Pretenţii. Decizia nr. 126/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 126/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 2769/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 126/2014
Ședința publică din 07 Mai 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelant S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva Sentinței civile nr. 7746/02.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința se prezintă pentru intimata .,administratorul societății M. C.,lipsă fiind apelanta.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la 28.04.2014 apelanta a retrimis Răspunsul la întâmpinare;
Instanța constatând că nu sunt alte cereri de formulat, acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea apelului și pe cale de consecință menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. Arată că societatea nu beneficiază de serviciul de radiodifuziune.
Instanța reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând constată:
Prin sentința civilă nr. 7746/02.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, în contradictoriu cu pârâta ., înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J6/667,1991, CUI_, respingând cererea cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond în baza probelor administrate a reținut următoarele:
În perioada aprilie 2010-decembrie 2010, martie-mai 2011, iulie 2011, septembrie-decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către . Transilvania Nord SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o . facturi fiscale în valoare de 500,22 lei reprezentând taxă radio și TV. Pentru suma de 500,22 lei reprezentând taxă radio și TV reclamanta a calculat penalități de întârziere în cuantum de 83,84 lei.
Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune și televiziune obligația de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozițiile HG 977/2003, acest text legal stabilind și penalitățile de întârziere în cazul neplății la termen a taxei respective.
Având în vedere aceste texte legale instanța reține că singura condiție necesară pentru existența obligației pârâtei de plată a sumei de 500,22 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada aprilie 2010-decembrie 2010, martie-mai 2011, iulie 2011, septembrie-decembrie 2011 de serviciile de radiodifuziune și televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligației, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege. Pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 249 din Noul cod de procedură civilă cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Susținerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat și nu conține vreo dispoziție potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio și televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio și tv ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
Având în vedere aceste considerente instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părți care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată iar potrivit disp. art. 452 din Noul cod de procedură civilă partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului. Având în vedere aceste dispoziții legale și faptul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă instanța a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legale apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE București, care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate și obligarea pârâtei . la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată .
In motivarea apelului s-a arătat că, critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art.40 alin. 3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art.1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr.41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea data de instanța, „calității de beneficiar".
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr.533/2003 de aprobare a O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Art.8 din HG nr.977/2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a declara eronat că nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanei juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial ci o cerere prin care S. R. de Radiodifuziune, serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu ne sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Mai solicită instanței să observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există si cu privire la care nu se admit si nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art.40 alin.2 din Legea nr.41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma „beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio), nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr.533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de
neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma „...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", considerăm că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă alăturat criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele Î.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este si a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin A din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile an). 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr. 41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. U. din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică - Legea nr.41/1994 de organizare și funcționare a SRR și a SRTV.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
De asemenea, mai menționează ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin.1 lit. „o”din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din H.G. nr.977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică".
Având în vedere cele mai sus menționate, consideră că Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este si a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Prin întâmpinarea depusă la fila l7 dosar, . Bistrița, a arătat că Sentința Civila nr. 7746 dată în 02.10. 2013 de Judecătoria Bistrița este corecta. S-a ținut cont de prevederile Deciziei nr. 607/03.02.2011, irevocabilă, dată de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care noțiunea de "beneficiar" nu poate fi decât în sensul comun, respectiv " cei care beneficiază de ceva".
De asemenea și prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor Deciziei nr. 607/03.02.20ll, irevocabilă, dată de Înalta Curte de casație și Justiție, prin care noțiunea de „beneficiar” nu poate fi decât în sensul comun, respectiv” cel care beneficiază de ceva”.
Noțiunea de "beneficiar" este definită de dreptul civil ca o persoana, colectivitate sau instituție care are un folos din ceva, o persoana fizica sau juridică pentru care se realizează o acțiune ia cererea și în folosul ei.
Noțiunea de "taxa” așa cum este definită de Legea Finanțelor Publice este denaturată prin interpretarea dată de Guvern, ca fiind o sumă plătită de o persoană juridică pentru serviciile prestate de către un serviciu public de radiodifuziune. Nu se poate susține că plata taxei radio de către o persoană juridică reprezintă o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare a cetățenilor. Acest drept de informare nu poate fi transformat într-o obligație.
Prin urmare, susținerea reclamantei ca art. 4 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciului de radiodifuziune este neîntemeiată. Acest lucru rezulta și din considerentele care au stat la baza deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2004 și 331/2006.
Tribunalul examinând hotărârea atacată, constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în dosarul nr. l427/_, publicată în Monitorul Oficial nr. 69l/l4 octombtie 2009 disp.art.3 din HG nr. 977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari al acestor servicii.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune „taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia […], de către S. comercială de distribuție și furnizare a energiei electrice ”Electrica” - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate”.
Raportat la dispozițiile menționate anterior, în facturile emise de S.C. FFEE ”Electrica Furnizare Transilvania Nord” S.A. către pârâta a fost evidențiată taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, taxă ce nu a fost achitată de societatea pârâtă.
Instanța reține că art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public".
În ceea ce privește noțiunea de "beneficiar", a fost definită în DEX ca fiind: "persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii".
Cum taxa se plătește pentru servicii prestate beneficiarilor, ar fi greșit a se considera că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, instituie în sarcina persoanelor juridice obligația de plată a taxelor în discuție, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective.
Acesta este și motivul pentru care, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009, a casat Sentința civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și a admis acțiunea formulată de reclamanta S. Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-N., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta S. R. de Radiodifuziune, în sensul că a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, potrivit căruia „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.
ICCJ a reținut că Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
În speța pendinte, pârâta a arătat că nu a beneficiat și nu beneficiază de serviciile Societății Române de Radiodifuziune la sediul indicat ca și loc de consum în facturile emise de S.C. FFEE ”Electrica Furnizare Transilvania Nord” S.A.
Potrivit dispozițiilor art. 1169 cod civil din 1865, aplicabil la data înregistrării cererii, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, cel care face o cerere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească, mijloacele de probă fiind enumerate în textul art. 1170 Cod civil din 1865.
Instanța a reținut că facturile depuse de reclamantă în probațiune (filele 7-27), emise în perioada aprilie 2010 – decembrie 2011, nu fac dovada faptului că pârâtei i s-au prestat servicii de radiodifuziune.
Deoarece reclamanta nu a probat prestarea unui serviciu în favoarea pârâtei, aspect care să antreneze obligația acesteia din urmă de achitare a taxei aferente, instanța, văzând prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 va respinge acțiunea ca nefondată.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, .. 60-64, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.7746 din 02.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 07.05.20l4 .
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
V. C. I. P. L. C. A.
Red/dact
VC/CR/ 4 ex.
Jud.fond: M. N. L.
26.05.20l4
| ← Încuviinţarea executării silite. Încheierea nr. 1228/2014.... | Încuviinţarea executării silite. Decizia nr. 584/2014.... → |
|---|
