neîntemeiate excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei B., excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe în ce privește o parte din clauzele contractuale, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. Comercială Română și excepția inadmisibilității acțiunii în constatare.
Prin Încheierea de sedinta din data de 25.11.2013, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes față de completarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții-pârâți.
Instanța, în baza art. 167 alin. (1) C.pr.civ., a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile aflate la dosar și proba cu interogatoriul părții adverse, apreciindu-le utile, pertinente și concludente soluționării cauzei.
Analizând materialul probator administrat, instanța reține următoarea situatie de fapt:
Între reclamanții-pârâți, V. S. C., V. C. și V. I., în calitate de împrumutați, și paratul-reclamant, B. Comercială Română, în calitate de împrumutător a intervenit la data de 28.02.2008 Contractul de credit bancar nr._, având ca obiect suma de 41.700 euro, pentru o perioadă de 300 de luni (f. 11-20), garantat cu ipotecă, conform contractului de ipotecă nr. 260/29.02.2008 (f. 21-22).
Pentru garantarea creditului, reclamantii au constituit ipotecă de rangul I asupra imobilului situat în Brasov, ., apt. 1, jud. Brasov,.
Contractul nr._/28.02.2008 este supus regulilor înscrise în Condițiile Generale de Creditare- anexă la contractul de credit bancar (f. 13-20, vol.I).
La data de 05.12.2010, BCR a notificat reclamanților faptul că înregistrează un debit restant de 1601,86 euro (f. 57).
Între B. Comercială Română și S.C. S. C. S.R.L. a intervenit la data de 22.12.2010 contractul de cesiune de creanță nr. J1128, prin care BCR a cedat S.C. S. C. S.R.L. creanța rezultând din contractul de credit_/28.02.2008 (f. 58).
La data de 16.12.2011, între cesionarul S.C. S. C. S.R.L. și reclamanții V. S., V. C. și V. I. a intervenit Angajamentul de plată a creanței aflat la filele 62-64.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată atât de pârâtul-reclamant, cât și de către pârâtul, S.C. S. C. S.R.L., și unită cu fondul cauzei prin incheierea de ședință din data de 08.04.2013, instanța consideră că deși Legea 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea lor față de consumator, regimul inopozabilității este identic cu regimul nulității absolute, conform practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene. În acest sens, instanța are în vedere faptul că prevederile Legii 193/2000 ocrotesc un interes general, acela al consumatorilor în relațiile contractuale cu profesioniștii, neurmărind doar protejarea unei persoane particulare, strict determinate. De asemenea, potrivit jurisprudenței CJUE, dispozițiile Directivei 93/13/CEE, transpusă în legislația națională prin Legea 193/2000, sunt de ordine publică. Astfel, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerată ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.
Având în vedere considerentele enunțate, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Susținerea pârâtilor în sensul că Legea 193/2000 este inaplicabilă în cauză, având în vedere prevederile art. 6 din Lege, conform cărora contractul ale cărui clauze se pretinde a fi abuzive trebuie să fie în derulare, va fi inlaturata de catre instanța. În primul rând, Contractul de credit încheiat între părți intră în domeniul de aplicare al Legii, prin raportare la calitatea părților contractante, în acord cu prevederile capitolului I al Legii, acestea având calitatea de consumator, respectiv profesionist, în înțelesul art. 2 alin. (1) și (2) din Lege. În al doilea rând, instanța constată că procedura de executare silită declanșată de cesionarul creanței, în dosarul execuțional nr. 482/2012 al B. M. M. I., a fost demarată ca urmare a punerii în aplicare a clauzei contractuale privind declararea anticipată a creanței, clauză pe care reclamanții o consideră ca fiind abuzivă. Dacă s-ar admite că în această fază nu mai sunt aplicabile dispozițiile Legii 193/2000, această lege ar fi lipsită de efecte, contrar interesului pentru care a fost edictată, de a asigura protecția consumatorilor, ca urmare a simplei manifestări de voință a profesionistului căruia i se impută existența clauzelor abuzive. Or, potrivit principiului efectivității, care guvernează materia protecției consumatorilor în cadrul Uniunii Europene, ordinea juridică internă a statelor membre nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumatori a drepturilor conferite de dreptul UE (a se vedea Hot. CJUE C-618/10 Banco Espanol de Credito, p.46).
Contrar susținerilor reclamanților-pârâți, instanța consideră că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori nu sunt aplicabile prezentului contract de credit bancar încheiat la data de 28.02.2008, având în vedere prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, conform cărora acest act normativ nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 19 iunie 2010, cu excepțiile prevăzute, în care nu se încadrează prezentul contract de credit dat fiind faptul că acesta este încheiat pe durată determinată.
În ceea ce priveste fondul cauzei, instanța reține că reclamantii se circumscriu noțiunii de consumator așa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin.1 din Legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele.
Pentru a constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5, art.6, art.7, art. 9, art. 19, art. 20 din Contractul de credit, al clauzelor prevăzute la art. 2.10.a, 2.11.a, 3.7, 4.11, 7.4 g,h, 8.3 din Condițiile generale de creditare și al art. 5 din Angajamentul de plată a creanței, instanța trebuie să verifice incidența în cauză a prevederilor art. 4 alin. (1)-(6) din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Potrivit alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Este evident faptul că, în cauza de față, contractul încheiat de părți este unul preformulat, respectiv clauzelor acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția.
Astfel, serviciul contractat de reclamanti vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar,
În privința cerinței negocierii directe, instanța reține că pârâtul-reclamant BCR SA nu a făcut dovada negocierii acestora cu consumatorii, deși sarcina probei îi incumba, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, în condițiile în care contractul are formă standard preformulată. Susținerea pârâtului-reclamant în sensul că reclamanții-pârâți s-au interesat anterior contractării creditului și au analizat și alte oferte de pe piață nu duce la răsturnarea prezumției legale de nenegociere. În plus, din interogatoriul reclamanților-pârâți nu reiese faptul că a existat o negociere efectivă a clauzelor contractuale, simpla prezentare a acestora la sediul băncii, de mai multe ori, neputând constitui o dovadă în acest sens.
Argumentele paratului-reclamant în sensul că respectivele clauze au fost negociate prin faptul că reclamanților le-au fost puse la dispoziție mai multe tipuri de contracte financiare, alegerea aparținând acestora în final, nu pot fi reținute în sprijinul acestei teorii, nefiind suficiente pentru a face această dovadă.
Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
În privința caracterului negociat al Angajamentului de plată a creanței, instanța reține că acesta nu are forma unui contract standard preformulat, astfel că nu este operabilă prezumția de nenegociere instituită de art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000. Dimpotrivă, instanța constată că Angajamentul cuprinde un număr de 3 pagini, la care este anexat un grafic de plată (1 pagină), în care se stabilesc date de scadență adaptate obligației de plată a reclamanților, desfășurate pe o perioadă de timp de 1 an. În raport cu aceste elemente, instanța consideră că în privința Angajamentului de plată a existat negociere între reclamanți și pârâtul S.C. S. C. S.R.L. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile necesare pentru a constata caracterul abuziv al acestei clauze contractuale, instanța urmează să respingă capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 5 din Angajamentul de plată.
În privința condiției de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, raportat la art. 5 din Contract și la art. 2.10.a și 2.11.a din Condițiile generale de creditare, care prevăd caracterul variabil al dobânzii după primele 12 luni contractuale, calculat ca dobândă de referință variabilă BCR plus marja fixă de 1,5%, instanța are în vedere că potrivit art. (1) din Lista-Anexă la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Clauzele pretins abuzive nu respectă însă aceste din urmă cerințe.
Pe de o parte, nu este respectată cerința de a exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către consumator, rata dobânzii de referință a BCR fiind stabilită în mod unilateral de către aceasta și afișată la sediul Băncii. Nici în Contract, nici în Condițiile generale de creditare nu este arătat modul în care se calculează dobânda de referință a BCR, astfel încât să se verifice, de către consumator sau de către instanță, caracterul întemeiat al modificării acesteia. Susținerea pârâtului-reclamant S.C. BCR S.A. în sensul că dobânda de referință a suferit modificări ca urmare a condițiilor existente pe piața financiară, și nu a voinței sale unilaterale nu se verifică în întregime, în condițiile în care în întâmpinare și în cererea reconvențională a arătat că dobânda de referință se compune din costul de lichiditate, costul cu rezerva minimă obligatorie, costul cu riscul de credit și costuri administrative, B. neindicând însă dacă au existat într-adevăr, pe de o parte, o interdependență între aceste costuri și dobânda de referință stabilită și, pe de altă parte, criterii strict obiective de stabilire a unora dintre aceste variabile (cu precădere costurile administrative).
Pe de altă parte, nu sunt respectate cerințele impuse de teza a doua a acestei prevederile legale, constând în obligația profesionistului de a informa cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și posibilitatea consumatorului de a rezilia imediat contractul. În cauză, potrivit clauzei 5 din Contract și clauzei 2.11.a din Condițiile generale de creditare, dobânda de referință BCR este adusă la cunoștința consumatorilor prin afișare la sediul său la data intrării sale în vigoare, fapt care nu poate constitui o informare adecvată, în sensul Legii 193/2000, care să permită consumatorului să analizeze noile condiții de creditare și să opteze pentru rezilierea imediată a contractului. În plus, aceste prevederi contractuale nu dau dreptul consumatorului de a rezilia imediat contractul.
Așa cum rezultă din art. 5 din contractul de credit: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50”. Ceea ce interesează în cadrul criticii formulate este ultima teză a acestei clauze, care consfințește caracterul abuziv al clauzei, de vreme ce dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii.
Din acest punct de vedere, o atare clauză apare într-adevăr ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afișată la sediile BCR…” nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din vechiul cod civil – 1864 ( în vigoare la data încheierii contractului) va constata caracterul abuziv și al acestei clauze.
Chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse în art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziții ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate printr-o atare modificare s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin ordonanță, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui Euribor, dobânda datorată de consumator să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creșterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micșorat niciodată.
Or, în atare condiții, clauza cuprinsă în art. 5 denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, deoarece acesta, deși ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condițiile scăderii Euribor, indice de referință obiectiv, verificabil și care nu depinde de voința băncii contractante, nu beneficiază de aceasta deoarece banca intervine și majorează marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR astfel încât efectul final este același cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprinde o condiție pur potestativă.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 4 alin. (1)-(6) din Legea 193/2000 și art. 1 lit. a) din Anexă, constatând că aceste clauze creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și cu nerespectarea principiului bunei-credințe, instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzelor 5 din Contract, 2.10.a și 2.11.a din Condițiile generale de creditare.
În ceea ce privește art. 6 din Contract, instanța constată că acesta prevede cuantumul dobânzii anuale efective, stabilind că aceasta este de 8,8%/an, în calculul ei intrând dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, comisionul de acordare a creditului și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri și alte costuri. În raport cu natura dobânzii anuale efective de preț al contractului de creditare, instanța urmează să analizeze caracterul său abuziv în condițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, potrivit căruia „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază [...] cu calitatea de a satisface cerințele de preț în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Astfel, instanța constată că art. 6 din Contract prevede un cuantum fix al D. și exemplifică o parte din costurile care îl alcătuiesc. Având în vedere aceste aspecte, instanța consideră că această clauză contractuală este exprimată într-un limbaj inteligibil, de natură să permită consumatorului să aprecieze asupra valorii D., astfel că, făcând aplicarea art. 4 alin. (6) din Lege, instanța nu va putea controla îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și va respinge, în consecință, cererea reclamanților-pârâți de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze contractuale.
În privința art. 7 din Contract, care stabilește nivelul dobânzii curente la credite, diferențiat în funcție de zilele de întârziere înregistrate de debitor, instanța apreciază, în temeiul art. 4 alin. (6) din Lege, că analiza caracterului său abuziv se face doar în situația în care clauza nu a fost exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât acest articol vizează prețul contractului de împrumut. Față de împrejurarea că dispozițiile art. 7 din Contract permit consumatorului să calculeze cuantumul dobânzii ce trebuie plătite, instanța consideră că acestea sunt exprimate într-un limbaj care poate fi înțeles, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Lege, instanța nu poate verifica existența cerințelor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Lege, urmând să respingă capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al acestei clauze contractuale.
În ceea ce privește art. 9 din Contract, care stabilește cuantumul comisioanelor percepute de bancă, care se impune a fi analizat împreună cu art. 3.7 din Condițiile generale de creditare, potrivit căreia B. poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare, cu obligația notificării consumatorului din momentul modificării, prin afișare la sediul Băncii, având în vedere că natura comisionului este aceea de taxă a serviciului financiar oferit de Bancă, instanța va face aplicarea art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, verificând dacă există o motivație întemeiată pentru modificare și dacă profesionistul are obligația de a informa de îndată consumatorul asupra modificării iar acesta are libertatea de a rezilia imediat contractul. Astfel, instanța constată că în Condițiile generale de creditare nu sunt arătate în mod specific cazurile în care B. poate modifica nivelul comisioanelor, în așa fel încât să se aprecieze asupra naturii lor obiective, independente de voința Băncii. În plus, simpla afișare a modificării comisionului la sediul Băncii nu este de natură să constituie o informare care să-l conducă pe consumator la a considera că se impune rezilierea contractului.
Așa-numitele prestații ale băncii nu derivă dintr-un contract încheiat, fiind anterioare întrunirii acordului de voință al părților contractante, ba mai mult, acesta fiind stabilit unilateral de către bancă, de vreme ce consimțământul consumatorului intervine după efectuarea acestor prestații. Ca atare, costurile acestor demersuri anterioare acordării creditului trebuie suportate de cel care le impune, respectiv banca, deoarece asupra acestora Consumatorul nu și-a exprimat consimțământul, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile reciproce ale părților.
Inserarea în contract a tuturor acestor clauze denotă intenția evidentă a băncii de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua câștigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator.
În toate apărările făcute paratul-reclamant invocă drept justificare pentru comisioanele percepute (de administrare și de acordare a creditului) rațiuni legate de „monitorizarea” și „acoperirea riscurilor” făcând permanent referire la diligențele depuse de către bancă pentru rambursarea creditului, pentru calcularea corectă a ratelor pentru respectarea scadențelor, pentru emiterea la timp a notificărilor etc.
Cu alte cuvinte, fiecare client al băncii urmare a încheierii unui contract de credit are obligația, pe lângă obligațiile individuale prevăzute în contract, să asigure resursele financiare de care banca are nevoie în activitatea sa curentă, sumele încasate cu titlu de dobândă neacoperind aceste cheltuieli ale băncii, costuri necunoscute consumatorului la momentul încheierii contractului.
În acest sens este relevantă Hotărârea CJUE din data de 26.04.2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria) potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare.
Justificările pârâtului-reclamant pe tot parcursul desfășurării litigiului cu privire la elementele componente ale comisioanelor, la scopul pentru care au fost percepute comisioanele, destinația acestora trebuiau să se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia astfel încât să ofere consumatorului toate informațiile necesare în raport de care să încheie sau nu contractul respectiv.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, instanța urmează să admită capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 9 din Contract și clauzei 3.7 din Condițiile generale de creditare.
În ceea ce privește art. 19 și 20 din Contract, conform cărora Condițiile generale de creditare, cererea de credit, graficul de rambursare și contractul de garanție fac parte integrantă din Contract, iar în caz de diferențe se aplică clauzele din Contract deși acestea au caracter nenegociat, instanța apreciază că acestea nu creează drepturi sau obligații pentru părți, prin ele însele, astfel că nu se impune analiza caracterului lor abuziv prin prisma art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000. Prin urmare, instanța urmează să respingă ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al acestora.
Referitor la art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, care vizează exigibilitatea obligațiilor asumate de reclamanți în caz de neexecutare a acestora în termen de 30 de zile de la data scadenței și care îndreptățește B. să procedeze la recuperarea creanței pe calea executării silite, în raport cu care reclamanții-pârâți pretind că are caracter abuziv având în vedere dezechilibrul pe care îl creează în defavoarea lor, instanța reține că pentru evaluarea dezechilibrului semnificativ trebuie să țină seama de criterii precum regulile naționale existente în materie, plasarea consumatorului într-o poziție mai puțin favorabilă decât cea pe care i-o oferă legea în vigoare, situația juridică a consumatorului și mijloacele de care dispune pentru a face să înceteze efectele clauzei pretins abuzive (conform hot. CJUE, Aziz, C-415/11, p. 69). În cauza de față, instanța are în vedere că potrivit art. 969 C.civ, în vigoare la data încheierii contractului de credit, convențiile legal făcute au putere de lege între părți, iar potrivit art. 3711 alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se poate aduce la îndeplinire prin executare silită. Clauza cuprinsă în art. 4.11 din Condițiile generale de creditare nu creează pentru debitorii contractului o situație mai puțin favorabilă decât prevederile legale menționate, ci consfințește posibilitatea creditorului de a trece la executarea silită în caz de neexecutare de bunăvoie a obligațiilor contractuale. În plus, clauza 4.11 din Condițiile generale de creditare nu împiedică debitorii împotriva cărora s-a declanșat executarea silită să folosească mijloacele legale puse la dispoziția lor, așa cum este cazul contestației la executare.
În temeiul acestor considerente, instanța constată că această clauză contractuală nu provoacă un dezechilibru semnificativ între contraprestații, în defavoarea consumatorului, nefiind așadar îndeplinită una din condițiile prevăzute cumulativ de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, motiv pentru care urmează să respingă capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 4.11 din Condițiile generale de creditare.
Clauzele 7.4 g) și 7.4 h) din Condițiile generale de creditare prevăd dreptul Băncii de a declara scadente și plătibile toate celelalte credite acordate de Bancă în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește oricare din obligațiile asumate prin Contractul de credit și dreptul de a declara scadent creditul acordat în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește oricare din obligațiile asumate prin celelalte contracte încheiate cu B.. În raport cu criteriile menționate mai sus pentru aprecierea dezechilibrului semnificativ între contraprestații în defavoarea consumatorului, instanța consideră că o astfel de clauză este de natură să plaseze consumatorul pe o poziție mai puțin favorabilă decât cea oferită de legislația națională, întrucât determină exigibilitatea unei obligații prin raportare la neîndeplinirea unei alte obligații, având o altă cauză juridică, fără să existe o legătură între acestea. O astfel de clauză este de natură să contravină și principiului bunei-credințe, căci conferă profesionistului garanții suplimentare pentru îndeplinirea de către consumator a obligației asumate, asigurându-și astfel o poziție ferită de riscuri în executarea contractului, riscuri care cad strict în sarcina consumatorului.
În virtutea acestor considerente, instanța urmează să admită capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor 7.4 g) și 7.4 h) din Condițiile generale de creditare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.
Clauza 8.3 din Condițiile generale de creditare prevede că B. va notifica împrumutatul și terțele persoane obligate în baza contractului în scris cu privire la constatarea unui caz de culpă, iar neînlăturarea deficiențelor astfel semnalate în termenul indicat de Bancă dă acesteia dreptul de a considera creditul exigibil. Având în vedere că definirea cazului de culpă este lăsată la aprecierea Băncii și că termenul în care trebuie înlăturate neconformitățile semnalate de Bancă este stabilit unilateral de Bancă, instanța apreciază că o astfel de denunțare unilaterală a contractului este în mod evident defavorabilă consumatorului și îl plasează pe o poziție de inferioritate față de cea care îi este conferită de lege, instanța neputând dispune în temeiul prevederii contractuale de criterii obiective în raport cu care să verifice operabilitatea denunțării unilaterale a contractului de către Bancă. Această clauză contravine și bunei-credințe, întrucât este greu de conceput că în condiții loiale și echitabile de negociere consumatorul ar fi acceptat-o.
Prin urmare, fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, instanța urmează să admită capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 8.3 din Condițiile generale de creditare.
În privința capătului de cerere privind modificarea art. 5 din Contract și stabilirea unei dobânzi calculate conform formulei Euribor la 6 luni + marja fixă de 1,5%, cu restituirea sumei de 4989,95 euro, reprezentând diferența între dobânda aplicată și dobânda solicitată de către reclamanții-pârâți pentru a fi dispusă de instanță, instanța reține că o astfel de intervenție a instanței nu este permisă de Legea 193/2000, care în art. 6 prevede că „clauzele abuzive cuprinse în contract [...] nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”. Acest articol de lege constituie transpunerea în dreptul intern a art. 6 par. (1) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (J.O. L 95, 21.4.1993, p.29), articol care a fost interpretat de Curtea de Justiția a Uniunii Europene, prin hotărârea Banco Espanol de Credito SA împotriva J.C. Camino (cauza C-618/10, p. 73), în sensul că acest articol trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale să completeze contractul încheiat între un vânzător/furnizor și un consumator, modificând conținutul clauzei constatate ca fiind abuzive. Odată constatat caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, însă nimic nu împiedică părțile contractante să stabilească de comun acord un nou conținut pentru clauza în discuție, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.
Astfel, instanța judecătorească nu poate interveni, în sensul modificării, unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții.
Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți.
Instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar și în situația din speța în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.
Înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voință al părților contractante, instanța putând dispune înlocuirea doar în situația în care între părți nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacționat, ceea ce implicit reprezintă tot voința concordantă a acestora.
Un contract este rezultatul acordului de voință, al consimțământului liber exprimat al părților, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței părților. Cu atât mai mult, în cauza de față, nu există nici un indiciu din care să rezulte că părțile ar fi ajuns la vreun acord privind un nou mod de calcul al dobânzii, context în care încuviințarea propunerii reclamantului de modificare a clauzei nr.5 ar conduce la substituirea de o manieră nepermisă a voinței pârâtului căruia i s-ar impune astfel o norma contractuală la care nu a achiesat.
Astfel, atâta vreme cât nu mai există o clauză în contract cu privire la modul de calcul al dobânzii, clauză asupra căreia instanța nu poate dispune, urmând a fi negociată de către părți, cererea de restituire integrală a sumelor plătite nedatorat nu poate fi primită, creanța pe care reclamanții-pârâți o dobândesc ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei 5 din Contract urmând a căpăta caracter lichid doar după ce părțile contractante vor conveni asupra dobânzii variabile aplicabile în Contract.
Faptul că a fost înlăturată din contract clauza care stabilește dobânda nu presupune faptul că reclamanții-pârâți nu mai datorează nici un fel de dobândă, inclusiv pentru perioada aferentă părții din credit datorate până la data introducerii prezentei acțiuni, chiar în condițiile în care s-a constatat că respectiva clauză era abuzivă.
Obligația băncii de restituire a dobânzii subzistă însă nu poate fi vorba despre o restituire astfel cum au solicitat reclamantii-parati.
În privința capătului de cerere privind anularea Angajamentului de plată (f. 62-63) și obligarea creditorului la rescadențarea creditului în 300 de rate lunare, instanța a constatat anterior, cu privire la art. 5 din Angajament, că acesta nu are caracter nenegociat. Reclamanții-pârâți nu au indicat niciun alt motiv decât existența clauzelor abuzive pentru a formula această solicitare. În raport cu faptul că anterior încheierii Angajamentului reclamanții-pârâți au solicitat pârâtului S.C. S. C. S.R.L. să reeșaloneze plata sumelor datorate, că Angajamentul de plată poartă semnătura reclamanților-pârâți și cuprinde un grafic de plată convenit de părți ce are un conținut concis și adaptat în mod strict față de nevoile reclamanților-pârâți, instanța apreciază că acesta a corespuns voinței părților și nu poate constata existența vreuneia dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, în așa fel încât să îi stabilească caracterul abuziv. Pentru aceste motive, instanța urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Având în vedere considerentele menționate mai sus cu privire la imposibilitatea instanței de a interveni în Contract, prin substituirea acordului de voință al părților, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant BCR S.A., prin care a solicitat stabilirea unei dobânzi calculată după formula Euribor la 6 luni+(Dobânda de referință BCR-Euribor la 6 luni)+ marja fixă.
În temeiul art. 276 C.pr.civ., având în vedere că instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată și să respingă cererea reconvențională, instanta ii va obliga pe parati la plata sumei de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand contravaloarea onorariului avocatial.
În privința pârâtului, S.C. S. C. S.R.L., instanța ia act că aceasta nu a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții-pârâți V. S.-C., V. I. si V. C., domiciliati în B., având domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C. G., B., .. 64 A, apt.3, jud. Brasov, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant, B. Comercială Română S.A., prin reprezentant legal, cu sediul în București, .. 5, sector 3, și pârâtul, S.C. S. C. S.R.L., prin reprezentant legal, cu sediul în București,. . 5, corp B, etaj 3, sector 3.
Respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant BCR S.A. în contradictoriu cu reclamanții-pârâți V. S.-C., V. C. și V. I..
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 teza finala și art. 9 din Contractul de credit nr._/28.02.2008.
Constată caracterul abuziv al art. 2.10.a, 2.11.a, 3.7, 7.4 g), 7.4 h), și 8.3 din Condițiile generale de creditare.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 6, art.7, art. 19 și art. 20 din Contractul de credit nr._/28.02.2008.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caraterului abuziv al clauzei 4.11 din Condițiile generale de creditare.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 5 din Angajamentul de plată.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind modificarea art. 5 din Contract și obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 4989,95 euro.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea Angajamentului de plată rezultând din Contractul de credit nr._/28.02.2008.
Obliga pe parati la plata sumei de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.10.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. N. C. D.
Red. / Tehno. A.N. /4 ex. / 01.04.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 404/2014. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3067/2014. Judecătoria... → |
|---|
