Spete pretentii comerciale. Decizia 108/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA nr. operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 108
Ședința publică din 21 mai 2009
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE: Marian Bratiș
JUDECĂTOR 2: Dorin Ilie Țiroga GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română - Direcția Regională de Poștă împotriva sentinței civile nr. 1150/01.12.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta - SRL T, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat pentru pârâta apelantă și consilier juridic în reprezentarea reclamantei intimate.
Procedură completă.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat instanța acordă cuvântul părților asupra apelului de față.
Reprezentanta pârâtei apelante susține excepția prematurității cererii, raportat la faptul că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 7201Cod procedură civilă și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate prin cererea de apel, iar pe fond solicită admiterea apelului desființarea hotărârii respingerea acțiunii pe fond, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorar expert.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea excepțiilor invocate de pârâta apelantă, iar pe fondul cauzei solicită respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1150/01.12.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâta NAȚIONALA - -DIRECȚIA REGIONALA DE T, prin reprezentant convențional Societatea Civilă de Avocați și Asociații fiind obligată pârâta față de reclamantă la plata sumei de 686.345 lei cu titlu de despăgubiri și la 17.190 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr.5008/30/28.06.2007, reclamanta - SRL a chemat în judecată pârâta NAȚIONALA - Direcția Regională de Poștă T solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 336.208,91 lei din care 324.999,49 lei daune civile pentru folosința abuzivă a spațiului comercial situat în T-, întabulat în CF -, proprietatea reclamantei și 11.209,42 lei cheltuieli de judecată efectuate în. 6211/C/2002 și nr. 6132/2003, cu cheltuieli de judecată ocazionate de litigiul pendinte.
Ulterior, prin precizarea de acțiune, urmare a concluziilor desprinse din
expertiza financiar contabilă dispusă în cauză, reclamanta și-a majorat pretențiile la
686.345 lei cu titlu de daune civile.
Cererea a fost timbrată corespunzător, cu 10.050 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.
În motivarea acțiunii se arată că, asupra spațiului cu elementele de identificare din petitul cererii în suprafață de 191 mp, în perioada 1999 - 04.04.2005 reclamanta a fost proprietară tabulară prin edificare, perioadă de timp în care pârâta a ocupat respectivul spațiu fără nici un titlu, deși a fost notificată încă din 28.10.1999 cu adr. 848 la care a răspuns că nu-i recunoaște reclamantei dreptul de proprietate, că nu înțelege să încheie un contract de închiriere și nici să predea spațiul. Asupra imobilului în cauză, între părți au avut loc litigii, urmare a acțiunii promovată de Compania Națională Poșta Română pentru revendicarea acestuia, finalizată prin respingerea acesteia prin Sentința civilă nr.22899/2001 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr.5387/30.09.2004 a. Cu toate acestea, pârâta a continuat să rămână în spațiu, producând reclamantei grave prejudicii prin imposibilitatea de a folosi bunul edificat din fonduri proprii, situație în care reclamanta a fost nevoită să-l vândă la un preț inferior decât, dacă spațiul ar fi fost liber, daune pe care le-a cuantificat și completat ulterior, după efectuarea expertizei în cauză, rezultând suma de 686.345 lei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția prematurității introducerii cererii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzute de art.720 indice 1 pr.civ. excepția lipsei calității procesual active a reclamantei pentru aceea că nu a făcut dovada că este continuatoarea de drept a - - și excepția "tardivității" acțiunii, motivat de faptul că, daunele pretinse au la bază chiria practicată și încasată de pârâtă în spațiul vecin, pentru perioada 01.11.1999 -01.07.2004, chiria solicitată fiind mai veche de 3 ani, de asemenea și cheltuielile de judecată pe care reclamanta le pretinde sunt prescrise.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, nefiind întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998 Cod civil; că, în perioada noiembrie 1999 - septembrie 2004 între pârâtă și - - s-a aflat un litigiu pentru constatarea dreptului de proprietate al Companiei Naționale Poșta Română - asupra spațiului în care a funcționat Oficiul poștal T 7, situat în T,-; deși în primă instanță, în apel și în recurs GN. a avut câștig de cauză,. a admis recursul în anulare promovat de Procurorul General al României și a desființat deciziile pronunțate în căile de atac, menținând hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate. Se mai arată că, deși reclamanta - - a dobândit dreptul de proprietate asupra respectivului spațiu, în perioada 30.09.2004 - 01.04.2005 aceasta nu a acționat în sensul somării sale de a-1 evacua sau de a se încheia un contract de închiriere, rămânând în pasivitate, despre vânzarea spațiului pârâta luând cunoștință doar, urmare a notificării efectuate de noii proprietari. Se mai invocă buna credință a pârâtei, care a acționat în temeiul unui titlu valabil care este legea, neproducând nici o faptă ilicită în înțelesul art.998 Cod civil.
Asupra excepțiilor invocate cât și a naturii litigiului, instanța s-a pronunțat motivat, prin încheierea de ședință din 02.10.2007 în sensul respingerii lor și constată caracterul comercial al cauzei.
Din examinarea coroborată a actelor și lucrărilor de la dosar instanța a constatat că cererea precizată a reclamantei este întemeiată, urmând a fi admisă pentru cele ce succed.
Direcția Regională de Poștă T - Oficiul Poștal nr.7 - a funcționat în perioada 1995 - 1998 în baza unui contract de închiriere, în spațiul situat în T,- iar din anul 1998 și până la data părăsirii imobilului a folosit spațiul ca un proprietar deși, aceasta nu a fost niciodată proprietara spațiului și nu a putut folosi niciodată spațiul ca titular al dreptului de proprietate, astfel cum se arată în decizia instanței supreme. Acest spațiu nu făcea parte din Proprietatea Publică, fiind dobândit de - prin edificare din resurse proprii și pentru care există documente justificative.
Din expertiza contabilă efectuată de expert se desprinde concluzia că - SRL a fost prejudiciată cu suma de 686.345 lei din care 498.619 lei reprezintă o pagubă în interes propriu prin acțiunea sau inacțiunea Direcției de Poștă T iar 187.726 lei reprezintă beneficiu nerealizat bazat pe teoria reinvestirii profitului, considerându-se că reclamanta, în anul 2002 putea achiziționa un alt spațiu comercial pe care ulterior îl putea închiria.
Nu a fost reținută apărarea pârâtei în sensul că, nu ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de textul art.998 Cod civil. Aceasta, este în culpă încă din 28.10. 1999, când - SRL a invitat-o să se prezinte pentru perfectarea unui contract de închiriere ori să evacueze spațiul. Drept răspuns, aceasta a acționat-o în instanță printr-o acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, deși avea încheiat contract de închiriere cu RA Urbis din subordinea Primăriei pentru o perioadă de 3 ani începând cu 20.11.1995 și trebuia să respecte prevederile contractuale. În aceasta constă culpa pârâtei iar fapta ilicită derivă din folosirea abuzivă și cu bună știință a spațiului, în perioada 01.11.1999 - 01.04.2005 fără existența vreunui titlu. Chiar afirmația acesteia, potrivit căreia a folosit spațiul din litigiu în bazalegi,este o afirmație aberantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Compania Națională Poșta Română - Direcția Regională de Poștă T solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei intimate la cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că pârâta a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, invocând excepția prematurității cererii,raportat la faptul ca reclamanta nu a făcut respectate dispozițiile art. 720 ind. 1.c Cod Penal, privind concilierea prealabila. În mod nelegal, Tribunalul a respins excepția, apreciind că intenția legiuitorului a fost aceea ca prin intermediul concilierii prealabile părțile să aibă posibilitatea sa cunoască despre existenta unui eventual litigiu și să încerce soluționarea lui altfel decât prin instanță, așa cum reiese din motivarea instanței cuprinsă în încheierea de ședință din 02.10.2007. Stăruind și perseverând în interpretarea eronata a stării de fapt și a legii, instanța a motivat inutilitatea efectuării concilierii prealabile prin aceea că între pârâtă și reclamantă au existat numeroase procese, până la Înalta Curte de Casație.
Este adevărat, între părți a existat un litigiu care a parcurs toate fazele procesuale, însă cu privire la proprietatea asupra spațiului, nicidecum cu referire la obiectul cererii de chemare în judecata din dosarul pendinte. Prin urmare, pârâta nu avea de unde să cunoască intenția reclamantei de a acționa în judecată pentru plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului și pentru plata cheltuielilor de judecată.
Apreciază astfel întemeiată excepția prematurității cererii de chemare în judecată a reclamantei, solicitând instanței aoa dmite.
Prin aceeași încheiere, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, a tardivității acțiunii,raportat la faptul că prin cererea de chemare de judecată din data de 28.06.2007, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune civile pentru lipsa de folosință a spațiului în perioada 1 noiembrie 1999-1 aprilie 2005.
Potrivit art. 1 al. 1 din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Art. 3 al. 1 din același act normativ stabilește că termenul de prescripție este de trei ani, iar în cazul obligațiilor succesive, termenul de prescripție se socotește distinct pentru fiecare obligație în parte, de la data scadentei. Astfel, este întemeiată excepția subscrisei privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, luând în considerarea că aceasta formulează pretenții financiare împotriva subscrisei pentru anul 1999. Or, calculând termenul de prescripție pentru pretențiile aferente anului 1999, se constată cu ușurință, acesta s-a împlinit în anul 2002. Corespunzător, pretențiile aferente anului 2000 s-au prescris în anul 2003, cele aferente anului 2001, în 2004, cele aferente anului 2002, în anul 2005, cele aferente anului 2003, în anul 2006. Concluzia este deci, că la data de 28.06.2007, reclamanta ar fi putut solicita cel mult despăgubiri pentru lipsa de folosința începând cu data de 28.06.2004 până la data vânzării spațiului.
În mod greșii, prima instanță a respins aceste excepții, apreciind că termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea acțiunii de constatare a dreptului de proprietate de către pârâtă. Potrivit dispozițiilor art. 16 din decretul 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța necompetentă.
Este lesne de observat faptul că cererea pârâtei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate era distinctă de cererea prezentă a reclamantei. Totodată, demersul judiciar al pârâtei a fost finalizat prin respingerea cererii, situație în care, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau s-a perimat.
Prin urmare, termenul în care reclamanta putea să solicite daune pentru lipsa de folosință a spațiului a curs continuu începând cu anul 1999, fără nicio întrerupere.
Față de cheltuielile de judecată solicitate în cadrul acestui dosar, trebuie să se aibă în vedere următoarele: reclamanta ar fi putut solicita obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată doar dacă instanțele ar fi dispus acest lucru în dispozitivul hotărârilor pronunțate, în termen de 3 ani de la data pronunțării hotărârii irevocabile.
Or, în niciun dosar nu s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, - SRL nesolicitându-le. Prin urmare, solicitarea acestora în cadrul acestui dosar apare ca fiind prescrisă, termenul de 3 ani de prescripție extinctivă fiind depășit. Pârâta apelantă solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.
Deși în cauză a fost efectuat la solicitarea pârâtei și cu încuviințarea instanței un raport de contraexpertiză, instanța nu s-a pronunțat deloc în conținutul hotărârii asupra acestuia. efectuată în cauză lipsea de efecte raportul de expertiză efectuat de dna. expert. Cu toate acestea și în ciuda faptului că nu a fost lămurită prin concluziile raportului inițial de expertiză efectuat în cauză, la pronunțarea hotărârii, instanța a avut în vedere doar acest raport de expertiză.
Referirea la raportul de expertiza întocmit de experta este însă limitat la preluarea valorilor prejudiciului, fără nicio analiză sau apreciere a elementelor ( mai exacta a lipsei de elemente) pe care experta le-a avut în vedere pentru a formula concluziile raportului.
După cum însăși experta recunoaște în conținutul raportului, la baza acestuia au stat hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior dintre părți, înscrisuri cu caracter strict juridic, care exced cadrului contabil al expertizei pe care domnia sa era chemată să o realizeze. În fapt, raportul de expertiza constituie o preluare în totalitate a tabelului de calcul întocmit de reclamanta și anexat cererii de chemare în judecată, experta adăugând doar actualizarea cu indicele inflației. In această modalitate, se stabilește un prejudiciu cert în dauna reclamantei în valoare de 498.619 lei.
La baza determinării acestei valori nu a stat niciun înscris doveditor, niciun mod de calcul, metoda indicată de către specialistul contabil, la care atât partea reclamantă, cât și instanța au apelat. Instanța a nesocotit însă aceste aspecte invocate atât în cursul procesului, cât și la judecata asupra fondului cauzei.
Practic, în ciuda faptului că expertul contabil afirmă în conținutul expertizei, analizând prețul stabilit prin raport de evaluare la care reclamanta a înstrăinat imobilul către soții în anul 2005, de 124.950, că societatea reclamantă a acceptat această valoare a spațiului și implicit nu a suferit niciun prejudiciu, valoarea lipsei de folosință stabilită prin raportul de expertiză este de patru ori mai mare decât prețul imobilului.
Apreciază însă că oricum s-ar analiza situația, contabil, obiectiv, subiectiv, comercial, valoarea lipsei de folosința nu putea să fie de patru ori mai mare decât valoarea imobilului în sine.
În cuprinsul aceluiași raport de expertiza se arată că reclamanta - SRL a fost prejudiciată prin aceea că în folosința pârâtei (în realitate în proprietatea pârâtei), spațiul a fost folosit neadecvat. Ce se înțelege prin folosința neadecvată, pe ce se bazează expertul contabil când afirmă acest lucru? Cu siguranță nu pe dovezi, întrucât reclamanta nu a înfățișat nicio probă în acest sens, aspect nesocotit de prima instanța.
In privința modificărilor aduse spațiului, de asemenea nu se prezintă nicio dovada. De altfel, încă din faza de proiect a construcției, spațiul a avut destinația de Oficiu.
Cu referire la beneficiul nerealizat, expertul afirmă că determinarea sa nu se bazează pe modele matematice aplicate în economie de un anumit tipic, ci pe raționamentul profesional al expertului.
S-a contestat acest raport de expertiză arătând că expertiza reprezintă o lucrare de specialitate efectuată de către o persoana abilitată, chemată să lămurească, să clarifice aspecte pe care părțile și judecătorul cauzei nu au pregătirea să o facă. Expertul arată în conținutul expertizei că, în lipsa unor posibilități, metode de calcul clare, lasă la aprecierea instanței reținerea și admiterea întinderii despăgubirilor reprezentând beneficiu nerealizat, cuantificat subiectiv la valoarea de - lei. Instanța însă nu a apreciat în niciun fel aceste aspecte, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, urmare a necunoașterii împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei.
Criticabilă este atitudinea instanței de judecată care doar a amintit efectuarea în cauză a contraexpertizei. Instanța nu s-a pronunțat asupra raportului de contraexpertiză, nu a înlăturat concluziile acestuia, ci pur și simplu l-a nesocotit ca probă dispusă urmare a utilității, pertinenței și concludenței în soluționarea pricinii.
În fundamentarea aceleiași atitudini ignorante, deși a încuviințat proba cu înscrisuri și pârâta a depus la dosarul cauzei o serie de contracte de închiriere menite a dovedi faptul că valoarea chiriei pretinsă de reclamantă era mult peste media pieței, instanța nu s-a pronunțat deloc asupra acestora, nici asupra apărărilor formulate la concluziile asupra fondului cauzei. În sprijinul susținerilor anterioare privind necunoașterea situației de fapt de către prima instanță, neanalizarea probelor administrate în cauză este și aceea ca Tribunalul, în mod greșit, afirmă că pârâta nu a fost niciodată proprietar asupra spațiului în litigiu, folosindu-l fără titlu. La dosarul cauzei s-au depus extrase de carte funciară din care reiese clar că dreptul de proprietate al pârâtei a fost întabulat în cartea funciară, fiind opozabil terților. Doar necunoașterea dosarului determină această concluzie eronată a instanței de judecată. Așa cum as-a susținut și în fața Tribunalului, în dosarul pendinte nu se mai dispută dreptul de proprietate asupra spațiului, în acest sens stabilind instanța supremă în mod irevocabil. Cu toate acestea, nu poate fi negat un adevăr evident, dovedit, înfățișat instanței, acela că pârâta a folosit spațiul ca proprietar, dreptul fiindu-i înscris în cartea funciară. Neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale.
Reclamanta își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 998.civ, potrivit căruia, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Din însăși definiția răspunderii civile delictuale se desprind, în mod evident, elementele acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și culpa. Pentru ca o acțiune întemeiată pe acest temei să fie admisă, este necesar ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor 4 elemente anterior menționate.
Elementele răspunderii civile delictuale sunt condiții sine qua non pentru a putea dispune obligarea pârâtului la reparație. Sarcina dovedirii acestor aspecte revine reclamantului, n cazul nostru, - - SRL, potrivitart. 1169. civ,care dispune cacel ce face o propunere în fața judecații, trebuie să o dovedească.
Această regulă este echitabilă, întrucât practica judiciară și doctrina au fost unitare în a aprecia că este cu totul nedrept în a obliga pe cel contra căruia se reclama, a dovedi legitimitatea situației sale. Or, pârâta, se află chiar în această situație, formulează apărări pentru protejarea intereselor, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit susținerile sale.
În cauză nu sunt îndeplinite niciuna din elementele răspunderii civile delictuale, după cum s-a arătat în fața primei instanțe, fără ca aceasta să analizeze argumentele invocate de către pârâtă.
În cauză a formulat întâmpinare reclamanta intimată, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, arătând în motivare că reclamanta a promovat împotriva paratei o acțiune comercială de răspundere civilă delictuală având ca temei legal art. 998 Cod Civil.
Condițiile ca s poată fi atrasă răspunderea civilă delictuală sunt următoarele: să existe un prejudiciu cert, lichid și exigibil; prejudiciul să nu fi fost reparat; să existe o faptă ilicită; să nu existe o cauză care să înlăture caracterul licit al faptei; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă; să existe vinovăția paratei.
Toate aceste condiții generale a răspunderii civile delictuale există și au fost dovedite de pe tot parcursul procesului derulat în prima instanța astfel:
1. Există un prejudiciu cert, lichid și exigibil stabilit prin expertiza contabila judiciara in valoare de - lei, acest prejudiciu nefiind reparat.
2. Exista fapta ilicită săvârșită cu buna știință de către pârâta apelantă prin aceea că în perioada 01.11.1999 și până la 01.04.2005 s-a folosit în mod abuziv de spațiul comercial neavând cu reclamanta nici un raport juridic - de fapt raportul juridic contractual pe care reclamanta l-a oferit pârâtei apelante cu adresa 848/20.10.1999 aflată la dosarul primei instanțe, a fost refuzat categoric de către pârâtă prin adresa nr. 1650/14752/04.11.1999 intrat la reclamantă sub nr. 869/09.11.1999 pârâta a preferat să se judece cu până în anul 2004 când Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dreptate reclamantei în mod irevocabil potrivit deciziei 5387/30.09.2004 aflată la dosarul primei instanțe. Prin această decizie s-a stabilit irevocabil că pârâta nu a fost niciodată proprietara asupra spațiului din T,str. - - nr.56. Pârâta apelantă a avut până în anul 1999 doar cu titlu de locatar în temeiul contractului de închiriere 1610/20.11.1995 încheiat cu URBIS T iar din 1999 și până în 2005 locuit în acest spațiu fără nici un titlu și abuziv. este un detentor precar și nu are capacitatea de a converti detențiunea precară în titlu de proprietate cum pretinde pârâta apelantă bazându-se pe constatarea eronată din concluziile contraexpertizei precum că într-o anumită perioadă de timp pârâta ar fi fost proprietară asupra spațiului.
3. Între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă există raportul de cauzalitate astfel că prin ocuparea fără titlu și abuziva a spațiului pârâta a creat prejudiciu stabilit prin expertiza contabil judiciar de - lei.
4 Vinovăția pârâtei este evidentă deoarece a săvârșit fapta cu buna știința prin abuz fără a avea nici un drept locativ ocupând un spațiu comercial cu forța și cu dispreț față de adevăratul proprietar, producând prin aceasta mari prejudicii. De fapt disprețul atât față de reclamantă cât și față de prevederile legale se poate observa și în modul cum pârâta apelantă înțelege să conducă acest proces folosindu-se în mod abuziv de drepturi procedurale creând în continuare prejudicii.
5 Pe tot parcursul procesului în prima instanță pârâta nu a reușit să dovedească nici ca prejudiciul ar fi mai mic și nici că ar exista o cauză care să înlăture caracterul ilicit al faptei.
Față de excepțiile invocate de pârâta apelantă arată următoarele:
Excepția prematuritatii cererii este neîntemeiată deoarece:
În anul 1999 prin adresa 848/20.10.1999 reclamanta a invitat pârâta să încheie cu un contract de locațiune sau să predea spațiul aceasta fiind o încercare de conciliere pe care reclamanta a propus-o pârâtei. Pârâta a refuzat categoric această conciliere preferând s se judece cu reclamanta. După ce s-a terminat judecata preferată de pârâtă reclamanta consideră că nu mai are ce s negocieze cu pârâta în privința existentei daunelor. De discutat se mai putea eventual discuta doar cu privire la întinderea despăgubirilor. Acest loc de discuție reclamanta l-a lăsat în cererea introductiva, pârâta putând să recunoască la primul termen că i-a creat prejudiciu și si i-l repare.
Pârâta nu a înțeles să negocieze cu reclamanta în acest sens ci a preferat să se judece și să folosească drepturi procedurale cu rea credință producând în continuare prejudicii.
Excepția nr.2,- Prescripția dreptului de acțiune;
Pârâta consideră că daunele pretinse ar fi obligații cu executare succesivă și de aceea dreptul la acțiune s-ar prescrie succesiv. Această susținere este eronată deoarece:
Dreptul la acțiune a început să curgă de la data când Înalta Curte de Casa Casație si Justiție a pronunțat hotărârea irevocabila adică la 30 sept. 2004 reclamanta a promovat acțiunea la 28 iunie 2007 în cadrul termenului de prescripție de 3 ani.Obligația de a ne despăgubi nu este o obligație contractuală așa cum ar dori pârâta apelantă să sugereze pentru a justifica executarea succesiva.
În legătură cu criticile aduse de reclamanta apelanta expertizei contabile prin care s-a stabilit prejudiciul arată următoarele:
Pârâta avea posibilitatea să combată atât modul de efectuare a expertizei cât și întinderea prejudiciului prin efectuarea unei contraexpertize care a și fost aprobată de fapt de către instanța de fond conform încheierii din 11.03.2008. Pârâta nu a înțeles să formuleze obiective în acest sens astfel că cei trei experți au fost puși în situația de a face un control financiar intern pe baza obiectivelor formulate de către pârâtă. Acest control financiar intern efectuat de către cei trei experți nu are nici o legătura cu obiectul cauzei de aceea instanța de fond nu avea ce referințe să facă asupra acestei contraexpertize.
Prin faptul că pârâta nu a înțeles să formuleze obiective de contraexpertiza în concordanță cu motivul pentru care a fost admisă contraexpertiza la data de 11.03.2008, adică pentru recalcularea prejudiciului aceasta decade din dreptul de a mai solicita efectuarea unei contraexpertize în acest sens. Orice contraexpertiză care s-ar ordona având ca obiectiv recalcularea prejudiciului ar fi neprocedurală și nelegală deoarece prima zi de înfățișare a fost la data de 26 martie 2009 viciul de procedură fiind acoperit prin prezentarea reprezentantului
Examinând apelul pârâtei Compania Națională Poșta Română - Direcția Regională de Poștă T prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate de reclamanta intimată - SRL, precum și potrivit disp. art. 294-298. Curtea de apel constată că apelul promovat în cauză de pârâtă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, Curtea urmează a analiza cu precădere excepțiile invocate de pârâtă atât în fața primei instanțe cât și în apel, prin admiterea cărora cercetarea în fond a cauzei este de prisos, în totul sau în parte. Asupra acestor excepții tribunalul s-a pronunțat prin încheierea din 02.10.2007 în sensul respingerii lor în totalitate.
În primul rând s-a ridicat excepția prematurității cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, pe temeiurile prevăzute de art. 7201. în sensul că reclamanta nu a efectuat încercarea de conciliere prealabilă a părților, raportat la obiectul acțiunii introductive.
Curtea, în acord cu pronunțarea tribunalului va respinge această excepție întrucât, într-adevăr, între părți se poartă litigii cu privire la spațiul cu destinație comercială situat în T-, de mai mult timp, litigii stinse în cele din urmă conform deciziei nr. 5387/30.09.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că pârâta apelantă nu este în drept a susține că nu cunoștea diferendul litigios dintre părți, inclusiv cu privire la eventualele daune pentru lipsa de folosință a spațiului.
În schimb Curtea, găsește excepția prescripției dreptului la acțiune în a solicita daune pentru nefolosința spațiului de către reclamantă, ca fiind întemeiată, urmând aoa dmite în parte.
Astfel, reclamanta solicită daune sub acest titlu, conform acțiunii precizate în sumă de 686.345 lei reprezentând despăgubiri pentru nefolosința spațiului comercial situat în T- întabulat în CF nr. - nr. top 27432/2; 27433/2; 27434/2 și 27435/2/XXIII/A, pe perioada 01.11.1999 - 01.04.2005.
Acțiunea de chemare în judecată a fost introdusă la ribunalul Timiș la data de 28.06.2007.
Se constată că de la data când se solicită despăgubirile mai sus arătate și anume 01.11.1999 - până la data introducerii acțiunii la instanță a intervenit sancțiunea prescripției exercițiului dreptului la acțiune pentru sumele de bani corespunzătoare anilor 1999 - 28.06.2004.
Constatarea Curții se întemeiază pe dispozițiile art. 1, 3, 7, și o din Decretul nr, 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Astfel, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege (art. 1 alin. 1).
Termenul prescripției este de trei ani ( art. 3 alin. 1).
Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită ( art. 7 alin. 1).
Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de la (art. 8 alin. 1). Această dispoziție se aplică și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Prin urmare reclamanta avea exercițiul dreptului la acțiune în dezdăunare de la data când a cunoscut persoana care folosește spațiul cu altă destinație decât cea de locuință, și paguba astfel creată.
Reclamanta a știut că pârâta ocupă spațiul comercial respectiv, încă din octombrie 1999, când a adresat o notificare pârâtei, iar ulterior între părți s-a purtat un litigiu având ca obiect disputarea dreptului de proprietate asupra acelui spațiu, așa cum o demonstrează Sentința civilă nr. 22899/11.12.2001 a Judecătoriei Timișoara, Decizia civilă nr. 2680/05.11.2002 a Curții de Apel Timișoara și, în fine, Decizia civilă nr. 5387/30.09.2004 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Cu toate acestea reclamanta a introdus acțiunea sa în dezdăunare abia la data de 28.06.2007. În acest mod reclamanta a pierdut beneficiul exercițiului dreptului la acțiune anterior celor trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și anume pentru perioada anterioară datei de 28.06.2004, pentru această perioadă fiind întrutotul aplicabile dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.
Nu are relevanță împrejurarea că doar prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în mod irevocabil că pârâta Compania Națională Poșta Română nu are dreptul de proprietate asupra spațiului cu altă destinație decât cea de locuință, mai sus enunțat, câtă vreme reclamanta intimată se afla în posesia Sentinței civile nr. 16740/08.10.1998 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, prin edificare, asupra spațiului comercial situat în T-, la parterul blocului.
Criticile apelantei sunt întemeiate și pe fondul cauzei, și anume, al lipsei de temei a obligării sale la plata unor daune pentru folosința spațiului cu altă destinație decât cea de locuit, câtă vreme acest spațiu a fost disputat de către părți în cadrul unor litigii, instanțele recunoscând succesiv, când uneia când celeilalte dintre părți dreptul de proprietate.
Sub acest aspect, Curtea constată că pârâta apelantă nu a folosit spațiul fără nici un titlu și în afara oricărui drept care i-ar fi conferit vocația exploatării spațiului respectiv.
Astfel, Compania Națională Poșta Română a folosit spațiul comercial cu destinația de Oficiu Poștal mai întâi în baza unui contract de închiriere încheiat cu RA Urbis T până la data de 31.10.1998 (fila 427 dosar tribunal), după care în baza unui act normativ, și anume HG nr. 451/12.06.1996 și HG 371/1998, prin care se adoptă măsuri normative de înființare a Companiei Naționale Poșta Română - și de transmitere a unor imobile din patrimoniul Regiei Autonome Poșta Română în patrimoniul nou înființatei companii, imobile printre care se găsește și spațiul cu altă destinație situat în T- (Oficiul Poștal nr. 7). În fine, în baza acestor acte normative pârâta apelantă obține dreptul de proprietate asupra acestui spațiu, așa cum o atestă decizia civilă nr. 1159/A/2002 a Tribunalul Timiș și decizia civilă nr. 2680/2002 a Curții de Apel Timișoara, hotărâri judecătorești pe baza cărora aceeași pârâtă apelantă își înscrie dreptul de proprietate în CF nr. - T nr. top 27432/2; 27433/2; 27434/2 și 27435/2/XXIII/A/II. Această stare juridică a imobilului a rămas neschimbată până la data de 24.02.2005 când reclamanta în baza deciziei Înaltei Curți de Casației și Justiție nr. 5387/2004 își înscrie dreptul său de proprietate asupra acestui spațiu concomitent cu radierea dreptului de proprietate al pârâtei apelante.
Prin consecință exercitarea dreptului de proprietate, în special a atributului acestuia referitor la dreptul de folosință, în temeiul unor acte normative și apoi a unor hotărâri judecătorești irevocabile, nu poate fi sancționat cu daune pentru folosința spațiului cu altă destinație în sarcina titularului aflat în dreptul de a folosi un astfel de spațiu, așa cum pretinde reclamanta intimată. Într-o asemenea ipoteză condițiile răspunderii civile delictuale nu primesc aplicarea, deoarece, fapta pârâtei apelante nu are caracter ilicit, prejudiciul nu are caracter cert, nu există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar culpa pârâtei apelante este absentă.
În ceea ce privește perioada cuprinsă între 28.06.2004 și 01.04.2005, până la care se solicită acordarea de daune pentru folosința spațiului, această perioadă nu este afectată de sancțiunea prescripției dreptului la acțiune, însă, nici pentru această perioadă nu se pot acorda dezdăunări deoarece în cauză nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 - 999 Cod civil.
Elementele răspunderii civile delictuale sunt, fapta cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite, absența unor circumstanțe sau împrejurări care au ca efect exonerarea de răspundere civilă.
Curtea constată că pârâtei apelante nu i se pot reține două condiții de angajare a răspunderii civile, și anume, vinovăția sub forma culpei sau intenției, respectiv reprezentarea că săvârșește o faptă ilicită. Astfel, după pronunțarea deciziei nr. 5387/30.09.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta nu a depus nici un fel de diligențe în a-și face cunoscută intenția de evacuare sau/și după caz, de obținere a unei dezdăunări din partea pârâtei apelante, iar în tăcerea reclamantei pârâta a folosit în continuare acest spațiu, astfel că nu este culpa acesteia din urmă în ceea ce reclamanta susține că a fost lipsită de perceperea unor chirii asupra spațiului respectiv. În tăcerea reclamantei și pasivitatea acesteia, folosința pârâtei apelante nu poate fi apreciată ca fiind o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Nimic nu a reținut-o pe reclamantă să-și valorifice, fie dreptul la pretenții, fie dreptul la evacuarea pârâtei cu privire la spațiul respectiv.
Pe de altă parte Curtea constată că reclamanta și-a asigurat efectul opozabilității dreptului său de proprietate prin înscriere în cartea funciară de la data de 24.02.2005, așa cum rezultă din cartea funciară în extenso nr. - T (fila 284-286 dosar tribunal). Prin urmare nici prin raportare la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate a reclamantei și incidența efectului opozabilității a faptului înscrierii nu se poate reține caracterul ilicit al folosinței spațiului de către pârâtă.
La data de 04.04.2005 reclamanta înstrăinează imobilul către cumpărătorul conform încheierii de autentificare nr. 1208 întocmită de Biroul Notarului Public. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta atestă că spațiul înstrăinat, același cu cel pentru care solicită daune pârâtei apelante, este liber de orice sarcini, iar predarea în stăpânire a imobilului către cumpărător se realizează la aceeași dată.
În ceea ce privește al doilea petit al acțiunii introductive prin care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le-ar fi efectuat în alte dosare și anume dosar nr. 6211/C/2002 și 6132/2003, Curtea reține că, deși apelul se referă și la acest aspect, aducând critici privind prescripția dreptului la acțiune pentru a mai obține cheltuielile de judecată întrebuințate în alte cauze civile purtate între părți, totuși tribunalul nu a acordat astfel de cheltuieli, și nu a obligat pârâta apelantă la cheltuielile de judecată rezultând din petitul doi al acțiunii. Prin urmare pârâta apelantă nu are nici un temei pentru a critica hotărârea sub acest aspect, iar reclamanta intimată a fost mulțumită de sentința tribunalului și nu a declarat apel.
Astfel fiind, urmează a fi admis apelul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română - Direcția Regională de Poștă T, împotriva sentinței civile nr. 1150/PI/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, va schimba în tot sentința civilă atacată, în sensul că va respinge acțiunea civilă având ca obiect daune civile și cheltuieli de judecată, formulată de reclamanta intimată - SRL
Având în vedere că în cauză pârâta apelantă a solicitat cheltuieli de judecată, iar cererea sa este întemeiată potrivit art. 274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română - Direcția Regională de Poștă T, împotriva sentinței civile nr. 1150/PI/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Schimbă în tot sentința civilă atacată, în sensul că, respinge acțiunea civilă având ca obiect daune civile și cheltuieli de judecată, formulată de reclamanta intimată - SRL
Obligă reclamanta intimată - SRL T la plata sumei de 13.530 lei către pârâta apelantă Compania Națională Poșta Română, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu contraexpertiză în primă instanță și taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
Dr. - - - - -
GREFIER
- -
Red. /20.06.2009
Dact. /26.06.2009
4 ex./ 2 com.
Prima instanță - Trib.
Judecător -
Președinte:Marian BratișJudecători:Marian Bratiș, Dorin Ilie Țiroga
