Pretenţii. Decizia nr. 592/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 592/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 4/298/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 592/R/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE F. Ș.
Judecător C. L.
Judecător C. M. C.
Grefier D. M.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurent S. R. DE RADIODIFUZIUNE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 215/2013 pronunțată de Judecătoria S. și intimat .,, având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Instanța constatând recursul în stare de judecată îl reține spre soluționare .
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. sub număr de dosar nr._, reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 272,64 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 240 lei aferentă perioadei ianuarie 2010- decembrie 2011 și penalități de întârziere calculate în cuantum de 32,64 lei, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat că persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari, indicând mai multe texte legale.
În drept au fost invocate prevederile art.112 C.proc.civ., art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, HG nr.977/2003.
Pârâta, legal citată, nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 215/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE formulată în contradictoriu cu pârâta ..
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că potrivit art. 3 alin.1 din HG 977/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”.
Potrivit aliniatului 2 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul de radiodifuziune.
Prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 a ÎCCJ - Secția de C. Administrativ și Fiscal, s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, reținându-se că prevederile art. 3 alin. 1 din cele două hotărâri de guvern, care impun obligativitatea persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Art. 40 al. 3 din Legea 41/1994 prevede că “Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Reclamanta nu a dovedit în speță că pârâta ar fi beneficiarul unor servicii dintre cele pe care le prestează cu toate că, potrivit art. 1169 Cod civil, sarcina probei îi incumbă.
Față de cele analizate, instanța a respins cererea
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) care a solicitat modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, învederând următoarele aspecte:
Prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată, la Decizia ICCJ nr. 2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003. Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art.3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr. 1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentare de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr. 1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilâr și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, arată faptul că pârâta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care am făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către pârâtă. Până la momentul de față pârâta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care am făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
Învederează instanței că, potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3, iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit Prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere I adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens, precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Redă criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția "deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
„În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„ De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
In drept, a indicat art. 299, 304 pct.9. 304 ind. 1 Cod pr civ.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 215/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, Tribunalul apreciază că nu este fondat având în vedere următoarele aspecte:
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția Comercială, De C. Administrativ Și Fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică în privința fondului cauzei, astfel încât, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE impotriva Sentintei civile nr. 215/2013 a Judecatoriei S. in contradictoriu cu intimata ..
În baza art. 274 C.p.c., nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta S. R. de Radiodifuziune impotriva Sentintei civile nr. 215/2013 a Judecatoriei S. in contradictoriu cu intimata ..
F. cheltuieli de judecata
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 23.05.2013.
Președinte, F. Ș. | Judecător, C. L. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, D. M. |
Red.CMC
Jud. fond L. M.
Tehnored. CMC/2ex/24.05.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1432/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 584/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
