Pretenţii. Decizia nr. 599/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 599/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 20-12-2013 în dosarul nr. 9482/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 599/R/.> Ședința publică de la 20 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D. J.
Judecător I. C. M.
Judecător A. C. C.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursului litigii cu profesioniștii declarat de recurenta Z. V., cu dom.loc.B., nr.193, jud.Bihor, în contradictoriu cu intimata . GROUP SA cu sediu pr. ales, în loc.București, str...1, ., ., împotriva sentinței civile nr._ din 16.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 09 decembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 16 decembrie 2013, 20 decembrie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND;
Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele;
Prin sentința nr._ din 16.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A. dom in sector 5, București, .. 1, . cu pârâta Z. V. dom în B., nr. 193, jud. Bihor, astfel:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.359,36 EUR reprezentând despăgubiri civile acordate de reclamanta asiguratului său S. T. I. precum și dobânda legală calculată începând cu data acordării despăgubirii (23.12.2009 pentru suma de 177 euro, 23.12.2009 pentru suma de 3.427 euro, 08.04.2010 pentru suma de 755,36 euro) până la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1266,91 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Intre părți s-a încheiat Contractul de agent din 18.11.2008 (fila 8 - 14) reclamanta având calitatea de mandant și asigurator și pârâta, în calitate de mandatar-agent de asigurare, având ca obiect negocierea, încheierea de contracte de asigurare cu terții - asigurați, de către agentul de asigurare, în numele și contul asiguratorului. Instanța reține că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile cuprinse în contractul de agent încheiat cu reclamanta, respectiv a încălcat obligațiile prev. la art. 2.1 alin. 2 potrivit căruia «banii încasați din prime se virează de către agent în contul asiguirătorului, în termen de maximum 3 (trei) zile de la data emiterii poliței, pe bază de borderou, precum și în ultima zi a lunii.»
Potivit art. 3.2.6 lit. d) din Contract (f. 11), „Agenții de asigurare au obligația de a depune la termenele prevăzute, sumele încasate, în caz contrar fiind obligați să suporte recuperarea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligațiilor stipulate în contract (art. 3.2. 6 lit. d ultimul alineat).
Instanța de fond nu a putut lua în considerare apărarea pârâtei în sensul că i se aplică prev. art. 2.1 alin 4, adică plata penalităților, penalități pe care de altfel le-a și achitat, și că nu exista practic un prejudiciu, întrucât potrivit contractului dintre părți, în cazul nerespectării acestor obligații, agentul datorează atât penalități conform art. 2.1 alin. 4 cât și daune-interese potrivit art. 3.2.6 lit. d alineat final. Trebuie subliniat că în baza clauzei penale creditorul nu are obligația de a proba existența și cuantumul prejudiciului cauzat de debitor.
Pârâta nu a respectat obligația contractuală asumată, nevirând reclamatei la termen prima de asigurare încasată ca urmare a încheierii poliței de asigurare medicală . nr._ încheiată cu valabilitate 19.06._09, fapt recunoscut de aceasta chiar prin întâmpinare și prin poziția reprezentantului său.
Art. 969 C. civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului între părți, acestea fiind ținute să-și execute obligațiile asumate. Obligativitatea contractului prezintă o deosebită importanță, nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. Ea nu decurge numai din voințele individuale ale părților, ci constituie un adevărat imperativ social.
De aceea principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerințele morale ale respectării cuvântului dat, ori pe cerințele juridice ale respectării voințelor individuale exprimate, ci se înscrie in rândul cerințelor societarii înseși, cerințe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.
Pentru nerespectarea clauzei penale asumate de către pârâtă instanța de fond a admis acțiunea reclamantei cu privire la suma de 4.359,36 EUR.
În ceea ce privește capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâtei la plata reprezentând dobânda legală datorată pentru neplata la termen a sumei datorate, instanța de fond a constatat că acesta este întemeiat, astfel că instanța de fond a admis și acest capăt de cerere, obligând pârâta la plata dobânzii legale datorate cu titlu de daune moratorii calculate începând cu data acordării despăgubirii (23.12.2009 pentru suma de 177 euro, 23.12.2009 pentru suma de 3.427 euro, 08.04.2010 pentru suma de 755,36 euro) până la data plății efective.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. pr. civ. a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1266,91 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva sentinței menționate, în termen, legal timbrat, a declarat recurs reclamanta Z. V., în baza art. 304 și 9 C.P.C. solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii Cu cheltuieli de judecată.
Privitor Ia „prejudiciul” suferit de intimată, susține că hotărârea primei instanțe este rodul unei fundamentale erori în înțelegerea naturii economice a noțiunii de despăgubire plătită de asigurător (intimata) asiguratului său, confundând-o într-un mod inadmisibil cu cea de prejudiciu contractual recurenta pârâtă.
Susține că a arătat prin întâmpinare faptul că prejudiciu la care se referă art. 3.2.6 lit. ,,d” din contractul părților nu este despăgubirea pe care intimata a plătit-o asiguratului ei, și că textul respectiv (unicul temei al pretenției reclamantei) prevede: „(…) Agentul va fi obligat să suporte recuperarea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligațiilor stipulate în contract (pentru încasările efectuate, dar care, nu au fost corect înregistrate sau au fost decontate cu întârziere).”
Față de acest text, recurenta precizează:
Din cuprinsul său reiese faptul că „prejudiciul” trebuie să fie cauzat de nerespectarea contractului, deci să fie produs ca urmare a nerespectării obligațiilor stipulate în contract, ori intimata susține că „prejudiciul” suferit de ea este „despăgubirea” pe care a plătit-o asiguratului ei.
Si atunci, nu poate fi identificată legătura de cauzalitate între „depunerea cu întârziere a banilor” de către recurenta (...) și obligația intimatei de a-i plăti asiguratului ei daună.
„Despăgubirea” este contravaloarea daunei înregistrate ca urmare a survenienței riscului, care - susține recurenta pârâtă - nu este „prejudiciul” contractual cu aceasta, și deci, indiferent că ea depunea sau nu la timp banii, reclamanta tot trebuia să-i plătească asiguratului ei dauna.
Cu alte cuvinte, nu întârzierea depunerii banilor a produs sau cauzat plata despăgubirii, ci producerea evenimentului asigurat.
În consecință, prejudiciul la care se referă art. 3.2.6 lit. d din contractul părților nu trebuie confundat cu contravaloarea daunei (despăgubirea), ci este o altă noțiune, a cărei existență și contravaloare ar fi trebuit dovedite de către reclamantă.
Arată recurenta pârâtă că, un exemplu a ceea ce ar putea însemna un atare ipotetic „prejudiciu”, acesta ar putea fi dobânda pe care intimata nu a încasat-o de pe urma banilor depuși de recurentă cu întârziere. Deci în cele 8 zile în care recurenta a întârziat depunerea banilor, aceștia ar fi putut produce dobândă, depozitați fiind într-o bancă comercială, iar acela ar fi fost prejudiciul cauzat intimatei prin depunerea cu întârziere a sumelor respective.
Însă, recurenta nu a făcut decât să „intermedieze” vânzarea unei polițe valabile, ce leagă asigurătorul (intimata), iar odată ce riscul asigurat s-a produs, aceasta trebuie să suporte dauna, plătind acea despăgubire, și asta indiferent dacă recurenta a virat banii cu întârziere sau nu.
Deci virarea cu întârziere a banilor nu schimbă cu nimic raportul obligațional pe care reclamanta îl are față de asigurat, astfel că nu despăgubirea pe care i-a plătit-o acestuia este prejudiciul la care se referă art. 3.2.6 lit. d. Prejudiciul este ceva pe care recurenta pârâtă ar fi trebuit să îl cauzeze - susține aceasta - ceea ce evident nu s-a întâmplat, pentru că nu aceasta l-a accidentat pe asigurat.
Despăgubirea este suma pe care asigurătorul o plătește asiguratului său ca urmare a producerii riscului asigurat, în timp ce prejudiciul prevăzut de art. 3.2.6 lit. d din contract este o „pagubă” cauzată de depunerea cu întârziere a primelor. Despăgubirea este o noțiune ce intervine strict între asigurător și asiguratul său, și este independentă de existența unor eventuale „probleme” cu terțe persoane față de raportul de asigurare.
Ca noțiune elementară din domeniul asigurărilor, „despăgubirea” își găsește definiția în multiple surse: (…) „Despăgubirea reprezintă suma datorată de Asigurător în cazul producerii evenimentului asigurat.” (Condiții Privind Asigurarea Medicală Pentru Călătorii în Străinătate - UNIQA SA) sau (…) „Despăgubirea - sau indemnizația de asigurare - este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat.”
De asemenea, art. 31 din Lg. 136/95, Secțiunea a 3-a, „Asigurarea de persoane”, prevede că: „Prevederile prezentei secțiuni se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările de sănătate.” (cazul nostru).
În asigurările prevăzute la alin. 1 asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare, popular numită „despăgubire”.
Deci, indiferent unde căutăm definiția „despăgubirii” (inclusiv în DEX apare aceeași definiție a cuvântului „despăgubire”, în domeniul asigurărilor) aceasta reprezintă suma pe care asigurătorul o plătește asiguratului său în cazul producerii evenimentului asigurat.
În cazul nostru concret, este vorba despre suma pe care intimata trebuia s-o plătească asiguratului ei (S. T. I.) la producerea riscului asigurat - accidentul suferit de acesta în Austria.
Ori această „despăgubire” trebuia plătită oricum, și nu are nici o legătură cu depunerea primei cu întârziere de către recurenta pârâtă. Dacă aceasta nu depunea banii cu întârziere, intimata plătea exact aceeași sumă. Deci „nerespectarea clauzelor contractuale” de către recurentă nu a produs și nu a cauzat plata despăgubirii.
În consecință - susține recurenta - nu avem întrunite în cauză două din condițiile răspunderii civile delictuale, și anume: existența prejudiciului, care nu este despăgubirea, și respectiv, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, adică nu depunerea banilor cu întârziere de către recurentă a cauzat plata despăgubirii către asigurat.
Privitor la „omiterea” art. 2.1 alin. penultim din Contract, recurenta pârâtă susține că instanța a trecut lapidar peste această apărare a recurentei, deși este cât se poate de pertinentă, atât din punct de vedere juridic cât și logic. Astfel, textul invocat prevede că: „Depășirea termenului de depunere a primelor încasate se penalizează cu o majorare de 0,05% pe zi de întârziere.”
Ori, recurenta a susținut că aceasta este sancțiunea prevăzută pentru depunerea cu întârziere a banilor, sancțiune ce i-a și fost recurentei aplicată, iar dovada a fost făcută de intimată însăși, care a anexat acțiunii chitanța cu care a plătit aceste „majorări”.
Instanța a opinat însă că acest text nu exclude aplicabilitatea art. 3.2.6 lit. d alin. ultim, deoarece acolo este vorba de „prejudiciu”, iar aici (art. 2.1 alin. penultim) este vorba de „majorările” aferente acelui prejudiciu, opinie fundamental incorectă, deoarece, dacă majorările prev. de art. 2.1 alin. penultim s-ar aplica prejudiciului, ar fi trebuit să fie aplicate sumei pretinse de reclamantă drept prejudiciu, adică la 4.359.35 EUR.
Ori, potrivit „Referatului de penalizare” de la f. 57 se poate limpede observa faptul că suma la care s-a aplicat penalizarea este prima de asigurare (depusă de recurenta pârâtă cu întârziere) adică cei 94 RON, și că s-a înmulțit cu cele 8 zile întârziere și cu cei 0,05% majorări pe zi și s-a ajuns la suma de 0,38 RON, pe care pârâta recurentă i-a plătit cu chitanța de la fila 58, rezultând calculul: 94 x 8 x 0,05% = 0,38 RON.
per a contrario, dacă s-ar fi raportat la cei 4.359,36 EUR, ar fi rezultat calculul următor: 4.359.36 x 8 x 0,05% = 17,43 EUR, adică 78,46 RON, în loc de 0,38 RON.
În consecință, rezultă din chiar documentele reclamantei, fără să fie nevoie de nici o interpretare din partea instanței, că majorările respective nu sunt aferente prejudiciului.
Recurenta menționează că art. 2.1 alin. penultim arată limpede că este vorba de majorări la primele încasate și depuse cu întârziere, și deci că se aplică la acele sume, textul nu spune: „pentru fiecare zi de întârziere la repararea prejudiciului se vor percepe majorări în cuantum de (...).”
Deci este evident faptul că cele două articole nu se referă la una și aceeași problemă, și deci că „majorările” prevăzute la art. 2.1 alin. penultim nu se aplică „prejudiciului” prevăzut de art. 3.2.6 lit. d alin. ultim.
Independent însă de aspectul tratat sub pct. II - susține recurenta pârâtă - cel de sub pct. I este rezultatul unei grave confuzii și neînțelegeri a naturii economice a unor noțiuni din dreptul asigurărilor, iar eroarea comisă de instanță este cu atât mai gravă, cu cât se referă la câteva noțiuni elementare din punct de vedere economic, juridic, dar mai ales logic, ce nu puteau fi confundate între ele.
În sinteză, recurenta pârâtă susține că hotărârea recurată este rezultatul direct al „practicii” depuse de intimată, motivarea hotărârii atacate fiind copiată mot-a-mot din S.C. 13.245/2010 (f. 76 - 77) depusă de intimată (alineatele 3 - 7 din pg. 3 a hotărârii recurate sunt identice cu alin. 10 - 14 ale pg. 2 ale S.C._/2010 – f. 76v), astfel explicându-se în opinia recurentei pârâte și cele doar 8 zile scurse de la pronunțare și până la expedierea prin poștă a hotărârii.
Susține că acțiunea intimatei nu este altceva decât expresia unei alt variante prin care asigurătorii din România încearcă în ultimii 3 ani să nu suporte riscurile la care s-au obligat, iar soluția instanței în esență - pretinde recurenta - denotă o protecție excesivă a unor astfel de agenți economici, cu forță financiară colosală.
Susține că „protecția” de care instituțiile financiar-bancare se bucură din partea instanțelor este inexplicabilă deoarece acestea, la nivel de întreagă țară, sunt sufocate în ultimii 3 ani cu litigii în care asigurătorii și băncile brusc refuză abuziv plățile pe care le datorează, și ar trebui să-și fi dat seama de această tactică imorală generalizată, și în consecință s-o sancționeze, nu s-o favorizeze pe viitor.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A. București a solicitat respingerea recursului declarat de Z. V. și menținerea în totalitate a Sentinței Civile nr._/16.02.2012 a Judecătoriei Oradea ca fiind legală si temeinică; cu cheltuieli de judecată în suma de 1.240 lei reprezentând onorar avocat conform ordinului de plată anexat.
În fapt, arată că motivele de recurs formulate cuprind, pe lângă argumente juridice, și o . afirmații fără nici o legătură cu acestea, și pe care intimata le exemplifică în întâmpinare.
În prezenta întâmpinare, referindu-se strict la problemele juridice ale spetei, intimata reclamantă invocă următoarele:
Hotărârea atacată este legală și temeinică.
Ceea ce este incontestabil in speța este faptul că recurenta nu si-a îndeplinit obligația prevăzuta de art. 2.1 alin. 2 din contractul de agent potrivit căruia: „Banii încasați din prime, se virează de către agent în contul asigurătorului, în termen de maximum 3 (trei) zile de la data emiterii poliței, pe baza de borderou, precum și în ultima zi a lunii.”
Arată că nici obligația prevăzuta de art. 3.2.4 din contractul de agent nu a fost executată: „Agentul se obligă ca pentru toate polițele emise să avizeze prin fax sucursala, imediat ce a emis polița de asigurare, dacă nu poate să se prezinte personal, în ziua respectivă emiterii poliței, denumirea/numele și prenumele asiguratului, numărul și data chitanței/ordinului de plată și suma încasată.”
În ciuda încercării recurentei de a minimaliza aceste obligații contractuale, ele sunt deosebit de importante întrucât urmăresc să prevină încheierea unor polițe de asigurare ulterior producerii unui eveniment ce ar constitui risc asigurat, polițe care sunt antedatate, astfel încât să apară ca fiind în vigoare în momentul producerii riscului asigurat.
Intimata arată că, aproape de fiecare dată când angajații încalcă aceste obligații contractuale, se produc riscuri asigurate, iar depunerea sumelor încasate din prime și avizarea emiterii poliței de asigurare se fac după producerea riscului asigurat.
În speță, polița este emisa la data de 19.06.2009, evenimentul asigurat se produce la data de 25.06.2009, iar agentul virează primele la data de 30.06.2009, fără a aviza societatea intimată reclamantă anterior despre emiterea poliței.
Pentru a descuraja astfel de practici și a asigura executarea întocmai, de către agenți, a obligațiilor contractuale prevăzute de art. 2.1. alin. 2 și art. 3.2.4, în contractul de agent a fost prevăzută expres o clauză penală privind răspunderea contractuală a agentului în astfel de situații, la art. 3.2.6 lit. d.
Prima instanță, în mod legal și temeinic, a făcut aplicarea art. 3.2.6. lit. d din contractul de agent, raportat la art. 969 Vechiul cod civil.
În mod evident, prima instanța nu a făcut o confuzie între noțiunea de prejudiciu și noțiunea de despăgubire sau prima de asigurare, astfel cum eronat susține recurenta.
Ceea ce ignoră recurenta este faptul că, cuantumul prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor cuprinse în contractul de agent, poate fi egal cu cuantumul despăgubirilor acordate în baza unui contract de asigurare, dacă acordarea despăgubirilor este rezultatul neîndeplinirii de către agent a obligațiilor sale contractuale sau dacă părțile au convenit astfel printr-o clauză penală.
Pentru aceste motive, susține intimata, primul motiv de recurs este nefondat.
Intimata mei invocă faptul că existența majorărilor de întârziere prevăzute de art. 2.1 alin. ultim din contractul de agent, în mod vădit nu exclude aplicarea art. 3.2.6 lit. d din același contract.
Penalitățile aplicate pentru nedepunerea la termen (daune moratorii), în mod evident se cumulează cu daunele-interese compensatorii prevăzute la art. 3.2.6 lit. d, astfel cum corect a reținut prima instanță.
Prin urmare și acest al doilea motiv de recurs este nefondat.
În drept, intimata a invocat prevederile art. 115 - 118 din Vechiul cod de procedură civilă.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C. pr. civ. tribunalul reține că acesta este fondat, urmând a fi admis ca atare.
În mod greșit a reținut instanța de fond obligația pârâtei recurente la repararea prejudiciului cauzat în valoare de 4.359,36 eur, stabilit prin dosarul de daune, în condițiile în care răspunderea pârâtei este o răspundere civilă contractuală, întemeiată pe contractul de agent, spre deosebire de răspunderea asigurătorului, care este întemeiată pe contractul de asigurare și pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 actualizată, privind asigurările și reasigurările în România (art. 44 din Lege, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto), iar în absența unei clauze exprese care să prevadă în sarcina agentului de asigurare, obligația reparării prejudiciului cauzat, ca în cazul asigurătorului, singura obligație a pârâtei este aceea rezultată din clauza penală prevăzută în contractul de agent, obligație care nu poate fi extinsă.
Pentru considerentele anterior expuse, având în vedere și dispozițiile art. 132 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanța va admite ca fondat recursul introdus de recurenta Z. V., în contradictoriu cu intimata S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A. București, modificând sentința recurată, în sensul admiterii în parte a cererii formulate de reclamanta S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., în contradictoriu cu pârâta Z. V., și obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei încasate în baza poliței încheiate pentru numitul S. T. I., pentru perioada 19.06._09.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ., instanța va obliga intimata, în raport cu întinderea culpei procesuale, la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul introdus de recurenta Z. V., cu dom.loc.B., nr.193, jud.Bihor, în contradictoriu cu intimata . GROUP SA cu sediu pr. ales, în loc.București, str...1, ., ., împotriva sentinței civile nr._ din 16.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică, în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamanta . GROUP SA, în contradictoriu cu pârâta Z. V..
Obligă pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei încasate în baza poliței încheiate pentru numitul S. T. I., pentru perioada 19.06._09.
Obligă intimata la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 20 decembrie 2013.
Președinte, L. D. J. | Judecător, I. C. M. | Judecător, A. C. C. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.J.L.D./23.04.2014
Red.jud.fond.R.N.
Tehn.red.M.M./2 ex.
| ← Suspendare executare silită. Decizia nr. 105/2013. Tribunalul... | Constatare nulitate act. Decizia nr. 106/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
