Pretenţii. Decizia nr. 588/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 588/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 1996/298/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIE Nr. 588/R/2013

Ședința publică de la 23 Mai 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE F. Ș.

Judecător C. L.

Judecător C. M. C.

Grefier D. M.

Pe rol judecarea recursului declarat de recurent S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 285/2013 pronunțată de Judecătoria S. și intimat S.C K. B. SRL, având ca obiect pretenții .

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează următoarele:

la data de 23 mai 2013 intimata a depus la dosar concluzii scrise la care a anexat împuternicire avocațială pe numele d-nei avocat S. A. R..

Instanța constatând recursul în stare de judecată, îl reține spre soluționare.

INSTANȚA

Asupra recursului;de față ;

Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei S., societatea reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, ..60-64, sector 1, Cod fiscal RO8296093, cont nr.RO74RNCB_0768 deschis la BCR sector 1, a solicitat, în contradictoriu cu societatea pârâtă ., cu sediul în S., ..301, jud.A., înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J 01/1015/26.08.1992, cod fiscal RO3498687, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună obligarea societății pârâte:

- la plata sumei de 450,14 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 400,91 lei aferentă perioadelor ianuarie 2010 – februarie 2010, septembrie 2010 – octombrie 2010, ianuarie 2011 – iunie 2011, august 2011 – septembrie 2011, decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 49,23 lei;

- la cheltuielile de judecată.

În motivare s-a arătat că, potrivit art. 40 alin. 3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.

În conformitate cu prevederile HG nr.977/2003, art. 5 alin. 1 "Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate".

Potrivit art. 6 alin.1 și 2 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică", instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 cod civil conform principiului specialia generalibus derogant.

Privind taxa judiciară de timbru, s-a arătat că cereree este scutită de plata taxelor de timbru conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, coroborat cu prevederile art.26 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.146/1997.

Astfel, având în vedere cele arătate mai sus, se impune admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, și pe cale de consecință a se dispune obligarea societății debitoare la plata sumei de 450,14 lei și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În probațiune, societatea reclamantă, a depus, în fotocopie, la dosar: facturile emise de FFEE Electrica Furnizare Transilvania Sud SA în perioadele ianuarie 2010 – februarie 2010, septembrie 2010 – octombrie 2010, ianuarie 2011 – iunie 2011, august 2011 – septembrie 2011, decembrie 2011; adresa emisă de către Oficiul național al registrului Comerțului privind societatea pârâtă.

În drept, au fost invocate dispozițiile: art.112 Cod procedură civilă, art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr.977/2003.

Prin întâmpinarea formulată și depusă în scrisa la dosar (f.27-28), societatea pârâtă ., cu sediul în S., ..301, jud.A., înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J 01/1015/26.08.1992, cod fiscal RO3498687, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună respingerea acțiunii formulate de către societatea reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat că, societatea pârâtă consideră că obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina societăților române care dețin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezultă și din prevederile Legii nr. 41/1994, care precizează că au obligația de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii, precum și ale Legii finanțelor publice, care definește „taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public."

Toate persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au avut obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Nicăieri însă, în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar", astfel încât sensul acesteia nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".

Instanța, făcând aplicarea interpretării gramaticale a dispozițiilor legale, a ajuns la concluzia că noțiunea de „beneficiar" din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii și că doar aparent excepția de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepții și pentru persoanele juridice.

De asemenea, instanța trebuie să aibă în vedere și faptul că nu se poate susține că plata taxei radio-tv de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așadar, dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

Prin Decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective" ( la fel și Decizia nr. 331/2006 a Curții Constituționale).

Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.

Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existenta calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.

Mai mult decât atât, trebuie observat că la sediul societății pârâte nu este nici un aparat radio sau un televizor. În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de „beneficiar" fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, „numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii". În acest sens s-a pronunțat și ICCJ prin Deciziile nr. 607/2011 și nr.2103/2009.

Astfel, arată că, față de cele arătate mai sus, se impune respingerea acțiunii formulată de către reclamantă.

Prin notele scrise depuse la dosar (f.30-39), societatea reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, ..60-64, sector 1, cod fiscal RO8296093, cont nr.RO74RNCB_0768 deschis la BCR sector 1, a solicitat, în contradictoriu cu societatea pârâtă ., cu sediul în S., ..301, jud.A., înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J 01/1015/26.08.1992, cod fiscal RO3498687, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată

În motivare s-a arătat că, societatea pârâtă ., în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.

SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută de pârâtă, „calității de beneficiar". Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar.

Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum s-a arătat mai sus).

De asemenea a arătat că se impune ca instanța să observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe, în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3. iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.

De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.

Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.

Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

În acest sens se impune a se vedea că, potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.

Se impune a fi avute în vedere criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".

Astfel, rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.

Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele Î.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderiie aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.

Având în vedere cele mai sus menționate, societatea reclamantă a considerat că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.

De asemenea, s-a arătat că, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art. 2 alin.4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.

Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderiie cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.

Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 phvind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.

Totodată, s-a arătat că, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, societatea reclamantă înțelege să menționeze faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.

A..2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.

Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.

Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.

În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică -Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).

De asemenea, societatea reclamantă a menționat că, potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art.141 alin.1 lit. o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".

Mai mult, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică",instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 Cod civil conform principiului „specialia generalibus derogant".

Având în vedere cele arătate mai sus, societatea reclamantă a considerat că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.

Astfel, arată că, având în vedere cele mai sus arătate, se impune admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de către reclamanta S. R. de Radiodifuziune.

Prin sentința civilă nr. 285/2013 pronunțată de Judecătoria S. s-a respins cererea reclamantei S. R. de Radiodifuziune.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele:

S. reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE, prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, societatea pârâtă ., să fie obligată la plata sumei de 450,14 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 400,91 lei aferentă perioadelor ianuarie 2010 – februarie 2010, septembrie 2010 – octombrie 2010, ianuarie 2011 – iunie 2011, august 2011 – septembrie 2011, decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 49,23 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând temeiul de drept al acțiunii, instanța a constatat că acțiunea nu este fondată.

Astfel prin Decizia nr.2102/9.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în Monitorul Oficial nr.691/14.10.2009 hotărâre general obligatorie la nivel național potrivit articolului 23 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, care arată că hotărârile judecătoresti definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, privind microintreprinderile care nu dețin receptoare radio/tv au fost anulate anumite prevederi din Hotărârea de Guvern nr.977 din 22 august 2003, respectiv din Hotararea de Guvern nr.978 din 22 august 2003. Astfel au fost anulate prevederile art.3, alineatul 1 din Hotărârea de Guvern nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuzare, având următorul cuprins: „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microintreprinderilor potrivit prevederilor O.G.nr.24/2001 privind impunerea microintreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune " și prevederile art.3, alin.1 din Hotărârea de Guvern nr.978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, având următorul cuprins: „persoanele juridice cu sediul în România, care se înregistrează în categoria microintreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunarăa pentru serviciul public de televiziune".

Obligația de plată a taxei rămâne aplicabilă potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deținătorilor de receptoare radio, în speță, or, societatea reclamantă nu face dovada că societatea pârâtă deține receptor radio.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. ROMANĂ DE RADIODIFUZIUNE (SRR) care a solicitat modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, învederând următoarele:

1.Critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio. SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută de instanță, „calității de beneficiar". Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează instanța, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă" care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).

Prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv rnicroîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe. De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.

Sintagma „beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut. Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma „...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", considerăm că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. în acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Redăm alăturat criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plătii taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.

2. Potrivit Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr. 1012/2009, argumentele I.GCJ regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîritreprinderile aflate in dificultate, care au ales sa își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.

Având în vedere cele mai sus menționate, consideră că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și HG nr.977/ 2003 cu modificările și completările ulterioare sunt și au fost constatate ca fiind constituționale de către Curtea Constituțională, precum și conforme cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv. Prevederile art.3 din H.G. nr.977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei norme legale, în conformitate cu prevederile art. 108 alin.2 din Constituția României. Hotărârile de guvern intervin „în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care, fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern". Aceste hotărâri sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia și după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementări legale, ele neputând dispune decât măsuri administrative pentru asigurarea organizării executării legilor.

Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun. Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.

Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.l_ pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune. Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune. Propunerea legislativă pentru modificarea HG. nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de Radiodifuziune și a HG. nr.978/2003 privind taxa pentru serviciul public pentru televiziune inițiată de domnii deputați N. P., B. C. și C. A. în 2005 a primit aviz negativ atât de la Consiliul Legislativ cât și de la

Comisia pentru buget, finanțe și bănci. Inițiatorii doreau completarea art.3 din cele două hotărâri de guvern, la alin.l) și 2) cu sintagma „numai dacă dețin și fac dovada existenței aparatelor de radio și televizor". Din punctul de vedere al Guvernului referitor la această propunere legislativă se reține :,,... propunerile de la art.3 din inițiativa legislativă.... nu sunt realiste, întrucât este puțin probabil ca persoanele juridice respective să declare de bună voie deținerea receptoarelor radio și tv." și concluzionând că nu susține adoptarea acestei inițiative legislative.

Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. U. din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități. Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corecta a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.

3. De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritate publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.

In baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică - Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV - si detaliată în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, prin HG nr. 977/2003. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean). De asemenea, mai menționează ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin.l lit. o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".

Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a

Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică. Prin HG nr. 977/2003 și Legea nr. 533/2003 privind aprobarea OUG nr. 71/2003 a fost instituită obligația „persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii." Având în vedere că pârâta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale mai sus menționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

In drept s-au invocat dispozițiile art. 299, 3041 316, Cod procedură civilă, Legea nr. 41/1994, HG. nr. 977/2003.

Intimata . a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului .

Examinând recursul formulat de S. ROMANĂ DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 285/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar, Tribunalul apreciază că acesta este nefondat, justificat de următoarele considerente:

Se constată că starea de fapt reținuta prin hotărârea instanței de fond s-a întemeiat pe materialul probator aflat la dosarul cauzei,iar încadrarea in drept a acesteia s-a făcut in mod justificat, in sensul aplicării art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune care prevăd ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune

Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția Comercială, De C. Administrativ Și Fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.

Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

In partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ICCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

In speța ,recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.

Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 - menționată de recurentă cât și în Decizia ICCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit căreia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.

Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca "obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază in diferite modalități de serviciile publice respective." Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ICCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice ... au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Tribunalul reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Insă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.

Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.

Așa fiind, si întrucât nu se constată din oficiu motive de nelegalitate sau de netemeinicie a soluției primei instanțe, Tribunalul retine ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE –SRR- împotriva sentinței civile nr. 285/2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei S., urmând a-l respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE –SRR- împotriva sentinței civile nr. 285/2013 pronunțată în dosarul nr._ /2013 al Judecătoriei S. .

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 23 Mai 2013.

Președinte,

F. Ș.

Judecător,

C. L.

Judecător,

C. M. C.

Grefier,

D. M.

Red.LC

Jud. fond L. M.

Tehnored. MD/2ex/ 25.06.2013

← Pretenţii. Decizia nr. 584/2013. Tribunalul ALBA		Contestaţie la executare. Decizia nr. 731/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 588/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 588/2013. Tribunalul ALBA