Pretenţii. Decizia nr. 1162/2013. Tribunalul ALBA

Comentarii

0

Decizia nr. 1162/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 6692/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA Nr. 1162/R/2013

Ședința publică de la 03 Octombrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. P.

Judecător B. A. A.

Judecător S. I.

Grefier G. M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții A. O. H., A. L. și . împotriva sentinței civile nr. 1599/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnat în încheierea de ședință din data de 26.09.2013, cand instanta a amanat pronuntarea pentru data de azi, 03.10.2013, încheiere de ședință care face parte integrantă din prezenta Decizie.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de fata:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei A. I., la data de 15.10.2012, sub dosar nr._, reclamanții A. O. H., A. L. în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. SA, S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I. au solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța:

- să se constate abuzive și nule clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/18.12.2007, încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr. 1/12.11.2010 și art. 2 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2/12.11.2010;

- să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;

- să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;

- să fie obligate pârâtele în solidar să le restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, din luna octombrie 2009 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 3944,19 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală;

- să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței care se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului;

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 274 din C.p.c.

În fapt, a arătat în esență că părțile au încheiat convenția de credit nr._/18.12.2007, având ca obiect credit în valoare de 84.000 CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, situat administrativ în A. I., .. 19, ., ., cu o perioadă de rambursare de 300 de luni.

Au învederat că în momentul în care au încheiat această convenție, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze; comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision; comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și nule; întrucât, pe de o parte sunt neclare și neechivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește comisionul de administrare introdus prin act adițional, consideră că acesta este abuziv pentru că această clauză nu a fost negociată; din conținutul actului adițional, rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului; comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare nu face parte din prețul contractului.

În drept, a invocat prevederile Legii 193/2001, art. 274 din C.p.c.

Pârâta . a depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii.

În fapt, a arătat în esență că deși contractele de credit sunt preformulate, clientul se poate adresa băncii a cărei ofertă o consideră mai avantajoasă; nu s-a făcut dovada dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pe care îl produc clauzele referitoare la comisionul de risc care face parte din prețul contractului și a fost acceptat la încheierea acestuia.

În drept, au invocat principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, OUG 50/2010.

În probațiune, s-au depus înscrisuri.

Prin sentinta recurata, prima instanta:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții A. O. H. și A. L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA – SUCURSALA ABLA I. și în consecință:

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a convenției de credit nr._/18.12.2007 încheiată între părți în privința clauzelor ce au ca obiect „comisionul de risc” consemnate în cuprinsul pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” și în cuprinsul pct. 3.5 din „Condițiile generale ale convenției”.

Desființează clauzele constatate ca fiind abuzive.

Obligă în solidar pârâtele să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc începând cu data de 15.10.2009 până la data de 12.11.2010.

Obligă în solidar pârâtele să plătească reclamanților dobânzi legale aferente sumelor pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc în perioada 15.10._10, începând cu data de 15.10.2012 până la data restituirii.

Respinge restul capetelor de cerere.

Obligă în solidar pârâtele să plătească reclamanților 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta retine urmatoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16.10.2012 reclamanții A. O. H. și A. L. au cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele S.C. V. România S.A. și S.C. V. România – Sucursala A. I. îi obligă la plata unui comision de risc și au modificat în mod unilateral convenția de credit, transformând acest comision în comision de administrare.

De asemenea, au mai cerut obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei pe care au achitat-o cu titlu de comision de risc și comision de administrare din luna octombrie 2009 până la data introducerii acțiunii, în total 3944,19 CHF și în continuare până la restituirea efectivă, precum și la plata de dobânzi legale.

Cercetând înscrisurile dosarului sub aspectul clauzelor puse în discuție se constată că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală deoarece s-au născut din Convenția de credit nr._/2007 pe care au încheiat-o la data de 18.12.2007, urmare căreia pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei A. I., a acordat reclamanților un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente și refinanțarea unui credit acordat de Banca Românească – Sucursala A. I. în sumă totală de 84.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni, iar aceștia s-au obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui „Plan de rambursare credit” – filele 6-11 și 72-77.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor „Condiții speciale ale convenției” și unor „Condiții generale ale convenției”, precum și unui „Plan de rambursare credit”.

Pentru judecarea prezentei cauze se va reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar se constată că este în parte fondată.

A. În privința capetelor de cerere I - prima parte, și III - prima parte, prin care se solicită constatarea nulității absolute a convenției de credit în privința comisionului de risc, urmată de înlăturarea clauzelor abuzive.

Se constată că în convenția de credit nr._/2007 există următoarele clauze care sunt contestate: la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauză în conformitate cu care se percepe un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, iarla pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției” clauza în conformitate cu care pentru punerea la dispoziție a creditului Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului.

Părțile au încheiat o convenție de credit în care, după prezentarea datelor referitoare la bancă și la împrumutați, clauzele sunt grupate în două părți intitulate „Condițiile speciale ale convenției” și „Condițiile generale ale convenției”.

Se va reține că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă în privința convenției inițiale.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000:

Art.3 din Directivă:

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune”.

Art.4 din Legea nr.193/2000:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Văzând convenția de credit, răspunsurile la interogatoriu și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere a convenției de credit, se constată că partea din aceasta privind „Condițiile generale ale convenției” apare în mod evident ca fiind un contract de adeziune în înțelesul art.3 din Directivă.

În privința părții „Condiții speciale ale convenției” se constată de asemenea că pârâtele nu au făcut dovada unor negocieri individuale în înțelesul art.3 din Directivă.

Se ajunge la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanții au cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care au semnat-o și că prin plățile pe care le-au făcut și-au onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

Analiza celor două clauze și a susținerilor părților se mai face și reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2)”.

Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1 și art.4 al.4 dispoziții conform cărora:

Art.1

„(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Art.4

„(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

…..

ANEXA

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

…..

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la contextul legislativ reținut se constată că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului.

În al doilea rând, comisionul de risc nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au achitat ratele lunare și există potrivit pct.7 din „Condițiile speciale” o garanție reală imobiliară constând într-o ipotecă de rang II asupra unui apartament situat în A. I. proprietatea lor și o cesionare a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor în favoarea băncii.

În al treilea rând, analizând „Planul de rambursare” de la filele 72-76 se constată că invocatul comision de risc se ridică la un total de 38.636,35 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 84.000 CHF reprezintă 45,99%, astfel că se poate retine că plățile cu acest titlu constituie o sumă disproporționată și nejustificat de mare față de suma împrumutată, comisionul de risc ajungând aproape la nivelul dobânzilor.

De asemenea, se poate observa că acest comision de risc alături de debitul principal și de dobânda de încasat în sumă de 53.403,38 CHF, necontestată, îi obligă pe reclamanți să restituie 176.039,73 CHF, ceea ce evident provoacă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în sensul indicat în Directivă.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000, urmează ca instanța să constate caracterul abuziv la clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în privința acestora și să dispună desființarea lor.

B. În privința capetelor de cerere I - a doua parte, II, și III – a doua parte, prin care se solicită instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor din cele două acte adiționale prin care comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare, cu consecința înlăturării acestuia.

Văzând înscrisurile de la filele 17-19 și 20-22 se constată că prin art.3 din actul adițional nr.1/12.11.2010, de comun acord, părțile au modificat pct.5 lit.a din convenția de credit nr._/2007, în locul comisionului de risc fiind prevăzut un comision de administrare credit lunar de 0,26%, aplicat la soldul creditului.

De asemenea, prin art.2 din actul adițional nr.2/12.11.2010 tot de comun acord părțile au modificat pct.5 lit.a din convenția de credit nr._/2007, în locul comisionului de risc fiind prevăzut un comision de administrare credit lunar de 0,06% aplicat la soldul creditului.

Instanța nu poate să constate o modificare abuzivă a convenției de credit și nulitatea clauzelor prin care a fost introdus comisionul de administrare credit, cu consecința înlăturării acestuia din actele adiționale, deoarece, în primul rând, ambele acte adiționale au fost semnate de către părți, deci nu s-ar putea reține că reclamanții nu au fost de acord cu modificarea clauzelor, ci dimpotrivă, se impune a se face aplicarea dispozițiilor art.969 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data perfectării acestor acte.

În al doilea rând, pornind de la reținerea că atât Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, cât și Legea nr.193/2000 condiționează constatarea caracterului abuziv a unei clauze de existența unor cazuri de încălcare a regulii negocierii directe, care pot să constea fie în crearea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fie în redactarea clauzei în prealabil fără ca să se ofere consumatorului posibilitatea să îi influențeze conținutul, fie în folosirea unui limbaj de redactate neclar și inteligibil, nu se poate reține că în cazul celor două acte adiționale am fi în fața unor astfel de situații.

Pentru aceste două acte adiționale nu se mai poate constata, așa cum s-a făcut în cazul convenției de credit, că nu a existat o negociere, deoarece corespondența care s-a purtat între reclamanți și pârâte pe parcursul lunii septembrie 2010 potrivit înscrisurilor de la filele 15 și 16, urmată de semnarea de către reclamanți a celor două acte adiționale la data de 12.11.2010 face dovada unor astfel de discuții și concesii reciproce, ceea ce denotă în mod evident negocierea și realizarea acordului de voință.

Se ajunge la o astfel de concluzie, existența unor negocieri și concesii reciproce, văzând înscrisul de la fila 15, în care la data de 17.09.2010 reclamanții atrăgeau atenția asupra faptului că nu sunt de acord cu semnarea unui act adițional câtă vreme nu este eliminat comisionul de risc, poziție urmată apoi de semnarea actelor adiționale care conțin un comision de administrare credit.

Apoi, văzând convenția inițială de credit și acte adiționale se observă o reducere a comisionului lunar de administrare credit de la 0,26% la 0,06%, demers care nu mai poate să fie interpretat ca fiind o clauză de natură să cauzeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nu în ultimul rând, lecturând art.3 din actul adițional la convenția de credit nr.1/12.11.2010 și art.2 din actul adițional la convenția de credit nr.2/12.11.2010 nu se poate reține că am fi în prezența unor clauze care sunt redactate într-un limbaj ce nu ar fi suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, perceperea comisionului fiind motivată pentru administrarea riscului de credit într-un număr de cazuri care sunt enumerate și explicit descrise.

În al treilea rând, este adevărat că s-ar putea lua în discuție faptul că noul comision de administrare ar viza tot cazuri de risc în acordarea creditului și în derularea convenției, dar pârâtele prin perfectarea actelor adiționale nu au făcut decât să pună în aplicare dispozițiile art.95 din OUG nr.50/2010, în conformitate cu care pentru contractele aflate în curs de derulare creditorii au obligația ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile ordonanței, modificarea urmând să fie făcută prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare.

Pe de altă parte, se constată că potrivit art.35 al.1 din OUG nr.50/2010 legiuitorul a interzis doar: majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului; introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator; perceperea unui comision de depunere numerar pentru plata ratelor la credit; perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit, iar conform art.36 „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Or, plecând de la acest context legislativ se observă că nu suntem nici în fața unor majorări de comisioane și nici în prezența unui comision care nu ar fi îngăduit de noua legislație, fiind permisă perceperea unui comision pentru administrare a creditului, comision cu care, semnând actele adiționale, reclamanții au fost de acord.

În concluzie, văzând acordul consumatorilor prin semnarea actelor adiționale și posibilitatea de a percepe un comision de administrare credit nu se poate reține vreo clauză abuzivă în cazul actelor adiționale, astfel că vor fi respinse capătul de cerere I - a doua parte – privitoare la comisionul de administrare, capătul II de cerere, precum și capătul III de cerere – a doua parte - referitoare la același comision.

C. În privința capătului IV de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la restituirea sumelor ce au fost plătite cu titlu de comision de risc și de administrare, precum și la plata de dobânzi legale.

Pentru soluționarea cererii se reține că în conformitate cu dispozițiile art.6 par.1, art.7 par.1 și 2 și par.8 din Directiva nr.93/13/CEE:

Art.6

„(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Art.7

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

Art.8

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.

Se mai reține de asemenea că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Pentru considerentul că la pct.A și B s-a constatat existența unor clauze abuzive doar în cazul convenției de credit, iar potrivit dispozițiilor legale menționate consumatorii au dreptul să fie protejați la nivel maxim, context în care au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, se apreciază că în parte și capătul IV de cerere este fondat.

Se constată că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 15.10.2012, astfel că văzând dispozițiile art.1, 3 și 12 din Decretul nr.167/1958, pârâtele pot să fie obligate în solidar la restituirea comisionului de risc pentru un interval de timp calculat de la data de 15.10.2009 până la data de 12.11.2010, când de comun acord au fost încheiate cele două acte adiționale.

Cererea de obligare în solidar a pârâtelor la restituirea comisionului de risc sau de administrare ce a fost plătit începând cu data de 12.11.2010 urmează a se respinge, deoarece nu s-a putut reține existența unor clauze abuzive în cele două acte adiționale în privința acestor comisioane.

Nu va fi admis nici capătul de cerere privind obligarea în solidar pârâtelor la restituirea comisioanelor de risc și de administrare sub forma unei sume determinate.

Fără a nega dreptul reclamanților la restituirea comisioanelor plătite până la data de 12.11.2010, în lipsa unei expertize contabile, prin care verificând extrasele de cont și alte documente contabile să se stabilească ce sume au plătit sau a unui înscris care să fie emis de către pârâte prin care să confirme că au fost făcute plăți cu un astfel de titlu în sumă de 3.944,19 CHF, instanța nu poate să dispună neavând dovezile și cunoștințele necesare pentru o expertiză în domeniul bancar-contabil, astfel că urmează ca în faza de punere în executare a sentinței să se stabilească totalul comisioanelor de risc ce au fost plătite.

Pentru considerentul că reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului, văzând dispozițiile art.2 și 3 din OG nr.13/2011 va fi admis și capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor la plata de dobânzi legale aferente sumelor ce au fost plătite cu titlu de comision de risc în intervalul 15.10.2009 până la data de 12.11.2010, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv cu data de 15.10.2012 până la data restituirii.

D. În privința capătului V de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei de ord.2 să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional și un nou grafic de rambursare a creditului.

Pentru că nu s-a dispus anularea celor două acte adiționale din considerentele arătate la lit.B și pentru că în planul de rambursare de la filele 23-30 pârâtele au prevăzut perceperea unor comisioane de administrare credit așa cum s-a convenit prin semnarea celor două acte adiționale, urmează să fie respins și acest capăt de cerere.

Căzând parțial în pretenții, pârâtele au fost obligate în solidar să plătească reclamanților 2.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Impotriva sentintei pronuntata de prima instanta au declarat recurs reclamantii A. O. H. si A. L., solicitand modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în totalitate, pentru următoarele motive:

Prin sentința pronunțată instanța de fond a admis în parte acțiunea, respingând solicitarea reclamanților de a constata caracterul abuziv și nelegal al comisionului de administrare introdus prin actul adițional numărul 1/12.11.2010 si menținut prin actul adițional nr.2/12.11.2010 și dea obliga pârâtele la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, precum și anularea acestuia pe toată perioada executării contractului.

Pentru a dispune în acest sens instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal faptul că subsemnații au negociat comisionul de administrare din actul adițional numărul 1/12.11.2010 si actul adițional numărul 2/08.11.2010, si ca prin includerea unui astfel de comision nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților precum si faptul că banca a fost de bună credință la momentul încheierii actului adițional.

În ce privește clauza privind comisionul de administrare, introdus de către pârâta de ordinul 2 prțn act adițional,considera că aceasta este pe de o parte nula de drept pentru ca ceea ce este prohibit de legiuitor nu poate fi validat prin consimțământul părților, iar nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare SÎ abuzivă, pentru că această clauză nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ in detrimentul lor.

Motivele invocate de recurenti in sustinerea recursului, se axeaza pe:

1. Critica adusa sentinței nr. 1599/2013 cu privire la NELEGALITATEA INTRODUCERII COMISIONULUI DE ADMINISTRARE PRIN ACTELE ADIȚIONALE.
2. CRITICA CU PRIVIRE LA CARACTERUL NEGOCIAT ALA COMISIONULUI DE ADMINISTRARE INTRODUS PRIN ACTUL ADITIONAL NR. 1/12.11.2010,
3. CRITICA CU PRIVIRE LA CARACTERUL ABUZIV AL COMISIONULUI DE ADMINISTRARE
4. CRITICA CU PRIVIRE LA CAPETELE DE CERERE ACCESORII.

In argumentarea ampla a criticilor de la punctele A si B, recurentii au sustinut ca, prin actele adiționale paratele au transformat nelegal si cu eludarea dispozitiilor imperative prohibitive introduse prin OUG 50/2010, comisionul de risc in comision de administrare, prevalându-se, chiar daca nu au facut referire expresa la deciziile respective, de considerentele avute in vedere de catre Tribunalul A. – Sectia a II Civila, de contencios administrativ si fiscal, in spete similare. (a se vedea in acest sens DECIZIA NR. 1103/R/13.12.2012, pronuntata in dosar_ ; DECIZIA NR. 233/R/07.03.2012, pronuntata in dosar_ ) De altfel, urmare interpelarii lui de catre instanta de control judiciar cu privire la acest aspect, in sedinta publica din 26.09.2013, mandatarul recurentilor a confirmat acest lucru. Asa fiind, instanta de control judiciar, pusa in situatia de raspunde propriilor considerente exprimate in spete similare, va sintetiza in cele ce urmeaza motivele de recurs ale reclamantilor.

Astfel, s-a sustinut ca raportat la prevederile art.95 alin. 4 din OUG nr. 50/2010, art. 36 si 40 din Oug nr. 50/2010, imprejurarea ca un astfel de act adițional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit, este lipsita de relevantă cată vreme voința legiuitorului a fost sa prohibească orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc, iar in speța, reclamanții au semnat Actele adiționale nr. 1/12.11.2010 si nr. 2/10.11.2010, la convenția de credit, propuse de banca.

Prin Actul Adițional numărul 1 a fost redenumit comisionul de risc in comision de administrare, cuantumul rămânând același, respectiv 0,26%. Acest comision de administrare este definit la pct 5.1 ca fiind acel comision ce „vizează administrarea riscului de credit"

Prin Actului Adițional nr.2, in forma semnata de reclamanți, refen"ndu-se la pct.5. litera b din Condițiile speciale ale Convenției, insasi banca definește comisionul de administrare credit, in suma de 0,06% /luna aplicat la soldul creditului datorat si platibil, ca fiind perceput de către banca, pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului.

Au mai sustinut recurentii, ca, raportat la prevederile art. 36 alin.3 din Oug Nr. 50/2010, comisionul de risc, a fost menținut in continuare in actele aditionale, insa sub o alta denumire, aceea de comision de administrare, iar cata vreme este interzisa perceperea lui, chiar si sub o alta denumire, el nu poate fi mentinut in actele aditionale, chiar daca are un cuantum mai redus decat cel din conventia de credit initiala si chiar daca actele aditionale au fost semnate de catre reclamantii recurenti, care, nu pot negocia un comision prohibit de legiuitor.

Au mai invocat recurentii si dispozitiile art.II din OUG 174/19.11.2008, ale art. 9 ind.3 lit.e pct.2 din Og nr. 21/1992,ale art. 39 din Legea 288/2010, prevalandu-se si de imprejurarea ca nulitatea absoluta nu poate fi acopertia prin confirmare.

Au mai sustinut recurentii si ca, in situația de fata prevederile Legii 193/2000 isi găsesc aplicabilitate, urmand ca instanța de recurs sa constate ca fiind abuziva si nula clauza privind comisionul de administrare din actul adițional numărul 1, conchizand ca aceasta clauza privind administrare din actul adițional numărul 1 are atat un cuantum cat si un conținut identic cu clauza privind comisionul de risc ce a fost introdusa prin convenția inițiala, situație care impune a fi constatata abuziva pentru identitate de rațiune cu aceasi motivare pentru care a fost constatata abuziva clauza privind comisionul de risc.

C. In sutinerea criticii referitoare la caracterul abuziv al comisionului de administrare, recurenții au invederat urmatoarele:

Cu privire la transformarea comisionului de administrare: banca le comunică o adresa, prin care li se transmite un act adițional în forma propusă de bancă în vederea armonizării contractului de credit cu prevederile OUG 50/2010.După cum se poate obseva, din această formulare se intelege faptul că recurenții trebuie să semneze actul adițional, pentru a intra în legalitate contractul încheiat între părți. Imperativ banca solicită semnarea contractului, clientul neavând drept la opțiune, neputând refuza semnarea lui, fiindu-le adusă la cunoștință obligația pe care o aveau de îndeplinit. Deasemenea recurenții au solicitat in mod expres băncii sa inlature din contract dispozițiile privind comisionul de risc, iar banca a refuzat si invocând dispozițiile OUG 50/2010 le-a cerut sa semneze actele adiționale, fara a avea posibilitatea negocierii acestora. Menționeaza faptul in ce privește comisionul de administrare nu au avut posibilitatea negocierii acestuia nici in ce privește includerea lui in actele adiționale, nici in ce privește cuantumul stabilit prin acestea.

Pe adresa emisa de banca exista următoarea formula"Stimate client, în vederea aplicării dispozițiilor oug 50/2010 si a respectării cerinței stabilite in cuprinsul acesteia privind asigurarea conformității cu noile prevederi a fiecărui contract de credit pe care dumneavoastră il aveți semnat cu vbr, va invitam la sediul sucursalei pentru semnarea actului adițional corespunzător".

INvedereaza ca inclusiv pe actele adiționale, este stipulat de banca faptul ca aceasta convenție a fost semnata ca urmare a implementării cerințelor impuse de OUG 50/2010.

Legea nr. 288 de punere in aplicare si de modificare a Ordonanței 50/2010, prevede foarte clar ca aceasta nu poate produce efecte cu privire la contractele semnate anterior intrării ei in vigoare, mai mult recurenții notificând banca, în sensul de a elimina din convenție comisionul de risc și comisionului de adminstrare.

Semnarea actului adițional s-a datorat nu ca urmarea a negocierii clauzelor contractuale, ci ca urmare a faptului că invitați fiind la bancă li s-a spus că actul adițional trebuie semnat, în vederea armonizării contractului cu dispozițiile OUG 50/2010 și că singura ofertă a băncii este cea cuprinsă în actul adițional, care era gata tipărit. Li s-a dat de înțeles, prin ofițerul de credit cu care au discutat, că indiferent dacă sunt sau nu de acord cu comisionul de administrare acesta se va implementa fără acordul lor, fapt ce s-a si intamplat.

Se poate obseva că în momentul în care au încheiat acest act adițional, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Actele încheiat sunt acte de adeziune, clauzele cuprinse de acestea fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fapt pentru care consideră că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de administrare sunt abuzive.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate/de bancă prin punerea la dispoziție a creditului.

In aceste condiții, este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparentă legală.

Din cele menționate concluzioneaza ca in mod greșit instanța de fond a pus semnul egalității intre următoarele sintagme „aplicării dispozițiilor oug50/2010" si negociere contractuala, considerand recurentii ca, aceste sintagme au fost greșit înțelese, negocierea contractuala bazandu-se pe liberul consimțământ al partilor, iar aplicarea legii reprezintă o dispoziție a legiuitorului căreia subiecții de drept trebuie sa i se conformeze.

Negocierea în contractele comerciale este o etapă firească ce precede, acordul de voință, părțile contractante precizându-și drepturile și obligațiile, limitele în care acestea se vor concretiza în contract, se informează reciproc asupra unor elemente ce pot avea influența executarea contractului.

Recurentii fac diferentierea intre negocierea cuantumului comisionului si, negocierea perceperii sau nu a comisionului respectiv de către banca, preluand de asemenea din considerentele deciziilor de speta deja existente in materia, rationamentul in conformitate cu care: ``daca se accepta ca diminuarea cuantumului comisionului de risc, redenumit comision de administrare prin actul adițional semnat inseamna negociere, pentru identitate de rațiune, ar trebui ca si actul adițional nesemnat de către împrumutați sau in legătură cu care aceștia si-au exprimat ferm dezacordul, sa fie considerat negociat, exclusiv in considerarea faptului ca s-a redus cuantumul comsionului de risc, redenumit de administrare.``

Referindu-se la articolul 4 pct. 2 din Lg. 193/2000, in conformitate cu care: "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum a fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciați pe piața produsului sau serviciului respectiv", recurentii sustin ca, raportat la textul de lege mai sus menționat se naste intrebarea retorica, cum ar putea efectiv un consumator să influențeze natura juridică a unei clauze contractuale?...în mod cert răspunsul este legat de graba și traducerea defectuoasă des întâlnite în actele normative din România, căci un cocontractant (fie agent economic specializat, fie consumator!) nu poate influența natura juridică a unui contract, ci doar alege un contract a cărui natură juridică corespunde cât de cât intereselor sale și operațiunii juridice în sens de negotium iurisl Negocierea poate lipsi atunci când informarea nu își are vreun sens (de exemplu în cazul achiziționării unui bilet de spectacol) sau poate fi obligatorie atunci când legea o cere, asa cum este situația contractelor de credit.

La punctul 3 al aceluiași articol 4 se arata că: "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Informarea, negocierea contractuală precum și probațiunea acesteia ridică în practică anumite dificultăți deoarece acestea sunt rezultantele a doi vectori: inegalitatea de informare legată de limitele obiective ale acesteia ce are^fe bază opoziția funciară între obligația de a informa a agentului economic specializat-comerciant (apreciată in abstracto) și obligația de a se informa a consumatorului (apreciată in concreto). Sarcina probei celor două obligații incumba conform legii comerciantului, fapt care nu a fost făcut de către recurentă în ceea ce privește actul adițional încheiat.

In ceea ce privește dezechilibrul contractual indus de această clauză din actele adiționale șl lipsa bunei-credinte a băncii, sustin recurentii ca acestea trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision fată de costurile suportate de banca în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Dezechilibrul contractual este generat de insasi perceperea comisionului de risc, adică de transferul tuturor riscurilor in sarcina consumatorului si nu doar din cuantumul comisonului de risc.

O astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe langa faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurential bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un DOL.

În plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit in mod expres de art.15 din Lg. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii si garanțiilor aferente".

Acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. In mod evident, o dobânda (aparent) redusa a atras mai mulți clienți si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obține banca respectiva in condițiile in care ar fi arătat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente Hlo temporis).

A se observa, in plus, ca acest comision este calculat si perceput la valoarea inițiala a creditului, si nu la soldul acestuia, ceea ce va face, in cazul creditelor ipotecare, acordate pe mai mult de 25 de ani, ca dobânda (aplicata la soldul creditului) sa ajungă sa fie chiar mai mica decât comisionul (care se va aplica la suma inițiala împrumutata, indiferent de valoarea din credit rambursata deja la un moment dat).

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere in eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase in raport cu ofertele altor banei care acționau pe aceeași piața relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui ffvantaj concurential contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Consideram ca menționarea unui număr excesiv de comisioane incalca dreptul consumatorilor la o informare precisa si corecta, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului (coroborat si cu calculul greșit al D., care nu includea toate costurile creditului), fiind, totodată, si o practica comerciala incorecta, care are drept scop si ca efect deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii, deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunoștința de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. D) din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă si este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fara sa tina seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la pret sau la modul de calcul al acestuia.

Prin impiedicarea consumatorului sa aprecieze costurile creditului, clauzele sus-mentionate se incadreaza in articolele de lege precizate, in consecința, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea.

Deoarece art. 14 din Legea nr. 193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, considerăm că suntem în prezența unui caz de nulitate absolută parțială, care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale, ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

Cu privire la celelalte condiții ce sunt necesare a fi îndeplinite pentru ca aceasta clauza privind comisionul de administrare sa fie constatata abuziva, precizeaza ca sunt aceleași din motivarea pentru care a fost constatata abuziva clauza privind comisionul de risc.

D.Referitor la motivul de recurs privind capetele de cerere accesorii, recurentii au solicitat ca urmare admiterii recursului cu privire la capătul de cerere numărul I, considera ca se impune sa fie admise si capatele de cerere accesorii acestuia.

Cu cheltuieli de judecata fond si recurs.

In drept: invoca art.304 pct.7, 8, 9, art.304 ind.1, art.274 C.proc.civ.

Prin întâmpinarea formulata, parata banca a solicitat respingerea recursului formulat de către intimații reclamanți pentru următoarele motive:

In fapt, prin recursul promovat intimații reclamanți solicita modificarea in parte a sentinței pronunțata de instanța de fond in sensul admiterii in intregime a acțiunii. Instanța de fond s-a pronunțat in mod corect asupra clauzei prevăzute in actele adiționale cu privire la comisionul de administrare.

In ceea ce privește solicitarea de constatare ca prin actul adițional nr. 1/12.11.2010 si prin actul adițional nr. 2/12.11.2010 societatea noastră a modificat in mod abuziv contractul, in sensul in care a transformat comisionul de risc in comision de administrare, va rugam sa observați ca este nefondata.

Ulterior apariției OUG 50/2010, pentru a pune în acord cu litera legii Contractele, Subscrisa am procedat la modificarea contractelor de credit astfel incat ele sa fie in concordanta cu dispozițiile acestei noi norme.

In acest sens reclamanții au fost notificați cu privire la modificarea Convenției de credit pe care aceștia au semnat-o astfel incat aceasta sa aiba conținutul dorit de către legiuitor.

Potrivit art.36 alin. 1 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe un c0mision de administrare credit. Conform alin. 3 al aceluiași articol, in cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Dupa cum rezulta din articolele de lege mai sus indicate, clauza privind introducerea unui comision de administrare in cuprinsul unui contract de credit nu poate fi considerata una abuziva.

Invedereaz instanței ca in urma acceptării prin semnătura a actelor adiționale de către client, banca nu a perceput in același timp comisionul de administrare cu comisionul de risc. Practic de la momentul acceptării actelor adiționale s-a perceput doar comisionul de administrare care ca urmare a negocierii dintre parti a scăzut la 0,06%. In speța nici nu poate fi vorba despre dezechilibru contractual atâta timp cat se reduc costurile aferente creditului.

Negocierea actelor adiționale este evidenta având in vedere ca prin semnarea acestora a scăzut costul total al creditului, iar consumatorii au avut aceasta reprezentare. Semnarea actelor adiționale s-a făcut in urma unui schimb de corespondenta in care la inceput, reclamanții au refuzat semnarea actelor adiționale (fila 15 dosar de fond). Tocmai datorita negocierii clauzelor acestor acte adiționale, reclamanții au fost de acord sa semneze la data de 12.11.2010 cele doua acte adiționale. De asemenea clauzele prin care se scad costurile creditului, nu pot crea un dezechilibru contractual, deoarece evident acestea sunt in favoarea consumatorilor.

Este absolut firesc ca acest comision sa ramana valabil, atâta timp cat acesta face parte din costul total al creditului adică din D.. In cazul in care acesta ar fi eliminat, s-ar produce un dezechilibru contractual in defavoarea societății noastre, consecința fiind diminuarea semnificativa a D., cu care împrumutații au fost de acord la semnarea contractului.

De asemenea negocierea actelor adiționale, rezulta si din faptul ca nu s-a solicitat anularea clauzei privind scăderea dobânzii. Deci, negocierea condițiilor actelor adiționale a avut in vedere si modificarea dobânzii, dobânda cu care intimații recurenți sunt de acord.

Pentru toate motivele de mai sus, solicită instanței să dispună respingerii ca neîntemeiată a cererii de recurs formulată de reclamanții A. O. H. si A. L..

In drept, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul intampinarii.

Reclamantii intimati nu au depus intampinare, insa, prin concluziile scrise formulate au solicitat respingerea recursului paratei banca.

Verificand sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs invocate, cat si din oficiu potrivit art. 304/1 din Codul de Procedura Civila, Tribunalul retine ca recursul paratei este lipsit de temei, urmand a fi respins, iar recursul reclamantilor este fondat, urmand a fi admis, pentru urmatoarele considerente:

Instanța de fond a motivat amplu si pertinent, atat in fapt cat si in drept, de ce a apreciat că mai multe clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind apreciat ca determinat in esenta, de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, în cauză este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate cu reclamantii.

Intrucat atat practica Instantei Supreme cat si practica CEDO, permit o analiza grupata a motivelor de recurs, Tribunalul sintetizeaza in esenta urmatoarele:

Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractele de credit bancar încheiate între reclamanti și pârâtă, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. Astfel, toate criticile formulate urmează a fi respinse.

Prima instanță a motivat amplu hotărârea, argumentând judicios soluția dată, arătând în concret motivele de fapt și de drept pentru care a considerat abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat de reclamanti atât raportat la legislația națională cât și la cea comunitară.

Într-adevăr, legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele comerciale (actualmente profesionale),dar doar in sensul ca, in cazul unui contract care contine clauze abuzive prestatiile partilor sunt dezechilibrate, in favoarea comerciantului (profesionistului) si in prejudiciul consumatorului. F. insa ca, pentru a putea fi retinut caracterul abuziv al clauzelor contractuale sa fie necesar a se dovedi vicierea consimtamantului consumatorului care se prevaleaza de caracterul abuziv al unei clauze.

Aceasta deoarece, efectele juridice si considerentele ce se impun a fi luate in vedere in sprijinul acceptiunii de clauze abuzive, au o sfera mult mai larga, decat cele care se circumscriu notiunii de viciere a consimtamantului, stiut fiind ca, practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, fara a se face vreo distinctie sau limitare la tipul de acte juridice in care poate fi analizat chiar si din oficiu caracterul abuziv al acestor clauze.

In sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art.5 cod civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute.

Or, instanța de fond a motivat amplu, inclusiv cu referire la legislatia europeana, de ce a apreciat că acele clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate de pârâtă cu reclamantii.

În speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

In acest context, instanta de control judiciar retine, contrar celor sustinute de recurenta, ca reclamantii au calitatea de consumator. Astfel, in practica s-a retinut ca, chiar și în situația în care reclamantii aveau în derulare un credit, aveau antecedente in creditare, acestia nu-și pierd calitatea de consumator și nici nu se pune problema inaplicabilității Legii 193/2000, doar pentru că aceeasi persoana ar mai fi încheiat spre exemplu anterior un alt contract de credit cu o altă bancă, sau au optat pentru refinantarea conventiei de credit.

Potrivit art. 2 litera b din Directiva 93/13, notiunea de consumator cuprinde acele persoane fizice, care actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii lor profesionale.

Ca atare, încheierea anterioară de contracte de credit, nu reprezinta imprejurari de natura a justifica excluderea acestora din sfera consumatorilor; categoria si notiunea de consumator trebuie stabilita in raport cu banca si cu sfera de activitate a bancii si nicidecum in raport cu antecedentele în creditare ale cocontractantului acesteia. O situatie in care un cocontractant, ar putea fi exclus din sfera consumatorilor in raporturile cu banca, ar fi aceea in care, spre exemplu, consumatorul respectiv ar profesa in domeniul bancar, (un ofiter de credite), si deci nu ar fi strain de asemenea contracte a caror incheiere se afla practic in sfera activitatii sale profesionale. A accepta contrariul, inseamna a acredita ideea ca, acea persoana fizica ce are in antecedente incheierea unuia sau mai multor contracte de credit, in calitate de imprumutat, devine deja profesionist in materie, respectiv ca incheierea de contracte de credit in calitate de imprumutat ar intra in sfera activitatii sale profesionale.

Spre exemplu, nici împrejurarea că imprumutatii ar fi încheiat contractul de împrumut, pentru refinanțarea unui alt credit (în condiții mai avantajoase), nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Nici aceasta situatie nu-i poate transforma in profesionisti in materie, cata vreme scopul refinantarii creditului a fost obtinerea unei situatii mai avantajoase pentru ei . si nicidecum acela de a incheia in mod frecvent si cu caracter de repetitivitate asemenea contracte, care sa intre in sfera activitatii lor profesionale, ei nefiind autorizati sa desfasoare asemenea activitati in afara unui cadru legal adecvat.

Mai mult, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.

Faptul că reclamantii au cunoscut că banca și-a rezervat dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii curente și că vor plăti un comision de risc și cuantumul acestuia, nu duce la concluzia că acele clauze care-l reglementează sunt legale și că nu îi pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.

Chiar daca s-ar porni de la premisa că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii, obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.

Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica, în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.

Buna credință a băncii este exclusă, în condițiile in care, prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că, pentru punerea la dispozitie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, potrivit modului de calcul si scadentei stabilite in conditiile speciale, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.

Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.

Referitor la eludarea dispozitiilor art. 969 din Codul Civil, ale art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE- norme comunitare care trebuie aplicate obligatoriu si cu prioritate dreptului intern, sens in care s-a si impus transpunerea lor, Tribunalul, retine urmatoarele :

In primul rand ,astfel cum s-a mai retinut in cele ce preced, recurenta nu a facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii-i revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.

Faptul că astfel cum sustine in esenta, recurenta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorului reclamant, o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat bancii, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantului debitor.

Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportate in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, in speta reclamantii intimati, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti-aceasta independent de situatiile neprevazute ce pot aparea in perioada derularii contractului, fiind nepermis ca aceste situatii sa transforme contractul dintr-unul sinalagmatic, . accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata recurenta.

Împrejurarea că reclamantii și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru trebuie raportat la valoarea comisionului.

În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin motivele de recurs a susținut in esenta că principala activitate pe care o are o bancă, în momentul incheierii contractului și ulterior, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor datorate.

Or, raportat la garanțiile aduse de reclamantii împrumutati, acestia au suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.

Cu privire la necesitatea aplicării dispozițiilor art.969 Cod civil, în sensul că un contract reprezintă legea părților, se impune a se reține că orice contract, la sesizarea uneia dintre părți trebuie interpretat si prin prisma dispozițiilor Legii 193/2000, altfel nu și-ar găsi rostul reglementarea clauzei abuzive prin acest act normativ.

De vreme ce se face vorbire de clauze, fie ele legale sau abuzive, este evident că este vorba de un contract care reprezintă legea părților, însă doar până la punctul în care una din părți „îl denunță” și solicită aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, independent de faptul că acestea sunt inserate în mod clar (cum susține recurenta) în condițiile generale sau speciale ale convenției de creditare.

Faptul că o clauză este declarată abuzivă nu înseamnă că în cauză nu s-a ținut cont de dispozițiile art.982 Cod civil; într-adevăr toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, însă în condițiile în care judecătorul este chemat să aplice dispozițiile Legii 193/2000, este obligat să analizeze fiecare clauză denunțată prin prisma acestui act normativ.

In plus, potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile- in speta reclamantii intimati, nu pot fi tinuti sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate.

Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta recurenta nu se poate apăra în sensul că părțile au cunoscut de la început întinderea obligațiilor asumate.

În mod cert, perceperea comisionului de risc, a constituit un element determinant la formarea voinței pârâtei de a contracta, însă, prin prisma Legii 193/2000 acest aspect este lipsit de relevanță.

În ce privește posibilitatea reclamantilor de a nu semna convenția și deci de a se orienta către altă ofertă, pentru considerentul ca, in esenta, banca recurenta nu actioneaza de pe o pozitie de monopol, ceea ce releva un anume grad de informare al consumatorilor cu privire la oportunitatile si beneficiile oferite de incheierea contractelor de credit de tipul celui ce face obiectul prezentului, această împrejurare nu poate fi primita ca un argument solid in sprijinul apararilor paratei recurente, intrucat, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.

Ca atare, Tribunalul apreciaza ca fiind de natura evidentei ca, structura de baza a clauzelor contractuale nu se schimba functie de preferintele consumatorilor, printre care si reclamantii intimati, cata vreme modalitatea de acordare si conditiile generale de acordare a unui anumit tip de credit, sunt parte componenta a politicii bancii, dovada in acest sens fiind existenta acelor Conditii Generale ale Conventiei.

Or, daca negocierea Contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor Conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, Conditiile speciale.

Apoi, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a Conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor Conditii Generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.

In esenta, insasi existenta celor doua categorii de Conditii, cele Speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele Generale, nu echivaleaza negociere, ci, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odata agreate Conditiile Speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la Conditiile Generale.

Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.

Din perspectiva celor mai sus expuse se retine ca nici administrarea interogatoriului reclamantilor nu s-a dovedit a fi o proba utila si in sprijinul apararilor paratei recurente, fiind evident ca negocierea clauzelor contractului presupune in primul rand si existenta unor clauze contractuale clare si lipsite de echivoc si care sa poata astfel constitui o baza solida pentru negociere, fiind cel putin discutabila posibilitatea negocierii unor clauze interpretabile din punctul de vedere al continutului lor.

Tribunalul mai retine si că, faptul că D. se definește ca fiind costul unui contract, cuprinzând dobânda și comisioanele, nu exclude controlul judecătoresc al clauzelor prin care s-au stabilit comisioane, sub aspectul incidenței dispozițiilor Legii 193/2000.

Separat de acest aspect, se reține că, în fapt, D., exprima sub forma procentuala, costul total al creditului, incluzand atat dobanda cat si comisioanele, însă acest indicator este folosit doar pentru a compara costul creditelor.

Invocarea în apărare a practicii Curții de Justiție a Comunitatilor Europene (CJCE, actualmente CJUE), doar pentru consolidarea câștigurilor obținute în mod abuziv, este lipsită de relevanță, tocmai sub aspectul efectelor pe care le atrage constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din perspectiva legislației aplicabile în această materie. Astfel, in mod corect a retinut prima instanta ca este de necontestat că ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract care încalcă prevederile Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita/imorala, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, totala sau partiala, functie de clauzele cu privire la care a fost retinuta cauza ilicita sau imorala.

Revenind la aplicarea prioritara a dreptului comunitar, e de retinut ca in speta, se face o corecta aplicare a prevederilor art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, cata vreme, caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, se argumenteaza prin aceea ca, acest comision nu este definit si nici nu se mentioneaza criteriile functie de care s-a stabilit procentul comisionului.

In sensul celor de mai sus Tribunalul retine ca art.5 litera a din Conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din Conditiile generale, ale contractului de credit ce face obiectul litigiului dedus judecatii, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului de risc. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din Conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului, care se plateste lunar, pe toata perioada creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, se aplica in procent de 0,26 %, la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in, Conditiile Generale.

Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.Ca atare nu se poate sustine ca in speta se ignora efectul direct al art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, astfel ca, chiar daca prin ipoteza, am asista la o transpunere eronata a Directivei in legislatia nationala, datorata eronatei traduceri a textului alineatului nr.2 al art.4 al acesteia, prin art.4 alin.5 al Legii nr. 193/2000, in contextul tuturor celor mai sus expuse, aceasta imprejurare ar fi lipsita de relevanta.

Costul total al creditului, nu poate sa transforme, functie de schimbarile semnificative care ar interveni pe piata monetara, (chiar daca aceste schimbari sunt independente de vointa bancii), contractul sinalagmatic de credit, ., in care factorul alea sa fie tocmai antementionatele schimbari semnificative, in situatia intervenirii carora, banca a vrut sa se puna la adapost, nu printr-o politica bancara si monetara adecvata, care sa fie rezultatul propriilor eforturi si diligente ci, prin inserarea unor clauze – in speta comisionul de risc- care tocmai datorita ratiunii pentru care au fost instituite se dovedesc a fi abuzive pentru consumatori.

Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.

In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale ale conventiei, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de Banca la dispozitia imprumutatului, in una sau mai multe transe, la termenele si in conditiile stabilite de conventie. Costul creditului primeste o reglementare distincta, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, unde de altfel sunt enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D., comisionul de risc si comisionul de administrare, acesta din urma fiind definit ca fiind perceput pentru monitorizarea de catre banca, a utilizarii/rambursarii creditului acordat, precum si a indeplinirii oricaror alte obligatii asumate de parti prin conventie, cu precizarea ca modul de calcul si scadenta /scadentele platii acestuia se stabilesc in Conditiile speciale.

Or, in conditiile speciale nu se face referire in nici un fel la comisionul de administrare, ceea ce inseamna (prin prisma celor mai sus expuse) ca acesta nu numai ca nu a fost negociat (odata cu asazisa negociere a clauzelor incluse in Conditiile speciale), dar nici macar nu beneficiaza de o definitie a modului de calcul si a scadentei /scadentelor platii, astfel ca, in mod corect a fost înlăturat și comisionul de administrare.

Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si imprumutati, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D., comisionul de risc si comisionul de administrare,(acesta din urma introdus prin actul aditional, prin redenumirea comisionului de risc), de la controlul de excesivitate.

In opinia instantei de control judiciar, exprimata constant in spete similare, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantilor, cu toate că acestia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Apoi, cum in speta este vorba despre eficientizarea unei nulitati partiale, in mod corect reclamantii au solicitat si prima instanta a dispus inlaturarea din contract a acelor clauze nelegale, (nule), datorita caracterului lor abuziv si aceasta cel putin in considerarea faptului ca potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, efectele nulitatii se produc retroactiv, pana la momentul formarii vointei juridice si nasterii raporturilor juridice obligationale, in timp ce invocata modificare a conventiei de credit ar fi produs efecte doar pentru viitor.

Referitor la efectele nulitatilor clauzelor abuzive retinute de prima instanta, Tribunalul reaminteste ca, de esenta nulitatii, este faptul ca produce efecte retroactiv, diferentierile cu privire le efectele desfiintarii unui contract fiind relevante in materia rezolutiunii, respectiv rezilierii, aceasta din urma, producand efecte doar pentru viitor, ca sanctiune a neexecutarii culpabile a obligatiilor asumate printr-un contract cu executare succesiva.

Or, nulitatea unor clauze contractuale afecteaza vointa juridica din momentul asumarii lor si incheierii contractului, astfel ca, potrivit principiului qoud nullum est nullum producit effectum, (ceea ce este nul, nici nu produce efecte), in mod corect prima instanta a desfiintat clauzele contractuale a caror nulitate absoluta a retinut-o, astfel cum sunt identificate acestea in dispozitivul sentintei recurate, obligand astfel, paratele sa restituie reclamantilor contraprestatiile acestora, executate de ei, in baza unor clauze contractuale nule.

Regimul juridic al nulității nu poate opera diferit în cazul băncii, impunându-se anularea retroactivă a clauzelor abuzive chiar dacă prin aceasta se diminuează câștigul acesteia.

Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material ).

Din perspectiva celor mai sus expuse, este evident ca, reclamantilor, in calitate de consumatori prejudiciati de anumite clauze contractuale, dar care si-au executat obligatiile le este recunoscut dreptul de optiune intre: pe de o parte, rezilierea contractului cu daune interese, iar pe de alta parte, executarea lui, dar in conditiile inlaturarii clauzelor considerate abuzive.

In ceea ce priveste recursul reclamantilor,

Referitor la corecta implementare de catre recurenta parata a dispozitiilor OUG nr. 50/2010, in ceea ce priveste comisionul de risc, instanta de control judiciar, retine cu majoritate, nelegalitatea si netemeinicia sentintei primei instante, in ceea ce priveste respingerea petitelor privind constatarea nulitatii absolute a clauzei prin care, prin act aditional paratele au transformat comisionul de risc in comision de administrare, reamintind urmatoarele:

Art.95 alin.4 din OUG nr. 50/2010, interzice introducerea in actele aditionale, a altor prevederi, decat cele din ordonanta de urgenta, iar OUG 50/2010, impune eliminarea comisionului de risc, care reprezinta astfel cum s-a motivat in cele ce preced, o clauza abuziva in contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc in comision de administrare, (prin redenumire), reprezinta in esenta tot o clauza abuziva, nu schimba cu nimic situatia si, mai mult, echivaleaza cu eludarea dispozitiilor OUG nr. 50/2010.

In sensul celor de mai sus sunt dispozitiile art 36 si 40 din Oug nr. 50/2010, potrivit carora:

Art. 36

(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit.

(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Art . 40

(1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.

(2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(3) În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

Din textele de lege precitate, rezulta ca, nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute pentru creditul acordat, vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca comisionul de risc, iar orice clauza contractuala ce are ca efect perceperea unui astfel de comision chiar si sub o alta denumire, inserata ., este nula de drept.

Imprejurarea ca un astfel de act aditional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit, este lipsita de relevanta cata vreme vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc. Asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.

In speta, reclamantii intimati au semnat Actele Aditionale nr. 1/12.11.2010 si nr. 2/12.11.2010, la conventia de credit, propuse de banca, actul aditional nr.2 relevand o diminuare a comisionului de administrare credit de la 0,26%, la 0,06 %/luna.

Or, in speta, prin Actele aditionale in forma semnata de reclamanti, insasi banca defineste comisionul de administrare credit, in final in suma de 0,06% /luna aplicat la soldul creditului datorat, ca fiind perceput de catre banca, pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitia imprumutatului. Mai departe se stipuleaza ca, acest comision- de administrare credit, vizeaza administrarea riscului de credit, implicat de situatii precum: comportamentul contractual al imprumutatului/ codebitorilor/garantilor pe toata durata conventiei, modul de indeplinire de catre acesteia intocmai si la timp a tuturor obligatiilor asumate, riscul de urmarire, degradare si uzura a tuturor bunurilor aduse garantie, riscul neincasarii valorii asigurate, riscul de piata, etc.

Ca atare,

In conditiile in care, pentru a evita includerea – chiar si prin acordul partilor, a unor comisioane cu efect echivalent celui de risc, chiar daca sub o alta denumire, prin art. 36 alin.3 din Oug Nr. 50/2010, legiuitorul a definit comisionul de administrare ca fiind acela ce se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar in cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului,

Rezulta caacceptiunea data comisionului de administrare credit de catre Actul/actele aditionale antementionate, excede limitelor impuse de legiuitor prin definitia data in art. 36 alin.3 precitat, din Oug Nr. 50/2010, si se circumscrie in esenta tot ideii de asigurare din perspectiva bancii a riscului de credit, ceea ce inseamna ca practic, comisionul de risc, a fost mentinut in continuare, insa sub o alta denumire, aceea de comision de administrare.

Asa fiind, intrucat orice acceptiune contrara celei permise de legiuitor este prohibita, rezulta ca asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor, iar in contextul tuturor celor mai sus expuse, aceasta atitudine a bancii, care a mentinut comisionul de risc, insa sub o alta denumire,(aceea de comision de administrare), echivaleaza tot cu o modificare abuziva și unilaterala a contractului- prin actul aditional, intrucat, nici macar semnarea de catre reclamantii imprumutati, a unui asemenea act aditional, nu-i poate conferi acestuia valente licite si consensuale, cata vreme ceea ce s-a dorit atat de catre consumatori, cat si de legiuitor, a fost prohibirea perceperii comisionului de risc (si a comisioanelor cu efect echivalent acestuia ), in contractele de credit.

De altfel, dispozitiile art. 40 alin.3 teza finala din OuG NR. 50/2010, sunt lipsite de echivoc in sensul ca, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

Consecvent cu cele mai sus expuse, instanta de control judiciar, mai retine urmatoarele:

Faptul ca prin Actul Aditional nr. 2/2010, semnat de asemenea de catre reclamantii intimati, cuantumul comisionului de administrare credit a fost redus de la 0,26 % /luna la 0,06% /luna, nu inlatura caracterul abuziv al clauzei prin care, sub o alta denumire, astfel cum s-a retinut in cele ce preced, a fost reintrodusa in sarcina reclamantilor obligatia de plata a comisionului de risc, redenumit in comision de administrare, dar avand in esenta destinatia si rolul de a acoperi riscurile creditului si o acceptiune cu totul diferita de cea permisa de legiuitor pentru comisionul de administrare.

In speta, trebuie stabilit, fata de intreg contextul legislativ care a determinat incheierea actului aditional, daca semnarea si negocierea unei clauze nelegale (prohibita de legiuitor) poate produce efecte juridice, respectiv daca se poate negocia ceva prohibit de legiuitor.

Astfel cum s-a retinut in cele ce preced, prin Oug nr. 50/2010, legiuitorul a prohibit perceperea comisionului de risc,(sau a oricaror alte comisoane cu efect echivalent acestuia) fara a face vreo distinctie sau derogare raportat la cuantumul sau fluctuatiile acestuia. Ca atare, nu intereseaza negocierea cuantumului acestuia, (in sensul reducerii de la 0,26% la 0,06% ) ci, caracterul nelegal si in consecinta abuziv al perceperii in continuare a unui comision cu efect echivalent celui de risc, redenumit comision de administrare.

Este adevarat ca prin art. 39, Legea 288/2010, a statuat ca, prevederile OuG nr.50/2010, nu se aplica (cu anumite exceptii), contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a ordonantei, insa, aceasta nu inseamna ca prevederile Oug Nr. 50/2010, nu se aplica actelor aditionale la contractele respective, cata vreme, prin Art.II, aceeasi Lege 288/2010, (de aprobare aOUG 50/2010), reglementeaza distinct, situatia actelor aditionale.

Este evident ca OUG nr. 50/2010, nu poate retroactiva, deci nu se poate aplica contractelor deja incheiate la momentul intrarii ei in vigoare, insa principiul tempus regit actium, impune aplicarea ei imediata, actelor aditionale incheiate dupa .. Mai mult, e semantica pura, faptul ca notiunea de act aditional incheiat in baza OUG nr.50/2010, nu poate fi asimilata celei de contract in derulare, acesta din urma fiind evident un act juridic preexistent OUG 50/2010.

Faptul ca pana si intimata banca a inteles acest lucru, respectiv ca trebuie sa se supuna exigentelor OUg nr. 50/2010, cu ocazia intocmirii, negocierii si incheierii actului/actelor aditionale, rezulta din chiar clauzele actului aditional, in conformitate cu care, Conventia a fost modificata ulterior, `` inclusiv ca urmare a implementarii cerintelor impuse prin OUG nr. 50/2010, privind creditele pentru consumatori``.

Din cele ce preced, rezulta indubitabil ca vointa interna a partilor semnatare ale Contractului de credit, a fost aceea de a-l modifica pentru a-l pune in acord cu dispozitiile legale, respectiv cu exigentele OUG nr.50/2010 si, in consecinta, la fel de indubitabil este si ca, vointa interna a acestora, a fost aceea de a negocia clauze ale actului /actelor aditionale care sa fie in conformitate cu dispozitiile legale, respectiv cu exigentele OUG nr.50/2010 si nicidecum clauze prohibite de acest act normativ.

In plus, referitor la corecta implementare a actului aditional, instanta de control judiciar, retine ca dispozitiile OUG nr.50/2010, care prohibesc perceperea comisionului de risc sau a oricaror alte comisoane cu efect echivalent acestuia, nu au nicio legatura cu negocierea respectivelor clauze, intrucat, negocierea este rezultatul vointei partilor, iar prohibirea comisionului de risc, este rezultatul vointei imperative a legiuitorului.

Aceasta inseamna ca, mai intai trebuie stabilite clauze contractuale aditionale care sa nu fie prohibite de legiuitor si abia apoi se trece la negocierea lor.

In sprijinul acestor sustineri sunt atat dispozitiile art.969 din Vechiul Cod civil, (in vigoare la data semnarii actului aditional) cat si cele ale art. 1270 din Noul Cod Civil, in conformitate cu care, convențiile legal făcute, au putere de lege între părțile contractante.

Daca potrivit art.5 din Vechiul Cod civil, nu se poate deroga(deci nici negocia-subl.ns.tehnoredactor ABA) prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, art. 1237 din Noul Cod Civil, inlatura orice echivoc in ceea ce priveste imposibilitatea eludarii prin negociere a unei norme legale imperative, calificand drept fraudare a legii prin cauza ilicita, situatiile in care contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. F. a sustine incidenta in speta a Noului Cod Civil, invocarea textelor de lege precitate s-a facut in ideea de a sublinia evolutia legislatiei interne sub aspectul calificarii exprese ca fraudare a legii prin cauza ilicita si prohibirii ca atare, a situatiilor in care contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

E de necontestat faptul că, un act normativ prin care s-a dorit protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatorilor, cum este si OUG nr.50/2010, reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală).

În consecință, nu se poate negocia ceea ce este prohibit imperativ de legiuitor și ca atare, in ceea ce priveste actele aditionale intocmite in baza si urmare intrarii in vigoare a Oug nr. 50/2010, orice clauză din acel act adițional, cu efect echivalent perceperii comisionului de risc este nulă de drept, fiind contrară legii.

Mai mult, diminuarea cuantumului comisionului de administrare, comision cu efect echivalent celui de risc, din actul aditional, de la 0,15% la 0,06% si semnarea astfel a actului /actelor aditionale, poate fi privita cel mult ca rezultat al negocierii cuantumuluiacelui comision, dar nicidecum ca rezultat al negocierii perceperii sau nu a comisionului respectiv de catre banca.

A accepta posibilitatea negocierii si mentinerii astfel a unor comisoane cu efect echivalent celui de risc in actele aditionale incheiate urmare intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, inseamna a lipsi de efect vointa legiuitorului, care prohibeste imperativ comisionului de risc.

Comisionul de risc, nu trebuie privit prin prisma cuantumului ci, in primul rand prin prima cauzei sale juridice, a scopului in vederea caruia a fost sau este perceput. Legiuitorul nu a prohibit un anumit cuantum al acestuia raportat la alte clauze contractuale ci insasi perceperea lui.

De aceea, rationamentul juridic, pentru care clauzele avand ca obiect perceperea comisionului de risc au fost inlaturate din contractele de credit initial incheiate, trebuie aplicat si in ceea ce priveste clauzele privind perceperea unui comision cu efect echivalent celui de risc, din actele aditionale.

Aceasta intrucat, astfel cum s-a argumentat in cele ce preced, este fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului, sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.

Deci, dezechilibrul contractual este generat de insasi perceperea comisionului de risc, adica de transferul tuturor riscurilor in sarcina consumatorului si nicidecum de cuantumul comisonului de risc

Analiza caracterului negociat al unor clauze, trebuie sa fie subsecventa analizei valabilitatii lor prin prisma caracterului lor licit si moral, si in virtutea faptului ca, daca respectivele clauze, chiar negociate fiind, sunt prohibite de legi imperative, potrivit art. 5 si art. 969 din Vechiul Cod Civil, ele nu pot produce efecte, nici intre parti si nici fata de terti, intrucat ceea ce este nul, nu poate produce efecte.

Mai mult, fiind vorba de o nulitate absoluta, ea poate fi invocata de orice parte are interes, deci si de cea care a semnat si negociat actul aditional.

Din continutul actului aditional rezulta ca acest comision are aceeasi destinatie ca si comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de banca prin punerea la dispozitie a creditului.

Or, astfel cum s-a argumentat in cele ce preced, mai intai se analizeaza caracterul legal si licit al clauzelor contractuale si abia apoi, caracterul negociat, intrucat vointa partilor, fie ea chiar rezultatul unor negocieri dovedite, nu o poate infrange pe cea a legiuitorului.

Daca se accepta ca diminuarea cuantumului comisionului de risc, redenumit comision de administrare prin actul aditional semnat inseamna negociere, pentru identitate de ratiune, ar trebui ca si actul aditional nesemnat de catre imprumutati sau in legatura cu care acestia si-au exprimat ferm dezacordul, sa fie considerat negociat, exclusiv in considerarea faptului ca s-a redus cuantumul comsionului de risc, redenumit de administrare.

In fine, nu poate fi ignorat nici faptul ca, potrivit art.II din OUG 174/19.11.2008 – act normativ ce a intrat în vigoare în 30 de zile de la publicarea în M.Of. nr.795/27.11.2008, OG 21/1992 privind protecția consumatorilor a fost modificată în sensul introducerii art.9 ind.3.

Potrivit art.9 ind.3 lit.e pct.2, în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract.

Practic, astfel cum s-a retinut in cele ce preced, prin actul aditional, s-a introdus (reintrodus) in contractul de credit, comisionul de risc, insa sub o alta denumire.

Faptul ca potrivit art. 39 din Legea 288/2010, prevederile OuG nr.50/2010, nu se aplica (cu anumite exceptii), contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a ordonantei, nu inseamna ca, acelor contracte de credit nu li se aplica dispozitiile precitate ale art. 9 ind.3 lit.e pct.2 din Og nr. 21/1992, fiind evident ca introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract, nu se poate avea loc decat in situatia contractelor in derulare, si rolul actului normativ precitat (ca de altfel si al OUG nr. 50/2010 ) fiind protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatori (dovadă și denumirea actului normativ – OG 21/1992 privind protecția consumatorilor), astfel ca reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală).Si din nou, devine incident rationamentul juridic expus in ceea ce priveste imposibilitatea negocierii si validarii prin negociere a clauzelor contractuale care prohibite de legiuitor fiind, sunt nule de drept.

Pentru toate considerentele de fapt si de drept expuse, retinand ca este fondat, va admite recursul declarat de reclamanții recurenți

Va modifica in parte sentinta recurata si rejudecand,

Va constata că pârâtele, prin actele adiționale nr.1/12.11.2010 și nr. 2/12.11.2010, la convenția de credit nr._/18.12.2007, au modificat abuziv contractul de credit în sensul transformării comisionului de risc prevăzut de pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, în comision de administrare credit;

Va constata nule si abuzive si in consecinta le va desfiinta, clauzele contractuale din actele aditionale antementionate privind comisionul de administrare credit.

Va obliga pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților: sumele încasate cu titlul de comision de administrare credit, in temeiul actele aditionale antementionate precum si dobanda legala aferenta, incepand cu data achitarii si pana la data restituirii efective.

Va obliga pârâta . ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea prezentei, sa emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să fie conform cu cele dispuse prin sentință si decizie.

Va menține in rest sentinta recurata.

In temeiul art. 274 din Codul de procedura Civila 1865, admitand recursul reclamantilor, va obliga paratele in solidar, sa achite reclamantului intimat A. O. H., suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata, avansate in recurs, a caror existenta si cuantum au fost dovedite prin chitanta ne. 737/25.09.2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanții recurenți A. O. H. si A. L., împotriva Sentinței civile nr.1599/2013, pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._ .

Modifica in parte sentinta recurata si rejudecand,

Constata că pârâtele, prin actele adiționale nr.1/12.11.2010 și nr. 2/12.11.2010, la convenția de credit nr._/18.12.2007, au modificat abuziv contractul de credit în sensul transformării comisionului de risc prevăzut de pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, în comision de administrare credit;

Constata nule si abuzive si in consecinta le desfiinteaza, clauzele contractuale din actele aditionale antementionate privind comisionul de administrare credit.

Obliga pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților: sumele încasate cu titlul de comision de administrare credit, in temeiul actele aditionale antementionate precum si dobanda legala aferenta, incepand cu data achitarii si pana la data restituirii efective.

Obliga pârâta . ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea prezentei, sa emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să fie conform cu cele dispuse prin sentință si decizie.

Menține in rest sentinta recurata.

Respinge recursul formulat de pârâta recurentă ., prin reprezentanți legali, împotriva Sentinței civile nr.1599/2013, pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._ .

Respinge cererea pârâtei recurente privind obligarea reclamanților intimati la plata cheltuielilor de judecată avansate în recurs.

Obliga paratele in solidar, sa achite reclamantului intimat A. O. H., suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata, avansate in recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 03.10.2013.

Președinte, M. P.	Judecător, B. A. A.	Judecător, S. I.
	Grefier, G. M. P.

Red.ABA/25.10.2013/Tehnored. ABA/2ex/25.10.2013

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 697/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 1163/2013. Tribunalul ALBA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 233/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 235/2013. Tribunalul ALBA Contestaţie la executare. Decizia nr. 936/2013. Tribunalul ALBA Acţiune în constatare. Decizia nr. 697/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 1163/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 785/2013. Tribunalul ALBA Contestaţie la executare. Decizia nr. 1447/2013. Tribunalul ALBA Cerere în anulare. OUG 119/2007. Hotărâre din 22-10-2013, Tribunalul ALBA