Pretenţii. Decizia nr. 858/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 858/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 27-06-2013 în dosarul nr. 6691/176/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 858/R/2013
Ședința publică de la 27 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. L.
Judecător C. M. C.
Judecător P. A. C. - președinte Secția a II-a Civilă
Grefier A. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S.C. V. R. SA, împotriva sentinței civile nr. 494/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații P. I. și P. E. M., având ca obiect - pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare inițială a pronunțării din data de 13 iunie 2013 și încheierea de amânare ulterioară a pronunțării din data de 20 iunie 2013 care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data 15.10.2012, sub dosar nr._, reclamanții P. I. și P. E. M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., prin hotărârea ce o va pronunța:
- să constate abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/27.04.2007 încheiat cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct. 3 lit. d din „condițiile speciale ale convenției” referitoare la data ajustării dobânzii și pct. 3.10 din secțiunea a 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.);
- să constate că prin act adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut la pct. 5 lit. a, în comision de administrare;
- să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.
- să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.
- să oblige pârâtele în solidar la restituirea către reclamanți a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna octombrie 2009 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 1728,48 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală;
- să oblige pârâta . A. I. ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.
- să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâtele convenția de credit nr._/27.04.2007 și încă din momentul încheierii convenției reclamanții au acționat de pe poziții inegale în raport cu banca, date fiind contractul încheiat care ar fi contract de adeziune.
Astfel, cu toate că dobânda curentă s-a stabilit a fi fixă, în cuantum de 4,25% pe an, reclamanții apreciază că din interpretarea clauzei de la pct. 3 lit. d, banca își rezervă dreptul de a modifica structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară și arată că la pct. 3.10 D. din secțiunea a 3-a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare”, cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă. Clauzele prevăzute la pct. 3 lit.d) „data ajustării dobânzii” din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.10 D. din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției sunt abuzive și pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv întemeiat care să fie clar precizat în contract, încălcându-se astfel dispozițiile Legii 193/2000.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a contractului. Se susține că respectivul comision a fost prevăzut în convenție fără a se specifica ce reprezintă și ce riscuri acoperă și doar după ce s-a solicitat înlăturarea din convenții a acestor clauze banca a explicat că prin el se acoperă riscul de credit și riscul de piață.
Reclamanții învederează că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze comerciale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, or din cuprinsul convenției se constată că terminologia nu este decriptată și explicată în condițiile generale pentru ca reclamanții să fie în cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care e perceput comisionul de risc. Prin urmare, aceste clauze ar fi abuzive, neclare și echivoce.
Se consideră și că prin prisma destinației clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și pentru că nu ar exista un risc de credit, deoarece a fost adus ca garanție un imobil asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii și în condițiile plății comisionului în continuare banca beneficiază de o dublă garanție, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În privința riscului pentru conduita culpabilă a clienților, element inclus în noțiunea generală de risc de credit, s-a prevăzut în convenții că se vor percepe penalități de întârziere în cazul în care reclamanții achită cu întârziere obligațiile de plată și, de asemenea, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare. Prin urmare, riscul unei eventuale conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin perceperea penalităților de întârziere și executarea garanțiilor imobiliare și din acest punct de vedere din nou banca beneficiază de o dublă garanție.
Riscul de piață este suportat în întregime de consumatorii reclamanți cărora acordându-li-se un credit în monedă străină, sunt ținuți să suporte diferențele de curs valutar, banca nesuportând riscuri.
Pe de altă parte, banca nu a negociat cu reclamanții nici o clauză privind comisionul de risc, iar convențiile nu conțin clauze de protecție prin care clienții să fie protejați de acest risc. În fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de disp. art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 constituie și clauză abuzivă.
În ce privește comisionul de administrare introdus de pârâta de ord. 2 prin act adițional, se consideră că ar fi abuziv, pentru că a fost stabilit doar de bancă în pofida refuzului reclamanților și nu a fost negociat cu aceștia. Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor băncii ivite prin punerea la dispoziția creditului. Nici unul din cele două comisioane nu poate fi considerat ca parte a prețului contractului, pentru că banca avea obligația de a-și constitui provizioane de risc de credit în condițiile art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, provizioane care sunt incluse în cheltuieli și sunt în sarcina băncii neputând fi percepute de la împrumutat.
Sumele plătite cu titlu de comision de risc și apoi comision de administrare în cuantum de 1728,48 CHF reprezintă plată nedatorată supusă restituirii. Reclamanții au notificat banca în vederea soluționării amiabile a litigiului.
În dovedirea cererii s-a solicitat admiterea probei cu înscrisuri.
În drept, au fost invocate prev. art. 274 C.p.c. și Legii 193/2000.
Reclamanții au depus la dosar, în copie, convenția de credit și planul de rambursare (f. 6-21).
Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru în temeiul art.15 lit. j din Legea nr.146/1997, raportat la art.1 alin.2 din OG nr.32/1995.
La data de 26.11.2012 pârâta . a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca netemeinică a cererii de chemare în judecată, invocând, pe cale de excepție, netimbrarea cererii de chemare în judecată, prescripția dreptului la acțiune și inadmisibilitatea acțiunii, excepții care au fost respinse de către instanță prin încheierea pronunțată la data de 07.01.2013
Întrucât reclamanții au avut posibilitatea de a citi și studia contractul de credit pe care și l-au însușit prin semnătură, urmare a acceptării tuturor clauzelor existente în cuprinsul acestuia, apreciază că pct. 3 lit. d din „condiții speciale”, nu poate constitui o clauză abuzivă. Contractele de credit sunt contracte preformulate la toate instituțiile bancare, în care, în principiu este conținută oferta băncii, iar în urma analizării, clientul ia decizia de a încheia contractul, însă convenția și clauzele menționate în cuprinsul acesteia nu au fost impuse reclamanților.
Referitor la art. 3.10 din Condițiile generale, arată că atâta timp cât în contract a fost prevăzută posibilitatea modificării anumitor costuri în funcție de modificarea anumitor indici independenți de voința băncii, consideră normal ca D. să se modifice. Iar la semnarea contractului D. a fost prevăzută la clauza 3 lit. e din condițiile speciale, deci reclamanții au avut cunoștință despre costul total al creditului contractat. De asemenea, pârâta arată că reclamanții nu au putut face dovada modificării D. pe parcursul derulării contractului.
Pârâta de ordin 1 a arătat că, clauzele prevăzute la pct.5 lit.a din Condițiile speciale și clauzele prevăzute la pct. 3.5 din Condițiile generale nu sunt abuzive, iar reclamanții le-au cunoscut și acceptat la încheierea contractului.
Pârâta . a arătat că acest comision de risc a fost inclus în D. (dobânda anuală efectivă), reprezintă costul total al creditului și este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul. Rata anuală a dobânzii comisionului de risc și toate celelalte taxe și comisioane au fost prevăzute distinct în cuprinsul convenției de credit pentru ca reclamanții, în calitate de consumatori, să cunoască din ce este cuprinsă D. (dobânda anuală efectivă). A arătat că clauzele referitoare la comisionul de risc sunt clar precizate și sunt dimensionate în funcție de valori concrete, verificabile și anume la soldul creditului. A mai arătat că reclamanții nu au făcut dovada că acest comision de risc ar fi suferit modificări pe perioada de derulare a contractului, acesta având în continuare aceeași valoare ca la data contractării creditului.
Pârâta . a arătat faptul că art. 4 al directivei europene nr.93/13/CEE exclude prețul contractului de la caracterul abuziv. Comisionul de risc este parte integrantă a D. care reprezintă costul total al creditului și este o noțiune acceptată de toate băncile și țările europene. În această situație consideră că instanța de judecată nu poate constata caracterul abuziv al unei clauze care privește o componentă a prețului.
A mai arătat că potrivit art.4 alin. 6 din Legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și cu serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În lipsa dovedirii unei eventuale vicieri a consimțământului reclamanților la data încheierii convenției, trebuie făcută aplicarea principiului conținut de art.959 cod civil potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună credință de către acestea.
A mai arătat pârâta . că reclamanții nu au făcut dovada dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pe care îl produc clauzele referitoare la comisionul de risc, mai ales că acest comision face parte din prețul contractului și a fost acceptat la încheierea acestuia.
În ceea ce privește referirile făcute de reclamanți la obligația băncii de a constitui provizioane, care constituie cheltuieli și nu sunt deductibile fiscal, pârâta . a arătat că aceste provizioane se constituie numai în momentul în care împrumutații întârzie în asumarea obligațiilor contractuale de reluare a creditului.
În ceea ce privește constatarea că prin actul adițional banca a modificat în mod abuziv contractul în sensul că a transformat comisionul de risc în comision de administrare, pârâta . a arătat că această susținere este nefondată. Ulterior apariției OUG 50/2010 pentru a pune în acord cu litera legii Contractele, banca a procedat la modificarea contractelor de credit astfel încât ele să fie în concordanță cu dispozițiile acestei noi norme. În acest sens banca a notificat reclamanții cu privire la modificarea Convenției de credit pe care aceștia au semnat-o astfel încât aceasta să aibă conținutul dorit de către legiuitor.
Pârâta . a invocat dispozițiile art.36 alin.1 din OUG 50/2010 potrivit căruia pentru creditul acordat creditorul poate percepe un comision de administrare credit. Iar potrivit alin.3 al aceluiași articol, în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
. a arătat că în urma acceptării tacite a actului adițional de către client, banca nu a perceput în același timp comisionul de administrare cu comisionul de risc.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.193/2000, OUG nr.50/2010 și Directiva nr.93/13/CEE, art. 969 Cod. civil.
Prin sentința civilă nr. 494/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții P. I. și P. E. M. în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., și, în consecință:
S-au constatat abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/27.04.2007, încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct. 3 lit. d din „condițiile speciale ale convenției” referitoare la data ajustării dobânzii și punctul 3.10 din secțiunea a 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.).
S-a constatat că pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare.
S-a constatat abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.
S-a dispus înlăturarea din convenție a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.
Au fost obligate pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, în cuantum de 1728,48 CHF începând cu luna octombrie 2009 și până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.
A fost obligată pârâta . – Sucursala A. I. ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditelor.
Au fost obligate pârâtele pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că la data de 27.04.2007 între părți s-a încheiat convenția de credit nr._, conform căreia creditul obținut de reclamanți este de 53.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La art. 3 lit. d din convenție – condiții speciale – se prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.
De asemenea, la art. 3.10 din convenție – condiții generale, se stipulează că D. (dobânda anuală efectivă) poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 “Costuri suplimentare”.
Prevederile contractuale de mai sus au fost stabilite în ciuda faptului că dobânda este fixă (art. 3 lit. a din contract – condiții speciale, fila 8).
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, “o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
De asemenea, conform art. 4 alin. 2 “o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate”.
Este evident că aceste contracte de credit sunt contracte de adeziune, iar clientul este obligat fie să le accepte, în întregime, în forma propusă de bancă, fie să refuze încheierea contractului. Negocierea diferitelor clauze contractuale nu este posibilă. Aceasta nu înseamnă că respectivul client ar fi fost constrâns în vreun fel să încheie contractul, fiind evident că acesta a ales să ia creditul de la V. întrucât rata lunară era printre cele mai avantajoase de pe piață la acel moment.
Asta nu înseamnă, însă, că unele clauze contractuale, cum ar fi cea referitoare la modul de calcul al dobânzii sau de modificare a acesteia, respectiv instituirea unui comision de risc nu ar fi abuzive și vădit nelegale.
Posibilitatea pe care o are banca de a revizui în mod unilateral rata dobânzii (deși s-a stabilit că este fixă), în funcție de niște criterii ambigue, vădit subiective și unilaterale este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcându-se art. 4 din Legea 193 din 2000.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a punctului 3 lit. d – “Data ajustării dobânzii” din Condițiile speciale ale convenției”, respective punctul 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, urmând a dispune desființarea acestor clauze.
La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la punctul 3.5 din condițiile generale ale convențiilor a fost stabilit un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Instanța constată că acest comision de risc a fost prevăzut fără a se preciza ce reprezintă și ce riscuri acoperă.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Instanța constată că terminologia folosită de către pârâta V. este foarte ambiguă, iar clientul nu are posibilitatea de a-și da seama ce anume acoperă acel comision de risc și care este motivul pentru care trebuie să-l plătească.
Dacă s-ar considera că acest comision de risc anticipează o posibilă conduită culpabilă a clienților, instanța constată că prin același contract a fost prevăzut că în caz de achitare cu întârziere a obligațiilor de plată, banca va percepe penalități de întârziere, iar dacă clientul nu-și îndeplinește obligațiile de plată, banca ar putea trece la executarea silită a garanției imobiliare, fiind instituit un drept de ipotecă asupra imobilului.
În condițiile în care comisionul de risc ar acoperi riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor sau ale cursului valutar, instanța constată că împrumutul luat de către reclamanți a fost în CHF, iar leul s-a devalorizat semnificativ în raport cu această monedă, risc care a fost, oricum, suportat de către reclamanți, rata acestora crescând semnificativ, astfel că nu se justifică existența comisionului de risc.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Raportat la aceste prevederi legale, instanța constată că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc.
Instanța constată că, în fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar clauzele contractuale prin care a fost instituit sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte nu au fost negociate și creează un dezechilibru semnificativ între părți.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, instanța va dispune înlăturarea acestora din convenția de credit.
În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna octombrie 2009, reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C.civ., trebuie restituită.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta V. SA, solicitând:
- în principal, în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedura specială pentru constatarea clauzelor abuzive;
- în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 codul de procedură civilă rap. la art. 312, modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește solicitarea principală de la pct. 1 din petitul recursului, arată:
În primul rând, instanța de fond în mod netemeinic a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de Legea 193/2000.
Temeiul de drept pe care se bazează acțiunea este Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Articolul 8 al acestui act normativ prevede: "Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor. "Art. 9 precizează că organele de control efectuează verificări atât la sesizarea persoanelor ce se consideră prejudiciate, cât și din oficiu.
De asemenea, art. 11 menționează că "Organele de control abilitate încheie procese verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de comerciant.", urmând ca apoi să sesizeze instanța de judecată dacă în urma verificării se constata încălcări ale legii mai sus menționate.
Conform Legii nr. 193/2000 "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedura civilă." (art. 14)
Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000 intimații ar fi trebuit să sesizeze Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, să urmeze calea procedurii prevăzute la art. 8-14 din legea menționată, iar în cazul in care s-ar fi întocmit un proces verbal de constatare a unor clauze abuzive în contract, acesta să fie înaintat instanței printr-o sesizare. Instanța ar fi fost investită cu soluționarea sesizării și ar fi putut constata ca fiind abuzive anumite clauze din contract, urmând ca persoanele prejudiciate să fi urmat calea unei cereri de intervenție în acel dosar sau să formuleze o acțiune separată pentru restituirea sumelor încasate în baza clauzelor care ar fi fost considerate de instanță ca fiind abuzive.
Intimații s-au substituit practic organului de control investit de Legea nr. 193/2000 cu autoritatea de a controla convențiile dintre comercianți și consumatori cu privire la legalitatea clauzelor contractual și au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, așadar acțiunea este inadmisibilă.
În motivarea recursului, mai arată că:
Referitor la solicitarea subsidiară, se arată că nu ne aflăm în prezența unui contract de credit/act adițional, care să conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere între persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma că, consumatorii cu antecedente în creditare intră în categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât în ceea ce privește modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit.
În sensul celor de mai sus, constatând că produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinică întrucât: consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit; consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar față de cea a pieței, factor determinant în încheierea contractului (art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii în scopul satisfacerii dorinței) și necesității (de a plăti o rată mai mica decât era pe piață) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prevederile Legii 193/2000; nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.
Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanța nu și-a întemeiat sentința, pe niciun argument care să releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul în litera și spiritul legii, observă că de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile în care se creează un dezechilibru, în alte condiții, clauzele chiar și ne negociate nu pot fi declarate abuzive. În atare condiții, este evident că sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio probă în acest sens, la dosar neexistând nici un document care să ateste dezechilibrul și care să poată fi apreciat de instanță atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecată nu poate face trimitere la vreo probă certă în acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automată din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca într-o atare situație să se considere că sentința este temeinică și legală, câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrebarea firească care se pune, este la ce s-a raportat, în concret, instanța fondului când a constatat această disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproporția în concret. În acest context se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În ceea ce privește comisionul de risc este a se reține, că Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile își asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți. Astfel, în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată; valoarea bunului adus în garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG 2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioadă de 25 ani (în unele cazuri peste această perioadă) ceea ce înseamnă că numai din deprecierea legala, bunul luat în garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuată în medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia în concret că acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele două aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat și care în contextul obligațiilor reciproce asumate de părți, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ în contract cu atât mai mult cu cât rata contractului este mai mică decât rata contractului refinanțat. De altfel P. S. Royer Royer, 2000, în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că dacă după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cât și al programului calendaristic - banca lucrează în această activitate cu previziuni, creditarea făcându-se din surse atrase (depozite de la populație) și refinanțări cu scadențe la anumite termene având costurile lor previzionate și care în cazul dat în exemplu, precum și în situația de față, ar conduce la o instabilitate atât în ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii față de persoanele fizice deponente cât și față de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.
Conform definițiilor date în OG 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totală plătibilă de consumator" se înțelege: 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator; iar la art. 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;
Or, din conținutul contractelor rezultă că banca și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-și condițiile contractului.
Hotărârea este netemeinică și prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecată, că dispozițiile pct. 5 lit. a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, în care sens s-au desființat.
Reclamanții intimați nu au formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Deliberând asupra recursului pârâtei, prin prisma motivelor invocate de recurentă, dar și a dispozițiilor art. 304/1 Codul de procedură civilă, tribunalul reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.
Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că, în fapt:
La data de 27.04.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/27.04.2007 (f. 6 și urm. dosar fond), conform căreia reclamanții au obținut un credit de 53.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.
Susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Această susținere a recurentei este neîntemeiată.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 53.000 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 33.742,69 CHF și comision în valoare de 9378,08 CHF.
Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.
Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe recurenta . la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat în favoarea intimatului P. I. și va respinge în rest cererea intimatului de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art.274 alin.3 din Codul de Procedura Civila, instanta va reduce la 1500 lei onorariul avocatului ales al reclamantului, retinand ca, onorariul in cuantum de 2000 lei, solicitat de acesta este disproportionat de mare, prin raportare la munca pe care asistenta juridica acordata in aceasta cauza a implicat-o, cauza nefiind una care sa se caracterizeze printr-o sporit grad de dificultate, ci, dimpotriva se circumscrie unui gen de litigii in care practica judiciara s-a cristalizat, actiunile introductive urmaresc un anumit tipic. In plus, cuantumul cheltuielilor de judecata, trebuie stabilit de asa natura, incat, achitarea acestora sa nu devina o sarcina disproportionata si impovaratoare pentru partea care a pierdut procesul, in acest sens fiind si prevederile art.41 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul formulat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 494/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .
Obligă pe recurenta . la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat în favoarea intimatului P. I..
Respinge în rest cererea intimatului de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27 Iunie 2013.
Președinte, C. L. | Judecător, C. M. C. - concediu de odihnă semnează M. C. - Președinte Tribunal A. | Judecător, P. A. C. - președinte Secția a II-a Civilă |
Grefier, A. P. |
Red. PAC
Tehnored. PA/2 ex./13.08.2013
Jud. fond C. H. D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 551/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Sentința nr. 2013/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
