Acţiune în constatare. Decizia nr. 103/2016. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 103/2016 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 22-01-2016 în dosarul nr. 103/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA A II - A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 103
Ședința publică din data de 22 Ianuarie 2016
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – I. P.
JUDECĂTOR – L. S.
GREFIER – O. E.
S-a luat în examinare apelul formulat de apelanta B. S.A - cu sediul în București, .. 6A, sector 2, în contradictoriu cu intimata E. Ș. R. M. – cu domiciliul în C., ., județ C., împotriva Sentinței civile nr. 7719/25.06.2015, pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr. _ , având ca obiect – acțiune în constatare – clauze abuzive.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15.01.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă cu prezenta decizie civilă, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.01.2016, pentru când:
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față:
- PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE
Prin acțiunea adresată Judecătoriei C. la data de 29.07.2014 și înregistrată pe rolul acesteia sub numărul_, reclamanta E.-Ș. R.-M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. următoarele:
- să se constate caracterul de clauze abuzive cu privire la dispozițiile art.4.3, art.4.10 punctele a, b și d din contractul de credit nr. HL_/21.05.2007;
- să se constate nulitatea de drept a clauzelor din contractul de credit menționat la pct.1, constatate ca abuzive;
- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor retrase de bancă din contul reclamantului în baza clauzelor pe care instanța le va considera ca abuzive și nule de drept.
În motivarea cererii s-a arătat că prevederile din contractul de credit la care se face referire la punctul 1 și 2 sunt pretipărite de bancă astfel că acest contract nu a fost negociat având caracterul unui contract de adeziune, banca impunând forma și fondul acestuia ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. S-a mai arătat că formula de calcul a dobânzii este abuzivă întrucât se raportează la o perioadă de 360 zile și nu 365 zile cât are anul fiind vădit abuzul băncii. În ce privește comisionul de 1% de procesare credit calculat la valoarea sumei creditului s-a menționat că este nelegal perceput întrucât maschează o dobândă majorată atâta timp cât față de serviciile acordate a perceput dobânda ce presupune adaosul comercial al acesteia pentru serviciile prestate. Referitor la comisionul de administrare stabilit de bancă în valoare de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, reclamanta a arătat că nu are o bază legală pentru că presupune un cost suplimentar și abuziv introdus de bancă reprezentând, și el, o dobândă mascată. De asemenea, și comisionul de rambursare anticipată a creditului de 2,5% din valoarea sumei rambursată în avans, pretinde reclamanta, reprezintă un cost suplimentar care nu presupune o contraprestație din partea băncii.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, art.6 din O.G.nr.9/2000, art.45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr.363/2007, Cauza C-185/05 a CEJ, art.5 din Vechiul Cod de proc civilă art.711 și urm Cod de procedură civilă.
În susținerea cererii s-a depus copia contractului de credit nr. HL_/21.05.2007, cu graficul de rambursare, extras de carte funciară și Încheierea nr._/207.
Pârâta B. S.A. nu a formulat întâmpinare dar a depus „note scrise” la data de 19.03.2015 prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă și excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată întrucât anterior semnării contractului de credit, reclamanta a putut consulta clauzele acestuia, a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract. S-a menționat că încheierea contractului s-a făcut cu respectarea cadrului legal în vigoare la data încheierii lui care nu cunoștea limitările și interdicțiile instituite ulterior prin O.U.G. nr. 174/2008 și, apoi, prin O.U.G. nr. 50/2010. Pârâta concluzionează că din punct de vedere subiectiv, poziția băncii pe piața serviciilor bancare în perioada de referință a fost una corectă care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat fiind respectate atât dispozițiile legale cât și practicile bancare generalizate în sistem astfel că nu poate fi vorba de rea-credință. În ce privește modul de calcul al dobânzii s-a arătat că acesta nu era în contradicție cu vreo dispoziție legală iar după . O.U.G. nr. 50/2010 s-a stabilit ca raportarea să se facă la 360 de zile. Comisionul de administrare a fost recunoscut atât de art. 93 lit. d teza I din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor cât și de art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010 astfel că obligația de plată a acestuia nu este abuzivă. De asemenea, nici comisionul de acordare, susține pârâtul, nu este abuziv întrucât el reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonității clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul, el fiind reținut o singură dată în momentul acordării creditului fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului. Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, intimata menționează că acesta este reglementat de art. 93 lit. d teza I din O.U.G. nr. 21/1992 și de art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 astfel că în conformitate cu art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, el nu poate fi considerat abuziv întrucât este reglementat de alte acte normative.
Excepția inadmisibilității acțiuni și excepția prescripției dreptului material la acțiune au fost respinse ca neîntemeiate de prima instanță la termenul de judecată din data de 19.03.2015.
Prin sentința civilă nr. 7719/25.06.2015, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei în sensul că s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.10 din contractul de credit nr. HL_/21.05.2007 lit.a) comision de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului și lit.d) comision de rambursare anticipată de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare și va constata nulitatea de drept a acestor clauze. Totodată a fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate ca urmare a aplicării clauzelor abuzive. Instanța a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 4.3 privitor la stabilirea formulei de calcul a dobânzii și art. 4.10 lit.b în ceea ce privește comisionul de administrare lunară a creditului.
În considerentele hotărârii s-a arătat că nu s-a probat negocierea directă cu consumatorul de către pârâtă care nici nu a răspuns la interogatoriu astfel că rămân de analizat celelalte condiții prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru a fi considerate ca abuzive clauzele contractuale, respectiv să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe. S-au mai menționat următoarele:
„Comisionul de acordare a creditului nu este definit în contract, nu se poate specula că ar fi un comision de analiza a dosarului de creditare și chiar dacă am aprecia acest comision ca fiind comision de analiză, stabilirea acestuia în cotă procentuală apare nejustificată creând diferențe între consumatorii cu același tip de credit dar cu niveluri diferite de creditare, analiza bonității constând în efectuarea aceeași proceduri.
Referitor la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, instanța consideră că un asemenea cost poate fi pus în sarcina reclamantei (banca prestând servicii de monitorizare/înregistrare/efectuare de operațiuni în scopul utilizării /rambursării creditului acordat consumatorului).
Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare nu este aplicabilă contractului de credit din speța de față întrucât acest contract vizează un credit pentru nevoi personale.
Cu referire la comisionul de rambursare anticipată de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare, această clauză apare ca abuzivă atât timp cât prin stabilirea unui procent ce poate fi modificat oricând de bancă fără a avea vreun criteriu de raportare ci doar simpla voință a băncii reprezintă o clauză care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe”.
- PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI DE APEL
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul solicitând în principal schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate iar în subsidiar, datorită faptului că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, anularea hotărârii și judecarea procesului, evocând fondul.
În motivele de apel s-a arătat că deși instanța de fond a constatat caracterul abuziv al comisioanelor de acordare și de rambursare anticipată, acestea sunt elemente care determină costul total al creditului formând prețul contractului astfel că potrivit art. 969 cod civil el este obligatoriu pentru părți. De asemenea, s-a mai arătat că ambele comisioane sunt exprimate în mod clar, aspect ce atrage diligența consumatorului de a cunoaște la momentul semnării contractului valoarea și natura comisioanelor percepute și care fac parte din oferta de creditare. În ce privește comisionul de acordare a creditului, apelantul a declarat că acesta se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului reprezentând o sumă de care reclamanta a fost informată de la început, pe de o parte și, pe de altă parte, acesta reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentației prezentate de client pentru acordarea creditului. Referitor la comisionul de rambursare anticipată, s-a arătat că în mod greșit s-a constatat caracterul abuziv al acestuia în condițiile în care nu produce nici un beneficiu patrimonial reclamantei astfel că ar fi trebui respins ca lipsit de interes. Pe de altă parte, susține apelantul, acesta este reglementat de art. 93 lit. d teza I din O.U.G. nr. 21/1992 și de art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 astfel că în conformitate cu art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, el nu poate fi considerat abuziv.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 93 lit. d teza I din O.U.G. nr. 21/1992, art. 3 alin. 2 și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și art. 466-470 C.pr.civilă.
În susținerea apărărilor sale a depus practică judiciară.
Intimata reclamantă, deși i s-a comunicat cererea de apel în cadrul etapei scrise, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la termenul de judecată acordat de instanță.
Analizând actele și materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Situația de fapt
Prin contractul de credit nr. HL_/21.05.2007 încheiat între V.-Ș. I., V.- Ș. R.-M., în calitate de codebitori și . calitate de creditor ipotecar, s-a acordat debitorilor un credit de 35.250 euro pentru nevoi personale cu o dobândă fixă în primul an și indexabilă după această perioadă, dobânda curentă la data semnării contractului fiind de 7,40% pe an.
În art. 4.10 din contractul de credit încheiat între părți sunt prevăzute următoarele:
„a) comision de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului;
b) comision de administrare lunară a creditului de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului;
c) comision de evaluare a garanției în sumă de 360,00 lei;
d) comision de rambursare anticipată de 2,50%calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare”.
Dispozițiile legale aplicabile
În primul rând, față de data încheierii contractului raportat la data formulării acțiunii, trebuie stabilită legea aplicabilă din punct de vedere al dreptului material.
Astfel, față de data încheierii contractului de credit, 21.05.2007, anterior datei de 1 octombrie 2011 când Codul civil din 2009 a intrat în vigoare, potrivit art. 6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009, „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.
Prin urmare, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor.
Potrivit art. 1 din Legea 193/2000 (în forma în vigoare la data încheierii convenției) „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar potrivit art. 2 „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, în timp ce „prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.
De asemenea, art. 4 din Legea nr.193/2000 prevede că: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”.
În ce privește O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (intrată în vigoare la data de 21.06.2010), în art. 95 din forma inițială se prevedea „(1)Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.
(2)Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
(3)Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.
(4)Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.
(5)Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită”.
Prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 (în vigoare din 04.01.2011) s-a modificat acest art. 95 prevăzându-se următoarele: „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1)și (2), precum și ale art. 66-71”. În art. II din Legea nr. 288/2010 s-a prevăzut, însă, că „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr.50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.
(2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prevede că „Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CE A Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului prevede că prin costul total al creditului pentru consumatori se înțeleg „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii”.
Considerentele pe care se întemeiază soluția instanței de apel
În primul rând trebuie precizat că instanța de fond a constatat caracterul abuziv doar al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată, fiind perceput de către bancă doar comisionul de acordare. Motivul pentru care s-au considerat abuzive aceste comisioane l-a constituit lipsa negocierii directe cu consumatorului, lipsa unei definiri a comisionului de acordare în contract și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe în ce privește comisionul de rambursare anticipată.
Referitor la comisionul de acordare, instanța constată că, într-adevăr, acest comision nu este definit în contract dar analizând clauzele contractului, se observă că niciunul din comisioanele prevăzute la art. 4.10 nu este definit. De altfel, art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu prevede că în analiza caracterului abuziv se va verifica definirea acestuia în contract, instanța având obligația de a analiza în raport de criteriile prevăzute de art. 4 alin. 5 rap. la alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Sub acest aspect, instanța va analiza argumentele reclamantei în invocarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.10 pct. a din contract, respectiv lipsa unei negocieri și faptul că acest comision ar reprezenta o dobândă mascată.
Instanța consideră necesar a preciza că o clauză contractuală nu este abuzivă prin simplul fapt că nu a fost negociată cu consumatorul ci este necesar, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, așa cum a menționat și instanța de fond. Prin urmare, pentru a stabili caracterul abuziv al unei clauze, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie să se verifice dacă sunt întrunite următoarele condiții: 1) clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) dezechilibru creat să fie în detrimentul consumatorului nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Apelanta a menționat faptul că ambele comisioane nu pot fi analizate ca fiind abuzive întrucât se referă la obiectul principal al contractului iar art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prevăd că pentru a se stabili caracterul abuziv trebuie să se verifice dacă acesta a fost exprimat într-un limbaj clar și inteligibil.
Dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se referă doar la faptul că evaluarea naturii abuzive nu poate fi asociată cu obiectul principal al contractului însă art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13 este mai explicit în sensul că exclude aprecierea caracterului abuziv în ce privește obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației dar numai dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Aspectul privind includerea comisionului de acordare în obiectul contractului este controversat atât la nivelul doctrinei juridice cât și a practicii judecătorești. Analiza acestui aspect trebuie să plece, însă, de la importanța acestui comision și modul în care el afectează derularea raporturilor contractuale iar din acest punct de vedere instanța apreciază că acest comision care se percepe la acordarea creditului nu a afectat sau influențat derularea în continuare a contractului astfel că nu ar reprezenta obiectul principal al contractului. Dispozițiile art. 3 lit. g din Directiva 208/48 includ în costul total al creditului comisioanele dar aceasta nu înseamnă că ele reprezintă obiectul principal al contractului. Chiar dacă s-ar presupune că acest comision se circumscrie noțiunii de „obiect principal al contractului”, această încadrare nu exclude, de plano, analiza caracterului abuziv. Astfel, după cum rezultă din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și din art. 4 alin. din Directiva 93/13, caracterul abuziv al clauzelor privind obiectul contractului nu poate fi analizat dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. per a contrario, dacă ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, instanța poate analiza caracterul abuziv al acestora.
În acest sens a reținut și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza B. și I. M. împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. (C-143/13), în considerentul 72, „nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar si inteligibil”.
Sub acest aspect, apelanta a motivat că această clauză este clară și inteligibilă pentru că informațiile erau accesibile iar modul de calcul era explicat. Instanța reține, într-adevăr, că această clauză este clară atât cu privire la cuantumul ei (1% din valoarea totală a creditului) cât și cu privire la momentul perceperii (data acordării creditului). Aceste argumente duc la concluzia că respectivul comision nu avea caracter abuziv indiferent dacă se consideră că el face parte din obiectul contractului sau nu.
În ce privește scopul perceperii acestui comision, scop care nu a fost menționat în contract, instanța apreciază că este evident că el a fost perceput pentru amortizarea cheltuielilor efectuate cu analiza documentației prezentate de clienți (intimata de față), pregătirea dosarului de credit, verificarea bonității clientului, etc., acesta fiind singurul comision acordat în acest sens.
Întrucât comisionul a fost perceput încă de la data acordării creditului și a reprezentat o sumă fixă, instanța nu consideră nici că acestea a reprezentat o dobândă mascată așa cum a arătat reclamanta.
Analizând condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în situația în care se consideră că acest comision de acordare nu face parte din obiectul contractului, instanța constată că deși prima condiție (clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul) este îndeplinită, celelalte două condiții nu sunt îndeplinite. Astfel, referitor la condiția ca între drepturile și obligațiile părților să existe un dezechilibru semnificativ, se constată că reclamanta a fost obligată la plata unei sume fixe de 1% din valoarea creditului încă de la momentul acordării împrumutului, comision perceput pentru serviciile de analiză a cererii consumatorului, servicii care nu au fost contestate de către acesta. Aprecierea existenței unui dezechilibru semnificativ trebuie realizată nu numai în raport de art. 4.1 lit. a ci în raport de toate obligațiile părților iar în cazul de față obligațiile asumate de bancă au constat în punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante și acordarea unui interval de timp îndelungat pentru restituirea lui (360 de luni).
În ce privește cea de a treia condiție, încălcarea cerințelor bunei-credințe, instanța consideră că nici aceasta nu este îndeplinită, stabilirea comisionului de acordare fiind în concordanță cu dispozițiile legale și corespunzător prestațiilor băncii.
Referitor la comisionul de plată anticipată prevăzut de art. 4.10 lit. d, instanța retine că acest articol cuprinde două componente: una vizează însăși cuantumul comisionului și posibilitatea de percepere a acestuia iar cea de-a doua, posibilitatea de modificare a acestui comision de către bancă oricând pe întreaga perioadă de creditare. Instanța de fond a avut în vedere cea de a doua componentă însă nu a anulat doar posibilitatea de modificare ci întreaga clauză privind perceperea acestui comision.
Reclamanta a invocat însă caracterul abuziv al perceperii acestuia și, implicit al cuantumului său considerând că este un cost suplimentar care nu presupune o contraprestație din partea băncii.
Instanța consideră necesar a reaminti că pentru a stabili caracterul abuziv al unei clauze, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie să se verifice dacă sunt întrunite următoarele condiții clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibru creat să fie în detrimentul consumatorului nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Așa cum s-a arătat și cu privire la comisionul de acordare credit, prima condiție este îndeplinită, contractul de credit nr. HL_/21.05.2007 încheiat între părți având caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește trăsăturile generale ale unui contract de adeziune: reclamanta reprezintă partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, pârâta apelantă este partea contractantă care deține resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei părți, iar între părți există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a apelantei pârâte, reclamanta manifestându-și doar voința de a încheia convenția.
Deși apelanta pârâtă a invocat faptul că a existat o negociere între părți, instanța reține că negocierea unui contract nu presupune doar oferirea către reclamantă a posibilității de a alege între mai multe variante de contracte de credit preformulate, de a studia o perioadă de timp oferta băncii, de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a clienților de a influența conținutul și numărul clauzelor. Or, apelanta pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta a avut și alte opțiuni decât aceea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate. Nu există dovada faptului că odată ales tipul de contract în euro, reclamanta avea posibilitatea de a negocia dobânda contractului sau modul ei de calcul ci aceasta putea doar să opteze între dobândă fixă, dobânda variabilă sau dobândă fixă în primul an și dobândă variabilă în următoarea perioadă.
Prin urmare, instanța reține că nu s-a făcut dovada că această clauză a fost negociată în mod direct cu consumatorul.
Referitor la condiția ca între drepturile și obligațiile părților să existe un dezechilibru semnificativ, se constată că s-a stabilit obligația plății unei sume de bani în situația rambursării anticipate fără a rezulta în ce constă contraprestația băncii în plus față de situația nouă intervenită, respectiv plata anticipată cu atât mai mult cu cât nu se prevede dacă în cazul plății anticipate se achită sau nu dobânzile stabilite în graficul de rambursare.
În consecință, instanța consideră că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților aspect care nu mai impune analizarea celei de a treia condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În plus, instanța consideră necesar a preciza că nu au fost respectate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 contrar susținerilor apelantei care menționează că art. 36 alin. 1 prevede acest comision.
Așa cum s-a menționat în paragraful privind dispozițiile legale aplicabile, O.U.G. nr. 50/2010, intrată în vigoare la data de 21.06.2010 (deci ulterior încheierii contractului de credit nr. HL_/21.05.2007), menționa în art. 95 că aceasta se aplică și contractelor aflate în derulare fiind instituite obligații în sarcina băncilor de a încheia acte adiționale prin care să asigure conformitatea contractelor încheiate până la acel moment cu dispozițiile acestei ordonanțe de urgență. Ulterior, prin Legea nr. 288/2010 (în vigoare din 04.01.2011) s-a modificat acest art. 95 prevăzându-se că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, „cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69”. Prin urmare, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu se mai aplicau contractelor în vigoare cu excepția anumitor dispoziții care erau aplicabile și acestor contracte (erau, însă, exceptate și situațiile în care se semnaseră între părți acte adiționale precum și situațiile în care se consideraseră acceptate tacit actele adiționale încheiate de bancă dacă nu se comunica în 60 de zile opoziția consumatorului). Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unui act adițional între părți așa cum prevedea art. 95 din O.U.FG. nr. 50/2010 în forma inițială, urmează a analiza dacă dispozițiile art. 371, ale art. 66-69 au fost respectate de bancă. Dintre acestea, au relevanță în cauză doar dispozițiile art. 67 și 68 din O.U.G. nr. 50/2010 (dispoziții rămase nemodificate). Astfel, art. 67 prevede că „(1)În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.
(2)O astfel de compensație nu poate fi mai mare de:
a)1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an;
b)0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.
(3)Creditorul stabilește o metodă de calcul a compensației clară și ușor verificabilă, pe care o va face cunoscută consumatorului din stadiu precontractual”.
De asemenea, art. 68 prevede că „Nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri:
a)rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop asigurarea riscului de neplată;
b)contractul de credit este acordat sub forma "descoperitului de cont";
c)rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.
Din aceste dispoziții rezultă că nu se poate solicita comision de rambursare anticipată în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dacă dobânda este mixtă, în sensul că pentru o perioadă este fixă iar apoi variabilă, să nu se perceapă acest comision în perioada cât dobânda este variabilă. Oricum, comisionul nu putea depăși 1% în funcție de situațiile prevăzute de art. 67 alin. 2 nici în cazul când dobânda era fixă.
Din conținutul art. 4.1 reiese că dobânda stabilită în contractul părților a fost fixă pe o perioadă de 12 luni și variabilă după această perioadă iar în art. 4.10 lit. d rezultă că se percepea comision de rambursare de 2,5% indiferent de perioada în intervenea solicitarea de rambursare anticipată.
Prin urmare, întrucât art. 4.10 lit. d din contract nu face o distincție între perioada contractuală cu dobânda fixă si cea cu dobândă variabilă, comisionul de plată anticipată fiind prevăzut în ambele cazuri, precum și faptul că în contract se prevede un cuantum al comisionului de 2,5% deși el nu putea depăși 1%, instanța constată că această clauză este abuzivă.
Apărările apelantei în sensul că în art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 se prevede posibilitatea perceperii unui comision în cazul rambursării anticipate nu pot fi primite întrucât această posibilitate este prevăzută doar în cazul în care dobânda este fixă și nu poate depăși cuantumul prevăzut de art. 67. De asemenea, nu are relevanță în favoarea cui este stipulat termenul față de dispozițiile exprese din O.U.G. nr. 50/2010 care nu disting după cum termenul este în favoarea debitorului sau a creditorului.
În ce privește apărarea apelantei că instanța nu a intrat în judecata fondului, instanța urmează să respingă această motivare întrucât instanța a analizat împrejurările de fapt și de drept ale cererii și faptul că pârâta nu a înțeles să se apere prin formularea întâmpinării în termen sau să solicite probe în apărare nu determină anularea hotărârii pentru lipsa administrării mai multor probe.
Față de aceste considerente, instanța consideră că doar clauza privind rambursarea anticipată este abuzivă, așa cum a reținut și instanța de fond ceea ce atrage menținerea soluției acesteia cu privire la acest aspect. Însă, clauza privind acordarea creditului nu poate fi considerată abuzivă astfel că se va admite apelul și se va schimba în parte sentința apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind constarea caracterului abuziv al acestei clauze cu consecința respingerii și a cererii de restituire a contravalorii acestui comision. Întrucât nu s-a făcut dovada perceperii vreunui comision pentru rambursarea anticipată, se va respinge integral cererea de restituire a sumelor încasate în baza aplicării acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta B. S.A - cu sediul în București, .. 6A, sector 2, în contradictoriu cu intimata E. Ș. R. M. – cu domiciliul în C., ., județ C., împotriva Sentinței civile nr. 7719/25.06.2015, pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ .
Schimbă în parte hotărârea apelată în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta E. Ș. R. M. în contradictoriu cu pârâta B. S.A .
Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.10 lit.a din contractul de credit nr.HL_/21.05.2007 în ceea ce privește comisionul de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.
Respinge cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate ca urmare a aplicării clauzelor abuzive.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.01.2016.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. P. L. S. GREFIER,
O. E.
Red. Jud. L.S. – 22.02.2016 -4ex.
Jud. fond: D.G. I.
d.î.- 23.02.2016
emis 2 ..2016
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 236/2016.... | Obligatia de a face. Decizia nr. 15/2016. Tribunalul CONSTANŢA → |
|---|
