Pretenţii. Decizia nr. 1431/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1431/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 1899/298/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA Nr. 1431/R/2013

Ședința publică de la 20 Noiembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. P.

Judecător B. A. A.

Judecător C. C.

Grefier G. M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat recurenta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A -AGENȚIA SURIANU împotriva sentinței civile nr. 929/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul A. M., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Se constată că mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 07.11.2013, când din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 13.11.2013 și apoi, 20.11.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei S. sub dosar nr._ reclamantul A. M., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. COMERCIALA R. S.A. și B. COMERCIALA R. S.A- AGENȚIA SURIANU, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1. să se constate, că abuzive, clauzele de la pct.9, lit.f, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1946/15.09.2006 încheiat între părți,referitoare la comisionul de risc;

2. să se constate, că prin actul adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, prin transformarea comisionului de risc în comision de administrare;

3.să se constate ca fiind abuzive și nule, clauzele vizând comisionul de risc și de administrare din contractul de credit bancar și din actul adițional la acesta și să se dispună înlăturarea acestora;

4.să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar,la restituirea în favoarea reclamantului a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, actualizate cu dobânda legală aferentă, începând cu data de 21.11.2009 și până la data efectuării efective a plăților;

5.să se dispună obligarea pârâtei,ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabila a sentinței ce se va pronunțata să pună la dispoziția reclamantului, actul adițional al convenției și un nou grafic de rambursare a creditului, prin înlăturarea comisionului de risc si administrare;

6.solicită obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat că între reclamant, în calitate de împrumutat și pârâte, în calitate de împrumutătoare, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1946/15.09.2006, având ca obiect acordarea unui credit in valoare de 35.000 RON, pentru nevoi personale.

In cuprinsul contractului la pct.1-18 sunt precizate toate condițiile ce se impuneau pentru acordarea creditului, atât în cote procentuale cât și în sume fixe între acestea fiind inserate la art.9, al.c si f comisionul de administrare de 17,50 Ron lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului și cel de risc de 98,00 RON lunar, reprezentând un procent de 0,28%,din valoarea creditului contractat.

Prin actul adițional la contractul de credit, la art.1,se modifică nivelul dobânzii, iar la art.2 se inserează posibilitatea ca împrumutatul să achiziționeze o asigurare pentru riscuri, în urma exercitării acestei opțiuni, nivelul comisionului de risc, devenind de 168 RON, reprezentând un procent de 0,48% din valoarea inițială a creditului contractat.

In, ceea ce-l privește pe reclamant, acesta avea încheiată cu banca, polița nr._, pentru suma de 35.000 RON, aferentă perioadei 09.10._16, care se afla în original la dispoziția pârâtei, conform art.6.5.din Condițiile generale de creditare.

Acest articol, cât și informațiile din graficele de rambursare și anexele 1,2,3, duc la concluzia încălcării de către pârâte a prev.art.35 și 36 din O.U.G.nr.50/2010, din analiza acestora rezultând că nu s-a renunțat la comisionul de risc ci acesta a fost introdus în comisionul de administrare, din totalul sumelor trecute în mod „mascat” în dreptul rubricii „comision de administrare” în val.de 115,50 lei, rezultă că se regăsește suma de 98,50 lei, care adunată cu suma de 17,50 lei -comision de administrare, de acea suma de 115,50 lei.

Coroborând aspectele menționate, rezultă că pârâtele nu au respectat prev.art.35, al.b și art.36 din O.U.G.50/2010, acestea percepând sub o formă mascată, comision de risc din data de 01.07.2010, data intrării în vigoare a ordonanței.

De asemenea, clauzele de modificare unilaterală a contractului fără a avea un motiv întemeiat, a condus la încălcarea prev.L.193/2000.

In probațiune a depus:contractul de credit bancar nr.1946/15.09.2006 si actul adițional la contract; grafice de rambursare;raport de expertiză extrajudiciară.

In drept s-au invocat prevederile L.193/2000; art.35.36 și 95 din O.U.G.50/2010.

Pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A, a formulat și depus întâmpinare (f.25-40), prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamant, având în vedere cu prioritate următoarele excepții: excepția netimbrării acțiunii, excepția nulității acțiunii pentru nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 112 Cod procedură civilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, excepția lipsei de interes a petitului referitor la anularea unor clauze din Actul Adițional (20.09.2010) de conformare la prevederile OUG 50/2010

De asemenea, pe fond, acțiunea reclamantului este netemeinică, sens în care a solicitat respingerea ei.

Cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivare s-a arătat că la data de 15.09.2006, s-a încheiat cu dl. A. M., contractul de credit 1946 prin care i-a împrumutat suma de 35.000 de RON, pe o perioadă de 120 de luni.

Art. 9 din Partea Specială, enumera comisioanele percepute de Bancă, printre care și comisionul de administrare (17,50 RON lunar) și comisionul de urmărire riscuri (98 de Ron lunar)

La data de 01.04.2010, a semnat cu clientul un Act Adițional, prin care a modificat dobânda contractului, din revizuibilă semestrial, în fixă (15,20 % pe an).

La sfârșitul anului 2010, a propus spre semnare clientului Actul adițional (din 20.09.2010) de conformare la dispozițiile OUG 50/2010. Clientul nu a fost de acord cu prevederile acestuia așa încât în virtutea prevederilor finale din OUG 50/2010 (art. II alin. 2), Actul adițional din 20.09.2010 a fost considerat acceptat tacit.

Ulterior, OUG 50/2010 a fost modificată semnificativ prin Legea 288/2000, în sensul că prevederile sale (cu câteva excepții), nu se aplică contractelor de credit în curs de derulare la . (cum era și cazul convenției de credit nr. 1946/15.09.2006). La scurt timp (17.02.2011), a decis să denunțe unilateral Actul Adițional din 20.09.2010, și a notificat, la 21.02.2011, această manifestare de voință clientului.

Prin urmare, acel Act Adițional din 20.09.2010, nu mai produce la acest moment niciun efect, raportul juridic fiind guvernat în prezent de prevederile contractului de credit în forma modificată prin Actul Adițional din data de 01.04.2010.

A precizat că reclamantul a înțeles să cheme în judecată B. C. Română SA, prin Agenția Surianu, cu sediul în S., .. 94, județul A..

Or, entitatea cu personalitate juridică și titulara drepturilor și obligațiilor izvorâte din contractul de credit nr. 1946/15.06.2006 este B. C. Română SA, cu sediul în București, .. 5, sectorul 3.

D. B. C. Română SA, are posibilitatea să decidă, dacă va fi reprezentată și de cine va fi reprezentată, nu și reclamantul.

Oricum, agențiile sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică a unei societăți comerciale fiind integrate organic societății fondatoare și sunt dependente din punct de vedere economic și juridic de societatea fondatoare. Totodată reflectă o extindere a activității societății sau o grupare a activității societății pe centre de profit

Prin urmare, agențiile pot sta în judecată în numele societății mamă (fondatoare), numai dacă au primit mandat în acest sens și în limitele acestui mandat, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Apoi, s-a mentionat ca, deși neprecizată corespunzător, se poate observa că acțiunea reclamantului este o acțiune patrimonială, evaluabilă în bani, sens în care acesta era obligat la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.

Potrivit art. 1 din Legea 146/1997: "Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești ...sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute de prezenta lege și se taxează în mod diferențiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzu te de lege ".

Prin cererea sa, este evident că reclamantul urmărește un beneficiu patrimonial constând în modificarea în folosul lui a contractului de credit și restituirea unor sume de bani. În aceste condiții, el avea obligația de a achita taxa de timbru corespunzătoare, determinată potrivit dispozițiilor imperative ale legii.

Totodata, art. 112 C. pr. civ. impune ca cererea de chemare în judecată să cuprindă în mod obligatoriu și: „obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință".

Arătarea obiectului și valorii cererii de chemare în judecată de către reclamant, prezintă importanță din cel puțin două puncte de vedere (pe lângă faptul evident că fixează cadrul procesual) determină competența instanței și influențează cuantumul taxelor judiciare.

Or, acțiunea introductivă este ambiguă, reclamantul nefăcând o analiză punctuală, motivată, cu privire la fiecare dintre clauzele pretins abuzive, din perspectiva prevederilor Legii 193/2000 invocată ca temei de drept principal.

Reclamantul nu arată sumele de bani pe care le vrea a fi restituite și nici modalitatea de calcul a acestora. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că legea îi impune reclamantului să indice obiectul cererii și valoarea acestuia după prețuirea sa, dar într-o manieră transparentă.

Pe de alta parte, s-a mentionat ca cererea clientului, reprezintă o acțiune în pretenții, supusă regimului prescripției exctinctive. În privința ei este deci aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Clauzele contractuale a căror anulare o cere, au fost cunoscute reclamantului de la data semnării convenției de credit, respectiv data de 15.09.2006. Rezultă că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune, trebuie socotit de la acest moment.

În cazul contractului de credit, sancțiunea unei eventuale clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat este cel al împrumutatului.

Așa cum s-a statuat și în doctrină, regula prescriptibilității nulității relative este explicabilă prin mai multe considerente:

-specificul nulității relative de a fi construită pentru ocrotirea unor interese particulare și care trebuie să cedeze în fața intereselor generale asigurate de instituția prescripției extinctive;

-realizarea stabilității și siguranței circuitului civil;

-ideea de confirmare tacită a actului anulabil.

Or, raportat la, pe de-o parte, data încheierii contractului de credit (15.09.2006), iar pe de altă parte la data înregistrării acțiunii (20.11.2012) se poate constata că dreptul la acțiune în sens material al reclamantului este prescris extinctiv.

Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958: „instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau executarea silită este prescris".

Prin urmare, se impune ca instanța să admită excepția invocată și să constate faptul că dreptul material al reclamantului este prescris încă din anul 2009.

La finele anului 2010, a propus clientului spre semnare un Act Adițional din 20.09.2010, de conformare la dispozițiile OUG 50/2010, care în cele din urmă, în virtutea dispozițiilor legale, a fost considerat acceptat tacit. Decizia Băncii a vizat exclusiv evitarea interpretărilor contradictorii cu privire la structura de costuri aferentă contractului de credit, convenită de comun acord la momentul semnării acestuia.

În temeiul art. II alin. 2 din Legea. 288/2010, pârâta a operat denunțarea Actului Adițional (din 20.09.2010). Această manifestare de voință a fost notificată în cel mai scurt timp reclamantului astfel încât la acest moment Actul Adițional din 20.09.2010 nu produce efecte juridice.

Deci, raportul juridic dintre client și bancă, la momentul soluționării prezentei cauze, este reglementat de contractul de credit în forma modificată prin Actul Adițional din data de 01.04.2010.

Oricum, la momentul întocmirii lui, Actul Adițional din 20.09.2010, respecta întrutotul dispozițiile OUG 50/2010 fiind încheiat în litera și spiritul acestui act normativ. Prin încheierea lui nu s-a urmărit creșterea unui cost contractual pentru clientul Băncii, ci adaptarea contractului de credit la cerințele impuse de Ordonanță.

Astfel, ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 și din dorința corelării conținutului contractelor de credit cu noile dispoziții legale imperative, B. a decis redenumirea comisionul de risc credit sub terminologia comision de administrare credit.

În cauză nu era așadar vorba de un nou comision / comision majorat introdus în contractul de credit ci de un comision agreat între părți încă de la bun început, pe care B. la redenumit în conformitate cu noua terminologie legală imperativă.

Conform regulilor consacrate de interpretare, o normă legală se interpretează nu numai în litera ci și în spiritul ei. Astfel, ceea ce era important de stabilit era dacă prețul contractului a crescut pentru client. Or, așa cum reiese din graficele de rambursare o asemenea majorare a costului contractual nu a existat.

Prin urmare, atât timp cât Actul Adițional din 20.09.2010, a cărui nulitate se cere, a fost denunțat de către bancă, acesta nu mai produce efecte juridice de la data denunțării lui, motiv pentru care petitul cu privire la constatarea nulității clauzelor din acest act adițional este lipsit de interes.

Pe fond, s-a precizat că reclamantul indică ca temei de drept al acțiunii sale (pe lângă Legea 193/2000) și OUG 50/2010, dar pierde din vedere faptul că acest act normativ a fost modificat semnificativ prin Legea 288/2010.

Legea 288/2010 conține în art. 1 pct. 39 o modificare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 95 din OUG 50/2010 (care stabileau, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor ordonanței și contractelor aflate în curs de derulare, dându-se creditorilor un termen de 90 de zile pentru asigurarea conformității contractelor cu dispozițiile acestei ordonanțe), în sensul că prevederile OUG 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, cu excepția unor dispoziții privind posibilitatea refinanțării creditului (art. 37 ind.1) și celor privind rambursarea anticipată (art.66-69).

Prin urmare, dispozițiile invocate nu se aplică contractelor de credit în vigoare la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, cum este cazul și contractului de credit nr. 1946/15.09.2006, supus analizei în prezentul dosar.

S-a aratat că comisioanele indicate de reclamant sunt abuzive,fiind evident că toate comisioanele prevăzute la art. 9 din convenția de credit nr. 1946/15.09.2006, fac parte din prețul contractului, constituind o parte distinctă din contraprestația clientului datorată Băncii. În contractul de credit analizat, se prevede în mod explicit la art. 9 faptul că B. percepe:

-comision de administrare, de 17,50 Ron lunar (art. 9, litera c);

-comision de urmărire riscuri, de 98 Ron lunar (art. 9, litera f).

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 impune ca dispozițiile contractuale să fie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Or, este evident că această condiție este pe deplin îndeplinită în cazul comisioanelor supuse analizei. Aceste costuri contractuale au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, care nu poate lăsa loc unor dubii în ceea ce privește valoarea lor și intervalul la care se percep. Cuantumul acestor comisioane nu s-a modificat pe perioada derulării contractului de credit, astfel încât în fiecare lună reclamantul a avut de plătit în total 115,5 Ron cu titlu de comison de administrare și cu titlu de comision de urmărire riscuri.

Relevante în context, sunt și următoarele aprecieri doctrinare:

„(...) cât timp consumatorul a putut lua la cunoștință despre cuantumul pretențiilor și despre natura și conținutul serviciilor prestate, în baza unor clauze redactate astfel încât au fost facil de înțeles, acesta nu se poate plânge, la adăpostul mecanismului de reprimare a clauzelor abuzive, de costurile prea mari ale contractului, asumate în mod deliberat; de altfel, comercianții sunt titulari ai libertății de fixare a prețurilor, cât timp o fac în mod transparent și într-un limbaj ușor inteligibil în cuprinsul ofertei, mecanismul clauzelor abuzive neputând fi distorsionat încât să permită consumatorului să solicite desființarea unui contract pentru motive ținând de valoarea prețului fixat inițial." (Dicționar de dreptul consumului, Juanita Goigovici, Editura CH B., București 2000)

Comisionul de administrare a creditului acoperă cheltuielile ocazionate de monitorizarea finanțării (analist de credite, ofițer de administrare credite, departament de monitorizare, evaluatori, sisteme informatice de administrare si monitorizare a finanțării, etc), urmărirea tragerilor din finanțare (daca este cazul) și alte cheltuieli operaționale ale instituției finanțatoare.

Pe de altă parte, clauza privind comisionul de urmărire riscuri a fost particularizată și negociată în funcție de situația economică a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina pârâtei incumbă obligația legală de a trasa politici de creditare care să includă condițiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele care doresc să intre în relații de afaceri cu pârâta.

Comisionul de urmărire riscuri reprezintă un cost care:

a.se percepe pentru acoperirea împotriva riscului financiar de neplată

asociat creditului;

b.se percepe doar pentru creditele trase/acordate;

c.se percepe doar pentru creditele fără garanții imobiliare;

d.diferă în funcție de moneda creditului;

e.se percepe în valoare procentuală calculată lunar la suma creditului

tras/acordat/suplimentat;

Comisionul de urmărire riscuri mai cuprinde costurile cu următoarele operațiuni bancare:

-activități interne/externe de colectare credite cu întârzieri la plata ratelor;

-activități interne externe de colectare prematură în vederea reducerii riscului de înregistrare credite cu întârzieri la plata ratelor;

-informări client cu privire la înregistrare de credite restante;

-înregistrarea pierderilor provenite din credite cu întârzieri la plata ratelor.

Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale. Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii, luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare.

Parte componentă a riscului operațional reglementat la art. 126 din OG nr. 99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau reglementărilor interne.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele (nr. 17 din 18 decembrie 2003) Băncii Naționale a Românei, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".

Conform art. 175 din Regulamentul nr. 18/17 septembrie 2009, privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora: „La evaluarea riscului legal și a riscului reputațional, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea - de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking. În vederea reducerii riscului legal și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora"

În vederea determinării și limitării riscului de credit, pârâta avea obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanțată în funcție de capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.

Toate aceste explicații puteau fi oferite și reclamantului dacă le-ar fi solicitat.

Oricum, instanță trebuie să aibă în vedere faptul că dispozițiile legale nu prevăd obligația comerciantului de a explica clienților rațiunile economice sau tehnice pentru care oferă anumite condiții contractuale ci impun ca modul în care este prevăzut prețul în contract să fie clar și inteligibil pentru ca aceștia să cunoască întinderea obligației pe care și-o asumă .

Aplicând raționamentul contrar la un alt contract - spre exemplu, de vânzare a unui televizor- ar însemna că prețul acestuia să poată fi constatat ca fiind abuziv pentru că nu detaliază structura de componente a televizorului și prețul acestora precum și motivul pentru care ele compun televizorul respectiv. Este irelevant din perspectiva dreptului consumatorilor de ce televizorul conține circuite electronice, cristale lichide sau lămpi precum și prețul acestora.

La o simplă lectură a convenției de credit nr. 1946/15.09.2006, se poate observa că nu suntem în prezența unui credit ipotecar. Deci, cu atât mai mult se impunea stipularea în contract a comisionului de urmărire riscuri.

Mai mult, pentru a ne adapta nevoilor clienților subscrisei, prin Actul Adițional din 01.04.2010, a oferit clientului posibilitatea de a modifica condițiile contractuale referitoare la comisionul de risc.

Astfel, reclamantul a avut opțiunea de a opta, prin semnarea unui Certificat de asigurare complexă pus la dispoziție de către unitatea teritorială a BCR, pentru achiziționarea unei asigurări pentru riscurile de invaliditate totală și permanentă, incapacitate temporară de muncă și pierderea involuntară a locului de muncă, având loc implicit o modificare a comisionului de urmărire riscuri într-o poliță de asigurare.

Reclamantul a refuzat achiziționarea asigurării complexe pentru riscuri, nivelul comisionului de urmărire riscuri rămânând nemodificat față de cel din contract.

În ceea ce privește comisionul de administrare, în forma actuală, chiar și OUG 50/2010. prin art. 36, (neaplicabilă, pentru motivele arătate, contractului de credit analizat) permite perceperea comisionului de administrare: „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe...comision de administrare credit..."

Condițiile cumulative pe care Legea 193/2000 le impune pentru a putea califica ca abuzive anumite clauze din contractul de credit nr. 1946/15.09.2006 nu sunt întrunite în prezentul litigiu. Astfel, clauzele indicate ca fiind abuzive și a căror anulare se cere:

a) se asociază cu obiectul principal al contractului de credit nr. 1946/15.09.2006.

Este evident faptul că la fel ca dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienți Băncii pentru serviciile sale.

Art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă de către Legea 193/2000) a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. (2), după cum urmează:

,,(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea nhiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului și. remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Așa cum în mod corect s-a reținut într-o soluție de speță, prin dispoziția cuprinsă la art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a "urmărit să evite ca un consumator să utilizeze de legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist". Se arată în continuare că "excluderea se explică și prin faptul că, pe de o parte controlul prețului ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator".

În consecință, modalitatea de determinare a comisioanelor ca elemente ale prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

b) Clauzele indicate ca fiind abuzive sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil și au fost NEGOCIATE cu reclamantul

Esențial este că anterior analizării condiției negocierii, trebuie precizat că pârâta a acționat cu diligentă profesională, punând la dispoziția reclamantului atât Condițiile Speciale, cât și Condițiile Generale, la contractul de credit nr. 1946/15.09.2006.

Mai mult, conform art. 14 din contractul de credit, reclamantul a beneficiat de o perioadă în plus de reflecție asupra condițiilor contractuale (7 zile de la semnarea convenției), la sfârșitul căreia avea posibilitatea să renunțe la a mai trage suma agreată, fără vreun cost sau vreo repercusiune contractuală penalizatoare.

După cum se poate lesne observa, în contractul de credit analizat se stabilește în mod neechivoc, la art. 9, felul și cuantumul comisioanelor percepute de pârâtă. Reclamantul n-a prezentat dovada că a solicitat lămuriri sau explicații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor din contract și că pârâta ar fi refuzat oferirea unor astfel de răspunsuri.

Este evident deci, că la data semnării convenției de credit nr. 1946/15.09.2006, reclamantul cunoștea politica de creditare a BCR și că i-a convenit oferta, altminteri, contracta creditul la altă instituție bancară. Este greu de imaginat faptul că reclamantul nu a luat în considerare și ofertele altor Bănci pentru a decide, în deplină cunoștință de cauză, conform intereselor lui.

Relevant în context este și faptul că la data de 01.03.2010 prin intermediul unei oferte, i-a propus d-lui A. modificarea unor prevederi din contractul de credit nr. 1946/15.09.2006. Ca urmare a acceptării ofertei, la data de 05.03.2010, a semnat cu dl. A. un Act Adițional (care a început să-și producă efectele la data de 01.04.2010) prin care, printre altele, i-a modificat dobânda din revizuibilă semestrial, în fixă.

Semnarea acestui Act Adițional din 01.04.2010 de către client semnifică o confirmare a faptului că i-au convenit condițiile de creditare.

Simpla existență a unei piețe concurențiale bancare și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Existența negocierii rezultă din însuși faptul alegerii produsului contractat al cărui preț poate varia în funcție de costurile de creditare.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2450/22.06.2011 s-a pronunțat deja într-o speță asemănătoare celei care face obiectul prezentului litigiu: „ Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente tare determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului și nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil-așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE".

La fel ca și dobânda și comisioanele sunt o parte a prețului contractului, astfel că raționamentul instanței supreme cu privire la dobândă este pe deplin aplicabil și în acest litigiu.

O soluție de practică judecătorească recentă, întărește ideea pe care a exprimat-o cu privire la faptul că reclamantul știa de la data încheierii contractului de credit nr. 1946/15.09.2006, la ce se obligă. Astfel, Tribunalul Specializat Cluj, în cuprinsul Sentinței civile nr. 4971/05.10.2011 a reținut că:„...instanța reține în primul rând faptul că clauza contractuală... prevede plata unui comision de administrare de 32,96 euro lunar, reprezentând o cotă procentuală de 0,05 % din valoarea inițială a creditului. Aceste dispoziții contractuale sunt clare, stabilesc o obligație neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțelese și aduse la îndeplinire. În consecință Tribunalul reține că verificarea caracterului pretins abuziv al acestei clauze contractuale este împiedicat de dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000".

B. nu a impus clientului să semneze o convenție de credit pe care nu dorea să o încheie. Dimpotrivă, reclamantul a avut inițiativa demarării raporturilor contractuale cu pârâta, prin formularea cererii de acordare a creditului.

în cazul contractelor de credit, cele trei componente ale voinței juridice sunt:

i)decizia de a intra în raportul contractual;

ii)decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea acestuia;

iii)stabilirea conținutului contractului.

Ultimele două elemente mai sus menționate ale voinței juridice se contopesc, deoarece unii profesioniști comercializează doar un număr limitat de produse, pe care le produc în condiții de . pe care nu le pot modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui client.

În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia clientul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie.

Este esențial de reținut faptul că Legea nr. 193/2000 stabilește numai o prezumție a lipsei negocierii pentru contractele/clauzele preformulate, prezumție care este relativă și nu absolută. Revine instanței ca, din analiza materialului probator, chiar și numai în virtutea rolului activ, să aprecieze dacă a fost răsturnată sau nu, această prezumție.

Astfel, în contractul analizat, ceea ce este preformulat este numai conținutul clauzei în sine cu privire la perceperea unui anume comision ca parte a prețului contractului, nu și cuantumul/procentul acestuia.

Instanța, trebuie să țină cont de faptul că termenul preformulat nu este sinonim cu nenegociat. Dacă s-ar accepta această idee ar însemna să tragem concluzia că majoritatea contractelor pe care le încheiem în viața de zi cu zi, cu diverși furnizori (de apă, electricitate etc.) au caracter abuziv, ceea ce nu corespunde adevărului.

Valoarea comisioanelor, diferă de la un contract la altul, de la un tip de

produs bancar la altul cu privire la care consumatorul împrumutat are

posibilitatea de a-și manifesta libera opțiune.

Solicitarea reclamantului de a diminua retroactiv costurile contractuale

asumate liber, este o dovadă de rea-credință, raportat și la:durata de timp semnificativă scursă între momentul încheierii convenției de credit (15.09.2006) și cel al formulării pretențiilor pe calea justiției (20.11.2012); executarea voluntară a obligațiilor contractuale perioade îndelungate de timp, fără a pune în discuție caracterul abuziv al clauzelor.

Instanța învestită cu soluționarea prezentului litigiu, trebuie să ia în calcul și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el

neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii

referitoare la preț.

c) Clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților

Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit.

În cadrul contractelor de credit, analiza comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost (expres menționat încă de Ia început), dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția clienților o sumă de bani importantă, ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade mai lungi de timp.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul clienților de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani împrumutată (în acest caz, 35.000 Ron).

Prevederile contractuale nu îngrădeau în nici un mod posibilitatea clientului de a solicita rezilierea contractului de credit, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurgeau din exercitarea acestei opțiuni.

Totodată este necesar ca instanța să ia în calcul și în ce mod eliminarea unor clauze care formează chiar „miezul convenției" ar afecta echilibrul contractual între prestații, din perspectiva pârâtei.

Învederează de asemenea că, așa cum în mod corect s-a reținut într-o decizie de speță că dobânda și comisioanele pentru acordarea împrumuturilor, reprezintă chiar cauza încheierii convențiilor de credit, deoarece ele reprezintă o parte a veniturilor Băncii, sursă generatoare de profit (care nu poate fi altceva decât scopul existenței pentru o persoană juridică).

Este de domeniul evidenței că un credit bancar nu poate fi acordat cu titlu gratuit (respectiv, fără obligația împrumutaților de a plăti dobândă, sau după caz, comisioane). Băncile sunt societăți comerciale lucrative, prin urmare, eventualele acte de creditare făcute cu titlu gratuit ar fi nule, pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință a împrumutătorului.

Pe de altă parte, din întreaga economie a contractului de credit se desprinde fără dubiu concluzia că părțile nu au avut în vedere acordarea cu titlu gratuit a creditului, nici raportat la întreaga perioadă de creditare, nici raportat la fracțiuni din această perioadă.

Restituirea prestațiilor deja executate este de principiu inadmisibilă.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat anularea unor clauze contractuale privitoare la comisioane, solicitându-se instanței și restituirea unor sume achitate în temeiul clauzelor pretins abuzive.

Instanța va observa că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzelor referitoare la modificarea ratei dobânzii.

De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/ 2000, în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece reclamantul nu a solicitat desființarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

Reclamantul A. prin precizarea de acțiune ( f.45), acesta a precizat valoarea pretențiilor de la pct.4, ca fiind de 3136 lei pentru perioada în litigiu.

Prin sentinta civila nr.929/2013 instanța de fond a reținut că actul adițional din 20.09.2010 a fost propus spre semnare reclamantului potrivit dispozițiilor OUG 50/2010. Interesul reclamantului privind acest acord există de vreme ce acesta a modificat contractul de credit nr. 146/15.09.2006, referitor la care se cere constatarea clauzelor abuzive, chiar dacă la acest moment nu produce efecte. Astfel că a respins excepția lipsei de interes.

Pe fondul cauzei, s-a constatat ca intre reclamant, în calitate de împrumutat și pârâte, în calitate de împrumutătoare abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori:

(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 2 din aceiași lege:

(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Potrivit art. 4 din aceiași lege:

(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi co, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1946/15.09.2006, având ca obiect acordarea unui credit in valoare de 35.000 RON, pentru nevoi personale.

In cuprinsul contractului art.9, lit..c si f sunt specificate atât comisionul de administrare de 17,50 Ron lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului cât și cel de risc de 98,00 RON lunar, reprezentând un procent de 0,28%,din valoarea creditului contractat.

De asemenea Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 (numită în continuare „Directiva”)privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are următoarele prevederi:

Articolul 2 din Directivă prevede:

În sensul prezentei directive:

(a) „condiții inechitabile” înseamnă condițiile contractuale definite în art. 3;

(b) „consumator” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale;

(c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri legate de meseria, domeniul de afaceri sau de profesiunea sa, indiferent dacă proprietatea asupra acestora este publică sau privată.

Articolul 3 din Directivă prevede:

(1) O condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicție cu condiția de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o condiție care nu s-a negociat individual este condiția care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul condiției, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

Articolul 4 din Directivă prevede:

(1) Fără să aducă atingere art. 7, caracterul inechitabil al unei condiții contractuale se evaluează luând în considerare natura mărfurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate condițiile care sunt asociate încheierii contractului și la toate condițiile contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2) Evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Articolul 5 din Directivă prevede:

În cazul contractelor în care toate condițiile sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Dacă există îndoieli cu privire la sensul unei condiții, se adoptă cu precădere interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute în art. 7 alin. (2).

Prin urmare, în speță s-ar putea pune problema excluderii contractelor de credit din sfera de aplicare a Directivei 93/13 numai dacă condițiile contractuale litigioase ar fi exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește comisionul de risc, instanța a constatat că potrivit pct. 9 lit.f din condițiile convenției, f.5, pentru creditul pus la dispoziția banca percepe următoarele comisione – comision de urmărire riscuri de 98,00 lei lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat.

Într-o astfel de ipoteză consumatorul este tentat să compare dobânda de 10,5 % pe an cu comisionul de risc de 0,28%, crezând potrivit interpretării gramaticale (logice) a textului contractual, că ambele valori procentuale se aplică la aceiași bază de calcul și după același algoritm, putând aprecia ca neglijabil comisionul de risc (0,28% raportat la 10,5%). Ulterior consumatorul va fi surprins să observe, însă doar din scadențar, că de fapt comisionul de risc plătit la finalul rambursării reprezintă un procent mult mai mare din suma plătită ca dobandă.

Instanța a observat că sintagma „ comision de risc 0,28 %, din valoarea creditului nu este clară, în sensul că nu rezultă dacă acel comision de 0,28 % este aplicabil o singură dată la sold și plătibil lunar pe toată perioada de derulare a creditului, sau este aplicabil în fiecare lună la soldul creditului și plătibil lunar la scadență pe toata durata creditului. Prin modul cum este formulată sintagma de 0,28 % din valoarea creditului nu rezultă că acest comision este aplicabil la soldul creditului în fiecare lună și plătibil lunar, astfel că reclamantul în mod întemeiat susține că a fost indus în eroare de această clauză care nu este exprimată în mod clar și inteligibil.

Odată stabilit faptul că prevederile contractului privind comisionul de risc nu sunt clare și inteligibile, instanța a analizat dacă acestea reprezintă „condiții inechitabile” în sensul Directivei 93/13. Din interogatoriul administrat în cauză, s-a reținut că nu au fost negociate condițiile contractuale privind comisionul de risc, contractul fiind redactat în prealabil, iar reclamanțul în calitate de consumator neavând posibilitatea de a influența conținutul condiției, întrucât contractul era standard și formulat în avans. De asemenea, instanța a constatat că reclamantul a contractat creditul ca persoană fizică-consumator pentru nevoi personale, în afara unor interese comerciale, neexistând vreun indiciu că reclamantul ar fi comerciant (profesionist) și că a accesat creditul pentru nevoia vreunei profesii liberale.

De asemenea, comisionul de risc este în contradicție cu condiția de bună credință prevăzută de art. 3 din Directivă, întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, acest fapt rezultând din faptul că suma comision de risc reprezintă un procent considerabil din totalul sumei împrumutate, (suma împrumutată de bancă este de 35.000 lei iar totalul comisionului de risc ce urmează a fi plătit este de 11.760 lei). Prin prisma încălcării condiției de bună credință, instanța a constatat că respectivul comision de risc provoacă un dezechilibru nejustificat reclamanților atâta timp cât reclamantul a semnat o polită de asigurare nr._ emisă de BCR Asigurări de viață.

Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision. Chiar dacă riscul este generat prin simpla acordare a unui credit care trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului, instanța observă că plata lunară a unui comision de 0,28% din credit de către reclamant nu –și găsește corespondent în contraprestația băncii.

Astfel, s-a retinut petitul principal întemeiat și a fost admis.

Prin actul adițional la contractul de credit, la art.1, se modifică nivelul dobânzii, iar la art.2 se inserează posibilitatea ca împrumutatul să achiziționeze o asigurare pentru riscuri, în urma exercitării acestei opțiuni, nivelul comisionului de risc, devenind de 168 RON, reprezentând un procent de 0,48% din valoarea inițială a creditului contractat.

Reclamantul avea încheiată cu banca, polița nr._, pentru suma de 35.000 RON, aferentă perioadei 09.10._16, care se afla în original la dispoziția pârâtei, conform art.6.5.din Condițiile generale de creditare, f.10.

Potrivit informațiile din graficele de rambursare și anexele 1, 2, 3, f.17-20, pârâtele nu au renunțat la comisionul de risc ci acesta a fost introdus în comisionul de administrare, din totalul sumelor trecute în dreptul rubricii comision de administrare în cuantum de 115,50 lei, se regăsește suma de 98,00 lei, respectiv suma de 17,50 lei -comision de administrare din actul inițial.

Coroborând aspectele menționate, rezultă că pârâtele nu au respectat prev.art.35, lit.a privitoare la majorarea comisioanelor, lit.b, introducerea altor costuri aferente contractului și art.36 din O.U.G.50/2010, acestea percepând sub o formă mascată, comision de risc.

Având în vedere analiza temeiurilor de drept incidente contractului inițial coroborate cu cele analizate mai sus, s-a constatat că și petitul referitor la actul adițional intrat in vigoare la 01.04.2010 este întemeiat și a fost admis.

S-a constatat ca abuzive, clauzele de la pct.9, lit.f, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1946/15.09.2006 încheiat între părți, referitoare la comisionul de risc;

S-a constatat, că prin actul adițional, pârâta a modificat în mod abuziv și unilateral contractul, prin includerea comisionului de risc în comisionul de administrare;

S-a constatat ca fiind abuzive și nule, clauzele vizând comisionul de risc inclus in comisionul de administrare din actul adițional la acesta intrat in vigoare la 01.04.2010, respectiv suma de 98 lei lunar si s-a dispus înlăturarea acestora;

Au fost obligate pârâtele, în solidar, la restituirea în favoarea reclamantului sumele achitate cu titlu de comision de risc începând cu data de 21.11.2009 pentru contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1946/15.09.2006 și suma de 98 lei din comisionul de administrare, actualizată cu dobânda legală aferentă până la data efectuării efective a plăților, începând cu 01.04.2010 pentru actul adițional la aceasta.

A fost obligata pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunțata să pună la dispoziția reclamantului, actul adițional al convenției și un nou grafic de rambursare a creditului, prin înlăturarea comisionului de risc din contract și sumei de 98 lei din comisionului de administrare din actul adițional.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, au fost obligate pârâtele căzute în pretentii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ale reclamantului în sumă de 2000 lei onorariu avocat.

Parata . SA a declarat recurs împotriva sentinței nr. 929/2013, pronunțată la data de 25.06.2013 de Judecătoria S. în dosarul nr._, solicitand modificarea hotararii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant. Cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată generate de judecarea prezentei căi de atac.

Astfel, se invedereaza ca in mod nelegal prima instanta a respins exceptia lipsei de interes a actiunii reclamantului deoarece la finele anului 2010, s-a propus clientului spre semnare un Act Adițional din 20.09.2010, de conformare la dispozițiile OUG 50/2010, care în cele din urmă, în virtutea dispozițiilor legale, a fost considerat acceptat tacit. Decizia Băncii a vizat exclusiv evitarea interpretărilor contradictorii cu privire la structura de costuri aferentă contractului de credit, convenită de comun acord la momentul semnării acestuia.

In temeiul art. II alin. 2 din Legea. 288/2010, am operat denunțarea Actului Adițional (din 20.09.2010). Această manifestare de voință a fost notificată în cel mai scurt timp reclamantului astfel încât la acest moment Actul Adițional din 20.09.2010 nu produce efecte juridice. Deci, raportul juridic dintre client și bancă, la momentul soluționării prezentei cauze, este reglementat de contractul de credit în forma modificată prin Actul Adițional din data de 01.04.2010. Prin urmare, atât timp cât Actul Adițional din 20.09.2010, a cărui nulitate se cere, a fost denunțat de către bancă, acesta nu mai produce efecte juridice de la data denunțării lui, motiv pentru care petitul cu privire la constatarea nulității clauzelor din acest act adițional este lipsit de interes.

Totodata, se arata ca sentința recurată este nelegală prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii 193/2000.

Instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la verificarea întrunirii cumulative a condițiilor referitoare la calificarea ca abuzive a clauzelor invocate de reclamant, doar în măsura în care aprecia faptul că clauzele supuse analizei nu fac parte din obiectul contractului.

Or, așa cum se poate observa din lecturarea sentinței atacate, prima instanța reține în motivarea admiterii petitului cu privire la comisionul de risc faptul că:"Prevederile contractului privind comisionul de risc nu sunt clare si inteligibile, instanța urmează a analiza daca acestea reprezintă „condiții inechitabile"in sensul Directivei 93/2013."

Actul adițional are doua pagini si 10 articole astfel încât reclamanții puteau citi prevederile actului adițional nefiind necesar un timp îndelungat pentru a citi clauza referitoare la comisioanele pe care le percepe banca.

B. nu pot fi sancționată pentru lipsa de diligentă a reclamanților de a nu citi prevederile actului adițional prin care se aduceau modificări contractului de credit inițial.

Se mai critica solutia primei instanțe si prin prisma faptului ca aceasta nu a motivat în niciun fel de ce a înlăturat susținerile bancii referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 4 alin.6 din Legea 193/2000.

Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii, luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.

Conform art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora:

(1) La evaluarea riscului legal și a riscului reputațional, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea - de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking.(2)în vederea reducerii riscului legal și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora"

In vederea determinării și limitării riscului de credit, banca avea obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanțată în funcție de capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.

Instanța de fond a ignorat apărările bancii referitoare la aplicabilitatea art. 4 alin 6 al Legii 193/2000, respectiv clauzele supuse analizei vizează obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Instanța de recurs trebuie să țină cont de incidența art. 4 alin 6 din Legea 193/2000 raportat la art. 4 din directiva 93/13/CEE.

Instanța de control judiciar va constata că, potrivit articolelor sus indicate, instanța nu poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al clauzei din perspectiva art 4 alina din Legea 193/2000. cu referire la lipsa negocierii și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, ICCJ prin Decizia nr. 4685/2012 a statuat asupra faptului că:"Așa cum am argumentat, comisionul de risc constituie un element al prețului, și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare, care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 C. Civ lege între părți."

Prin aceeași Decizie, ICCJ a reținut și faptul că:" Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt care era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. în speță consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale pe care nu le știau la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor adcestora."

Este evident faptul că dobânda și comisioanele fac parte din pretul contractului, reprezentând contraprestatia datorată de clienții băncii pentru serviciile prestate. Prin urmare, modalitatea de determinare a comisioanelor, ca elemente ale pretului contractului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat.

Fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit pret. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le suportă pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Recursul este legal timbrat (fila 25).

Intimatul A. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat si pe cale de consecință, menținerea ca

legala si temeinica, a sent.nr.929/2013, pronunțata de Judecătoria S..

Cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.

Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:

In primul rând, se impune analizarea criticilor privind modul de soluționare a excepției de fond, invocată de către pârâta BCR .

Astfel, se constată că este greșită soluția primei instanțe in ce privește excepția lipsei de interes a petitului referitor la anularea actului adițional din 20.09.2010 deoarece banca a denunțat acest act, astfel că acesta nu produce efecte juridice la acest moment si nu a produs niciun efect negativ asupra situației datoriei reclamantului in perioada septembrie_11, cât a fost in vigoare. In consecință, de vreme actul adițional in cauză nu a provocat vreun prejudiciu reclamantului, in sensul crestării costurilor creditului față de contractul inițial, este evidentă lipsa interesului procesual al reclamantului pentru solicitarea de anulare a efectelor acestuia pentru perioada de timp cât a fost aplicat.

In ce privește temeinicia pretențiilor reclamantului, Tribunalul retine că la data de 15.09.2006 banca a încheiat cu reclamantul A. M., contractul de credit nr. 1946, prin care i-a împrumutat suma de 35.000 RON

La art.9 lit. f din contract s-a prevăzut un comision de urmărire riscuri de 98 RON lunar, reprezentând 0,28% din valoarea creditului.

Aceasta clauză privind comisionul de urmărire riscuri apare ca fiind abuziva întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

B. avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

B. a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantului si sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Apoi, prin Actul adițional din data de 01.04.2010 s-a stipulat un comision lunar de administrare credit în valoare totală de 115,50 lei lunar – reprezentând însumarea comisioanelor de urmărire riscuri și administrare din actul inițial, astfel că banca a perceput în continuare, în mod nelegal, comisionul de urmărire riscuri, sub formă mascată, prin includerea cuantumului acestuia în costul comisionului de administrare.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Cod pr. civilă, Tribunalul va admite recursul declarat de pârâta recurentă BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA împotriva sentinței civile nr. 929/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ și va modifica în parte hotărârea atacata în sensul că va admite excepția lipsei de interes a reclamantului pentru petitul referitor la anularea actului adițional din 20.09.2010 si va respinge ca lipsit de interes petitul din acțiunea reclamantului referitor la anularea actului adițional din anul 2010. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate .

În baza art. 274 alin. 1 Cod pr. civilă, intimatul reclamant va fi obligat să plătească recurentei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata ( onorariu avocat parțial, taxa judiciara de timbru achitata nefiind acordată deoarece s-a plătit pentru petitul referitor la anularea comisionului de urmărire riscuri).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta . SA împotriva sentinței civile nr. 929/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ și, în consecință:

Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:

Admite excepția lipsei de interes a reclamantului A. M. pentru petitul referitor la anularea actului adițional din data de 20.09.2010.

Respinge ca lipsit de interes petitul din acțiunea reclamantului referitor la anularea actului adițional din data de 20.09.2010.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Obligă intimatul să plătească recurentei suma de 500 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2013.

Președinte,

M. P.

Judecător,

B. A. A.

Judecător,

C. C.

Grefier,

G. M. P.

Red./Tehnored. CC/2 ex./09.01.2014

Jud. fond L. M.

← Pretenţii. Decizia nr. 782/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 1432/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1431/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1431/2013. Tribunalul ALBA