Acţiune în constatare. Decizia nr. 10/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. C. O.

JUDECĂTOR: A. T.

GREFIER: M. M. B.

Pe rol fiind judecarea apelului comercial declarat de apelanții G. S. A. și G. M., ambii domiciliați Oradea, ., nr. 68, ., județul Bihor și S.C. . cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2 și . - SUCURSALA ORADEA cu sediul în Oradea, ., ., J. Bihor ambele reprezentate de Societatea civilă de avocați N., Ș. și Asociații, cu sediul în Cluj N., .. 1, .. Cluj împotriva Sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta apelanților G. S. A. și G. M. av. R. F. din Baroul Bihor în baza delegației avocațiale de la dosar și reprezentantul apelantelor S.C. V. ROMANIA S.A av. H. C. din Baroul Cluj în baza delegației avocațiale de la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care: se învederează instanței, că procedura de citare este legal îndeplinită, că prezentul apel este la al 2-lea termen de judecată, este motivat și este scutit de taxă de timbru.

Reprezentanta apelantelor S.C. V. ROMANIA S.A av. H. C. arată că valoarea comisionului este_,18 lei stabilită la cursul CHF la data de 18.03.2011, sens în care apelul este calea de atac din prezenta cauză.

Reprezentanta apelanților G. S. A. și G. M. av. R. F. nu contestă valoarea indicată de reprezentanta apelantelor V., valoarea comisionului fiind peste 100.000 lei.

Instanța, deliberând având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, indicată de reprezentanții părților și necontestată constată că apelul este calea de atac în prezenta cauză.

Reprezentanta apelanților G. S. A. și G. M. av. R. F. arată că nu mai are cereri de formulat sau probe de propus și solicită cuvântul asupra recursului.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, i n s t a n ț a, constată cauza în stare de judecată, în baza art. 150 C.pr.civ. socotește cauza lămurită, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta apelanților G. S. A. și G. M. av. R. F. solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a Sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată de către reclamanți, solicitând modificarea clauzei și stipularea că dobânda este fixă; solicită respingerea apelului formulat de V., în mod corect instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzelor, nu a existat o transparență privind comisioanele, fără cheltuieli de judecată;.

Reprezentantul apelantelor S.C. V. ROMANIA S.A av. H. C. solicită respingerea apelului formulat de apelanții G.; solicită admiterea apelului formulat de bancă, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, în prezenta cauză s-au încheiat 4 convenții de credit la interval de 5 luni, proba determinantă în cauză este interogatoriul luat reclamanților, care a solicitat creditele pentru că oferta era avantajoasă și avea nevoie de bani, era imposibil să nu fi sesizat că i se încasează comision de risc, mai ales că s-au încheiat apoi încă trei convenții de credit, fără cheltuieli de judecată în prezenta cauză, acestea vor fi solicitate pe cale separată.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea au fost respinse excepțiile netimbrării cererii, a lipsei calității procesuale active, a prematurității cererii și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta ..

A fost respinsă cererea pârâtei . de înaintare a întrebărilor preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor de drept comunitar către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

A fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamanții G. S. A. și G. M. în contradictoriu cu pârâtele . și . – Sucursala Oradea.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse la art. 3 lit. d și 5 lit. a din partea Condiții speciale și la art. 3.5 din Condiții generale la Convențiile de credit nr._/27.06.2007,_/06.07.2007,_/30.10.2007 și_/28.11.2007 și dispune înlăturarea din convenții a acestor clauze.

Au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanți comisionului de risc perceput de la data încheierii celor patru convenții până la efectiva încetare a perceperii lui, sumă ce va fi actualizată în funcție de rata inflației de la data plății.

Au fost obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând comision de risc începând cu data pronunțării hotărârii până la data plății efective.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamanților.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată de 600 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți s-au încheiat următoarele convenții de credit:

Convenția de credit nr._/27.06.2007, pentru suma de 31.386 CHF pe o perioadă de 300 luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – apartament cu două camere situat în Oradea, ., nr. 68A, înscris în CF nr._ Oradea, cad. 5070/45, 5070/48/II.

Convenția de credit nr._/06.07.2007, pentru suma de 25.500 CHF pe o perioadă de 300 luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – apartament cu două camere situat în Oradea, ., nr. 68A, înscris în CF nr._ Oradea, cad. 5070/45, 5070/48/II.

Convenția de credit nr._/30.10.2007, pentru suma de 45.000 CHF pe o perioadă de 300 luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,19%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – apartament cu două camere situat în Oradea, ., nr. 68A, înscris în CF nr._ Oradea, cad. 5070/45, 5070/48/II. La art. 3 lit.a s-a prevăzut dobânda de 4,25%/an.

Convenția de credit nr._/28.11.2007, pentru suma de 23.000 CHF pe o perioadă de 300 luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – apartament cu două camere situat în Oradea, ., nr. 68A, înscris în CF nr._ Oradea, cad. 5070/45, 5070/48/II. La art. 3 lit. a s-a prevăzut dobânda de 4,25%/an.

Cererea pârâtei rd. 1 de înaintare a întrebărilor preliminare

Potrivit prevederilor art. 267 din Tratatul de instituire a Uniunii

Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competenta sa se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor si cu privire la validitatea si interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

In cazul în care o asemenea chestiune se invoca în fata unei instanțe dintr-un stat membru, aceasta instanță poate, în cazul în care apreciază ca o decizie în aceasta privință îi este necesară pentru a pronunța hotărârea în cauză, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În ipoteza în care o asemenea chestiune se invoca într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, aceasta instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Obiectul prezentei acțiuni îl constituie pretinsul caracter abuziv al clauzei inserate la art. 5 lit. a și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/21.12.2007, clauze în temeiul cărora s-a perceput un comision de risc aplicabil la soldul creditului pentru punerea la dispoziție a creditului.

Instanța a reținut că intimata solicită sesizarea CJUE pentru ca această instanță să răspundă la trei întrebări, respectiv: în ce măsură art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul că noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire această dispoziție, cuprins elementele ce formează contraprestația la care o instituție de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special din dobânda, comisioanele bancare și alte costuri incluse și definite în contract; în ce măsură art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretată în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziție în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătorești, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului; în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private, în fața instanțelor naționale prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 în condițiile transpunerii incomplete/inadecvate a directivei în legislația națională.

Din analiza întrebărilor formulate și a motivelor expuse de intimată, rezultă că, în esență, aceasta dorește să afle răspunsul Curții cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a jurisprudenței instanțelor naționale care verifică în cadrul procedurilor judiciare caracterul pretins abuziv al unei clauze care potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, este exclusă din sfera de control judiciar, precum și posibilitatea producerii efectului direct orizontal în cazul transpunerii necorespunzătoare a prevederilor unei Directive.

Una dintre excepțiile de la obligativitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene chiar și în cazul în care instanța în fața căreia se invocă necesitatea sesizării Curții este o instanță ale cărei hotărâri nu mai pot fi atacate, o constituie cazul în care CJUE s-a pronunțat anterior asupra problemei de drept comunitar a cărei lămurire se solicită.

Având în vedere că hotărârea prezentei instanțe va putea fi atacată de către părți, instanța nu este obligată să sesizeze CJUE, putând aprecia oportunitatea sesizării Curții.

În speță, în ceea ce privește primele două întrebări preliminare cu care se solicită a fi sesizată Curtea, instanța constată că CJUE s-a pronunțat anterior asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin Hotararea din 3 iunie 2010, data în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) si prin Ordonanta din 16 noiembrie 2010, data în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Povotovost c. Iveta Korckovska. Astfel, Curtea si-a expus deja în mod clar poziția față această problemă. De asemenea, în analiza aceleași probleme de drept, CJUE s-a pronunțat și prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero, C-240/1998.

În ceea ce privește problema posibilității producerii unui efect direct orizontal în cazul netranspunerii corespunzătoare a prevederilor unei Directive, există o bogată jurisprudență a CJUE.

Pe cale de consecință, constatând că, pe de o parte, instanța nu este obligată să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nefiind o instanță ale cărei hotărâri să nu mai poată fi atacate, iar pe de altă parte, asupra problemelor de drept cu care se dorește sesizarea CJUE aceasta s-a mai pronunțat anterior, instanța va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a CJUE în vederea obținerii unei hotărâri preliminare.

Excepția netimbrării cererii invocată de pârâta rd. 1 a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât acțiunea reclamanților este scutită de taxa judiciară de timbru, conform art. 15 lit. j din Legea 146/1997.

Excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta rd. 1 a fost respinsă ca neîntemeiată pe motiv că reclamanții sunt titulari ai convențiilor de credit deduse judecății, existând identitate între subiecții de drept substanțial în raportul juridic și cei de drept procesual. Calitatea procesuală activă este recunoscută în mod clar de Legea 193/2000 la art. 14 – consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi se pot adresa instanțelor judecătorești.

Excepția prematurității capătului de cerere privind restituirea comisionului de risc, invocată de pârâta rd. 1 a fost respinsăca neîntemeiată pentru motivele ce vor urma:

Reclamanții au efectuat procedura concilierii prealabile prin adresa 3177/13.09.2010 prin care au adus la cunoștință nemulțumirea lor în legătură cu clauzele privind comisionul de risc și dobânda, dar părțile nu au ajuns la un consens, dovadă fiind acțiunea înaintată instanței de către reclamanții. Restituirea comisionului de risc este o convenție accesorie nulității clauzei și este evident că, refuzând soluționarea amiabilă a înlăturării clauzei, pârâta a refuzat și această cerință.

Scopul instituirii de către legiuitor a dispozițiilor art. 720 ind 1 și urm. privind procedura concilierii prealabile este de a pune în față părțile pentru evitarea încărcării instanțelor judecătorești cu litigii ce s-ar reozlva pe cale amiabilă. Față de poziția exprimată de pârâte în cadrul acestui dosar, a admite excepția prematurității înseamnă a obliga reclamanții să recurgă la o procedură formală, în care rezultatul ar fi un nou dosar pe rolul instanțelor, cu atât mai mult cu cât sunt de notorietate litigiile dintre V. SA și clienții săi cu privire la comisionul de risc și la dobândă, fiind cunoscută poziția de opunere a băncii față de admiterea cererilor de chemare în judecată.

Excepția prescripției dreptului la acțiune pentru contravaloarea comisionului de risc achitat până la 18.03.2008, invocată de pârâta rd. 1 a fost respinsăca neîntemeiată pentru motivele ce vor urma:

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958. Restituirea sumelor cu titlu de comision de risc și administrare este un capăt de cerere accesoriu constatării nulității absolute a clauzelor aferente și are ca temei legal plata nedatorată. Reclamanții cunosc caracterul de plată nedatorată doar în momentul anulării clauzelor contractuale, acesta fiind punctul de pornire pentru termenul de prescripție extinctivă.

În drept, instanța a avut în vedere în speța de față prevederile art. 1 al. 3, art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâte intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant ( pârâta) și consumatori ( reclamanții ), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea nr. 193/2000.

Instanța a reținut că niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu reclamanții de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, așa cum recunoaște și Banca și deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare aceste din urmă aspecte vor fi avute în vedere .

1. Analiza clauzei prev. de art. 3 lit. d din condiții speciale– „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”.

Această clauză pune problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 care prevede că „ sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța a constatat că motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Susținerea băncii că reclamanții pot cere rezilierea contractului în temeiul art. 1020 și 1021 C.civ. nu acoperă cerința impusă de pct. 1 lit. a din Anexă la Legea nr. 193/2000.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d din condiții speciale ale convențiilor de credit nr. nr._/27.06.2007,_/06.07.2007,_/30.10.2007 și_/28.11.2007 și dispune înlăturarea din convenții a acestor clauze.

2. Analiza clauzei prev. de art. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale – comisionul de risc.

Reclamanții consideră că dispozițiile art. 5 lit. a din condiții speciale din convențiile de credit reprezintă o clauză abuzivă și contravin prevederilor art. 4 al. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților al. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța constată că în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât, așa cum arată chiar pârâta de rândul 1 în întâmpinare, convenția de credit a fost un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce îi revenea și sub aspectul valorii si cel al perioadei și a fost de acord prin semnare cu plata comisionului de risc, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute. Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prev. art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convențiile de credit este necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorului și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.

Instanța nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc. În speța de față, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra imobilului arătat. În aceste condiții, instanța nu a putut identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului.

S-a avut în vedere și cuantumul comisionului de risc care este apropiat de valoarea dobânzii astfel că la finalul perioadei de credit valoarea totală a comisionului perceput va fi mare raportat la valoarea creditului. Instanța mai constată că nu este prevăzut în contract posibilitatea reclamanților de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/27.08.2007.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale ale convențiilor de credit nr. nr._/27.06.2007,_/06.07.2007,_/30.10.2007 și_/28.11.2007 și a dispus înlăturarea din convenții a acestor clauze și a dispus anularea acestor clauze pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale determinată de caracterul său ilicit ( art. 5 C.civ.). Caracterul ilicit al obiectului unei clauze contractuale este o condiție de valabilitate a acelei clauze. Art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 interzice comercianților stipularea în contractele încheiate cu consumatori, de clauze abuzive, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit prin medierea dispozițiilor art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâte, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracterul unei plăți nedatorate. În consecință, pârâtele în solidar vor fi obligate la restituirea către reclamantă a comisionului de risc achitat de reclamantă pârâtelor de la data de 27.08.2007 până la data de 20.09.2010, potrivit graficului de rambursare.

Instanța a constatat că pentru lipsa de folosință a sumelor reclamanta este îndreptățită la perceperea dobânzii legale de la data când sumele de restituit devin scadente – data pronunțării prezentei hotărâri, până la data plății efective, sumele urmând a fi actualizate cu rata inflației de la data plății.

3. Analiza clauzei prevăzute de art. 3 lit. a din convențiile de credit_/30.10.2007 și_/28.11.2007 –„rata dobânzii curente: 4,25%/an”.

Clauza nu este una abuzivă din punctul de vedere al dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, întrucât nu creează, în detrimentul reclamanților, un dezechilibru semnificativ. Într-adevăr, nu se precizează dacă dobânda este variabilă sau fixă, astfel că acest aspect se impune a fi interpretat prin raportare la alte clauze contractuale. Fiind eliminată clauza de la pct. 3 lit. d, cele două convenții nu mai conțin alte prevederi care, împreună cu art. 3 lit. a, să prejudicieze în mod semnificativ reclamanții.

Ca atare, acest capăt de cerere a fost respins.

În concluzie, instanța a admis în parte cererea reclamanților conform dispozitivului.

În temeiul art. 277 cod proc. Civ., instanța a obligat pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ale reclamantei de 600 lei reprezentând onorariu avocat achitat cu chitanțele 7/02.11.2012 și 50/11.10.2012.

Valoarea totală a comisionului de risc este de 34.083 lei, conform graficelor de rambursare. Având în vedere cursul CHF/leu de la data introducerii cererii mai mare de 3 lei, obiectul acțiunii depășește 100.000 lei, astfel că prezenta sentință este supusă apelului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, apelanta S.C. V. ROMANIA S.A., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate ca fiind nelegală și netemeinică, cu cheltuieli de judecată .

Apelanta consideră că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind sumele achitate în perioada 27.06.2007 – 18.03.2008, cu titlu de comision de risc, arătând instanței că reclamanții aveau cunoștință de faptul plăților nedatorate și beneficiarul acestora încă de la momentul efectuării lor și nimic nu-i oprea pe reclamanți să acționeze pentru eliminarea clauzelor pretins abuzive și restituirea sumelor încasate în baza acestor clauze imediat după efectuarea plăților contestate. Pasivitatea manifestată de reclamanți nu îi poate proteja de sancțiunea prescripției. Argumentul instanței că doar în momentul pronunțării clauzei, sumele achitate de reclamanți au rămas fără temei juridic este fundamental greșit.

Pe fondul litigiului, apelanta a arătat că instanța de fond a reținut eronat că prevederile contractuale analizate nu au fost negociate, inițiativa încheierii convenției aparținând în exclusivitate reclamanților. Opțiunea reclamanților pentru V. a fost rezultatul comparării produsului bancar ofertat cu alte produse bancare concurente. Or, negocierea contractului exclude aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.

Apelanta mai susține că dobânda și comisionul de risc sunt parte a prețului contractului, ceea ce are drept consecință faptul că elementele prețului nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, apărare ce nu a fost analizată de instanța de fond. Prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care au transpus prevederile art. 4 alin. 2 ale Directivei nr. 93/12/CEE, s-au exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul de excesivitate.

În ceea ce privește transpunerea Directivei 93/13/CEE în legislația din R., apelanta susține că s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al art. 4, situație în care instanța trebuia să dea prioritate textului directivei, potrivit cărora prețul unui serviciu, în speță componența și caracteristicile D., nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Apelanta mai arată că instanța de fond a apreciat în mod eronat ca fiind abuzivă clauza privind posibilitatea ajustării dobânzii în forma inițială a convenției de credit, fără a observa că „schimbările esențiale” sunt definite de Condițiile generale ale convenției (pct. 6 din 11: secțiunea 3 – costuri). Dreptul băncii de a modifica dobânda nu este discreționar, ci condiționat de apariția unor „schimbări semnificative pe piața monetară”, fiind în mod obiectiv imposibil pentru Bancă, la momentul încheierii contractului de credit pe o perioadă lungă de timp, dacă și când se va produce evenimentul condiție de natură să poată conduce la ajustarea dobânzii, dacă și cât de determinante sunt fluctuațiile pe piața monetară. Prin schimbări semnificative pe piața monetară se înțelege orice variație a valorii indicilor de referință ai pieței monetare față de valoarea avută la momentul contractării; orice modificări ale costurilor de refinanțare ale băncii ce ar genera o depășire a nivelului maxim acceptabil în vederea continuării desfășurării activității, orice modificări legislative ce ar supune Banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate față de cele avute în vedere la data de referință.

Se mai susține că un caracter întemeiat sau nu al unei eventuale decizii de majorare a dobânzii poate fi verificat de instanță, inclusiv prin recurgerea la cunoștințele unor persoane de specialitate (experți). Schimbările de pe piața monetară nu pot fi determinate de nici una din părțile contractante, ci se produc independent de voința lor prin însuși mecanismul de funcționare a sistemului bancar. Invocarea de către bancă a unui motiv pentru ajustarea dobânzii poate fi contestată de către debitor, inclusiv prin recurgerea la expertiză de specialitate. Complexitatea sistemului bancar nu poate conduce la ideea că existența sau inexistența unor schimbări semnificative pe piața monetară ar scăpa controlului consumatorului. A elimina din start posibilitatea efectuării unei expertize în domeniul financiar – bancar care să deceleze asupra caracterului semnificativ al modificărilor pe piața monetară, apare ca o soluție facilă, de natură a încălca dispozițiile alin. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Apelanta mai arată că instanța de fond a apreciat greșit ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de risc. Astfel, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.

Se consideră că nu este îndeplinită nici una din cele 3 condiții cumulative ale unei clauze cu caracter abuziv. Astfel, în afara condiției nenegocierii, nici celelalte două condiții nu sunt îndeplinite: clauza să fie contrară bunei credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prima instanță nu a analizat conduita recurentei cu privire la îndeplinirea sau nu a condiției bunei credințe, ci s-a limitat să aprecieze asupra unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Însă, prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, rezultă cu certitudine buna credință cu care a acționat recurenta. În ceea ce privește condiția echilibrului contractual, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, respectiv să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Astfel administrarea riscului este esențială în contractele de credit, acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. În virtutea caracterului real al operațiunii de împrumut, debitorul împrumutat este la adăpost de orice risc al neexecutării contractului de către împrumutător, caracterul real al operațiunii semnificând că împrumutătorul își execută obligația concomitent cu formarea contractului.

Apelanta mai arată că analizarea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, datorită imposibilității uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă, debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

Se mai învederează că prima instanță a apreciat în mod eronat că actul adițional intervenit în baza OUG nr. 50/2010 este lovit de nulitate absolută parțială, raportat la introducerea comisionului de administrare. Instanța de fond a reținut greșit că reclamanții ar fi refuzat să semneze Actul Adițional comunicat acestora spre studiu, întrucât un atare refuz nu a existat, reclamanții au rămas în completă pasivitate și nu au notificat Banca cu privire la refuzul lor.

În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.

Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, și apelanții G. S. A. și G. M., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii, apelanții au arătat că instanța de fond în mod greșit au respins capătul de cerere prin care s-a solicitat modificarea clauzei de la art. 3 lit. a din condițiile speciale ale contractelor de credit, întrucât în situația în care dobânda ar fi variabilă banca ar avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii, chiar și în situația în care din convenție a fost înlăturată clauza de la art. 3 lit. d. cât timp în convențiile de credit nu se arată că dobânda este fixă, este evident că banca va interpreta clauza în sensul că dobânda este variabilă și o va stabili ca atare. Apelanții consideră că se impune modificarea clauzei de la art. 3 lit. a în sensul de a se stipula că dobânda este fixă.

Procedând la analizarea recursului, declarat de . reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins.

În mod corect a respins prima instanță excepția prescripției dreptului la acțiune privind sumele achitate în perioada 27.06.2007 – 18.03.2008 cu titlu de comision de risc. Astfel, într-adevăr acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic ce ulterior a fost anulat este o acțiune prescriptibilă, în termenul general de trei ani, care începe să curgă, astfel cum a reținut și prima instanță, potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, din momentul cânt intimații reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În mod just a apreciat prima instanță că numai după pronunțarea nulității clauzei privind comisionul de risc s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților intimați, deoarece numai din acest moment prestațiile respective sunt lipsite de temei juridic, reclamanții fiind îndreptățiți să solicite restituirea lor și pot, implicit, cunoaște și întinderea pagubei ce le-a fost cauzată.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:

Astfel, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Tot cu titlu preliminar, instanța mai arată că, prin Legea nr.157/2005 R. a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea Convențiilor de credit nr._/27.06.2007, nr._/06.07.2007, nr._/30.10.2007 și nr._/28.11.2007, și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea reclamanților intimați de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurenta nu a prezentat nici un fel de probe.

Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită, respectiv D. – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurentă în prezenta cauză.

În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).

În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.

Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.

„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”

Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, instanța constată că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”.

Referitor la motivul de recurs ce vizează condițiile de ajustare ale dobânzii, tribunalul consideră că, față de cele menționate mai sus, caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, poate fi analizat în condițiile în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Așa fiind, trebuie remarcat că la art. 3 pct. d ) din condițiile speciale s-a prevăzut că banca își rezervă dreptul de a revizui structura dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Stabilirea unei asemenea clauze de revizuire poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp, art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000 făcând trimitere la o atare posibilitate.

Motivul care generează fluctuația dobânzii trebuie să fie însă circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificat de către consumator. Formularea aleasă în cuprinsul contractului nu satisface însă o atare cerință datorită caracterului său de generalitate și a neraportării la elemente de ordin obiectiv. Numai în măsura în care s-ar fi circumscris prin adăugarea unor asemenea elemente clauza respectivă s-ar putea reține că ea este în concordanță cu dispozițiile art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000.

Însăși recurenta arată că prin schimbări semnificative pe piața monetară, potrivit definiției din Condițiile generale ale convenției de credit, se înțelege orice variație cu o cotă de 0,20% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare față de valoarea avută la momentul contractării; orice modificări ale costurilor de refinanțare ale băncii ce ar genera o depășire a nivelului maxim acceptabil în vederea continuării desfășurării activității, orice modificări legislative ce ar supune Banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate față de cele avute în vedere la data de referință. Recurenta recunoaște că nici ea nu poate să determine, la momentul încheierii contractului, împrejurările în care va interveni modificarea dobânzii.

Se poate observa cât de vast este domeniul în care pot interveni modificări ale dobânzii, orice schimbare din piața monetară putând determina modificarea dobânzii, aprecierea aparținând exclusiv Băncii.

Aprecierea făcută din acest punct de vedere de către instanța de fond concordă cu prevederile legale amintite. De altfel, în mod just s-a remarcat că prin contract nu s-a dat posibilitatea consumatorului de a-l rezilia imediat în cazul în care s-ar majora nivelul ei. Or, derogarea permisă de legiuitor este incidentă numai dacă s-a stabilit o atare opțiune, raportarea la celelalte prevederi contractuale nefiind de natură să înlăture această concluzie.

Practic clauzele cuprinse la art. 3 pct. d din Condițiile speciale ale convenției de credit obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, ceea ce constituie o clauză abuzivă în sensul pct. 1 lit.. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000. De altfel nici Banca nu a avut posibilitatea cunoașterii acestor condiții în care intervine modificarea contractului. Nu are relevanță sub aspectul aprecierii caracterului abuziv al clauzei faptul că ulterior, în cadrul unui litigiu, consumatorul ar putea solicita efectuarea unei expertize, întrucât momentul la care consumatorul trebuie să cunoască toate condițiile contractuale este momentul semnării contractului, și nu unul ulterior.

Pentru argumentele arătate, tribunalul apreciază ca fiind abuzivă clauza contractuală cuprinsă la art. 3 pct. d din Convențiile de credit nr._/27.06.2007, nr._/06.07.2007, nr._/30.10.2007 și nr._/28.11.2007, precum și ale art. 3.10 din Condițiile generale, pentru aceleași motive arătate mai sus, întrucât acestea stabilesc că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) Costuri suplimentare sau prin acordul părților.

Aceeași concluzie se impune și în privința dispozițiilor art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din condițiile generale, privind comisionul de risc.

Astfel, comisionul de risc, conform susținerilor recurentei, nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.

Se constată că acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către recurentă, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Intimații nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.

Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.

Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.

Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.

Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.

În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.

În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs vizând lipsa efectelor retroactive ale nulității în cazul contractului cu executare succesivă, deoarece în acest caz înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare. Or, în speță, convenția de credit nu este anulată în întregime, ci doar clauzele abuzive, respectiv clauza de modificare a dobânzii și cea prin care este stabilit comisionul de risc, astfel că părțile nu sunt puse în situația anterioară. Teoria invocată de recurentă ar fi valabilă în situația anulării în întregime a contractului, situație în care deoarece intimații nu ar fi în măsură să restituie prestația recurentei sub forma „folosinței „ banilor, nici recurenta nu ar fi obligată la restituirea dobânzii, ca preț al folosinței, în virtutea principiului reciprocității prestațiilor. Or, în cauză, problema dedusă judecății constă doar în anularea acelor clauze abuzive, pe care recurenta din culpa sa le-a introdus în contract, inducând în eroare intimații. Recurenta invocă, în fapt, propria sa culpă prin reținerea lipsei efectelor retroactive ale nulității unor clauze abuzive, fapt inadmisibil și care nu poate fi reținut de instanță în apărarea recurentei.

Procedând la analizarea apelului formulat de apelanții intimați G. S. A. și G. M., instanța reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins.

Prin sentința apelată s-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale cuprinse la art. 3 lit. a din convențiile de credit și modificarea ei în sensul că rata dobânzii este de 4,25% pe an fixă.

Potrivit acțiunii înregistrate de către reclamanți, aceștia au solicitat constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale cuprinse la art. 3 lit. a din convențiile de credit și modificarea ei în sensul că rata dobânzii este de 4,25% pe an fixă. Potrivit art. 3 lit. a din Condițiile speciale ale Convențiile de credit, rata dobânzii curente este de 4,25 % pe an.

Constatarea ca abuzivă a clauzei cuprinse la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale contractului de credit nu conduce la transformarea contractului de credit într-un contract cu dobândă fixă.

Legislația comunitară cuprinsă în art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 a fost interpretată de către CJUE în cauza C-618/10, în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care să permită instanței naționale atunci când constată nulitatea unei clauze contractuale abuzive să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Prin urmare, instanța de judecată nu poate încălca principiul libertății contractuale și fără nici un temei de drept, să dispună în sensul că dobânda curentă este și se menține la 4,25% pe an. Dobânda rămâne variabilă, întrucât aceasta a fost voința comună a părților rezultată din includerea clauzei de la art. 3 lit. d, urmând că aceleași părți să stabilească variabilitatea dobânzii cu respectarea dispozițiilor legale interne, precum și cele ale dreptului comunitar menționate mai sus.

Astfel, în mod corect a fost respins acest capătul de cerere formulat de reclamanți constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale cuprinse la art. 3 lit. a din convențiile de credit și modificarea ei în sensul că rata dobânzii este de 4,25% pe an fixă.

Față de toate acestea, tribunalul consideră că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge apelurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge va nefondate apelurile introduse de apelanții G. S. A. și G. M., ambii domiciliați Oradea, ., nr. 68, ., județul Bihor și S.C. . cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2 și . - SUCURSALA ORADEA cu sediul în Oradea, ., ., J. Bihor ambele reprezentate de Societatea civilă de avocați N., Ș. și Asociații, cu sediul în Cluj N., .. 1, .. Cluj împotriva Sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o menține în totul.

IREVOCABILĂ.

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședința publică din 01 aprilie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

C. C. O. A. T. M. B.

Red. Fond

L.-C. U.

RED: O.C.

DAC: M.B.

2 exe/ 29.04.2013