Constatare nulitate act. Decizia nr. 208/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 208/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 32916/215/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 208/2013
Ședința publică de la 15 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. E. D.
Judecător C. P.
Judecător A. G. M.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 3709/09.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant M. M., având ca obiect constatare nulitate act
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns avocat O. Vina D. pentru . BUCUREȘTI și avocat S. M. pentru intimatul reclamant M. M. .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind formulate alte cereri, Tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat O. Vina D., solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. A arătat că instanța de fond a respins greșit excepțiile invocate, nu s-a pronunțat cu privire la cererea de înaintare a întrebărilor preliminare către CJUE, a aplicat greșit legea, aplicând dispozițiile Legii 193/2000 fără a analiza în ce măsură dispozițiile acesteia sunt sau nu aplicabile litigiului, nu a motivat sentința cu privire la anularea clauzei prevăzute de art. 6 lit.-b alin.2 și 3 din condițiile speciale ale convenției de credit. A solicitat obligarea intimatului la cheltuieli de judecată.
Avocat S. M., solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând,
Constată că la data de 10.11.2010, reclamantul M. M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta ., să constate că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 6 lit. b) alin. (2) și (3), art. 8.1 și art. 10.2 din convenția de credit nr._/10.12.2007, obligarea pârâtei la restituirea comisionului de risc perceput abuziv în perioada 08.01._10, constatarea nulității absolute a actului adițional la convenția de credit comunicat prin adresa nr. 1311/13.09.2010, înlăturarea comisionului de administrare în cuantum de 0,22% pe lună și restituirea comisionului de administrare perceput abuziv pe luna septembrie 2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că între părți s-a încheiat convenția de credit bancar nr._/10.12.2007, în cuprinsul căreia, la art. 3 lit. a) s-a prevăzut o dobândă fixă, in cuantum de 4,25% p.a., însă, la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit se prevede posibilitatea ajustarii ratei dobanzii curente in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara, urmand ca noua rata a dobanzii sa fie comunicata imprumutatului și aplicata de la data comunicarii.
Reclamantul a apreciat ca aceasta clauza are un caracter abuziv, dat fiind dreptul bancii de a revizui rata dobanzii fara o negociere cu clientul, acesta urmand a fi doar instiintat.
A mai aratat reclamantul ca este creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor, cu atat mai mult cu cat nu se prevede dreptul consumatorului, in situația in care parata aplica respectiva clauza, sa renegocieze sau sa rezilieze contractul.
În ceea ce privește art. 5 lit. a) din convenție, referitor la plata de către reclamant a comisionului de risc, reclamantul a apreciat ca acest comision este perceput nelegal, întrucât în vederea acoperirii tuturor riscurilor băncii, a fost încheiat un contract de ipotecă, având ca obiect un bun imobil, iar bunul în sine este asigurat, eventualele despăgubiri fiind cesionate băncii.
Reclamantul a apreciat ca nu se justifica perceperea acestui comision nici din perspectiva eventualelor întârzieri la plata ratelor, . fiind perceputa o dobanda penalizatoare, conform pct. 5.1 din conventie.
In plus, s-a mai aratat ca in conventie nu se prevede destinatia finala a sumelor percepute cu titlul de comision de risc, acest comision reprezentand, in realitate, o dobanda mascata.
Reclamantul a considerat ca abuzivă și clauza prevăzută la art. 6 lit. b) alin. (2) și (3) din aceeași convenție de credit si clauzele prevazute la art. 8 lit. c) si d) din condițiile generale, care dau dreptul băncii de a declara soldul scadent anticipat, rambursabil imediat, impreuna cu dobanda acumulata si toate celelalte costuri datorate bancii, conform conventiei, in acele situatii, neprevazute, in care banca apreciaza ca nu mai sunt corespunzatoare garantiile oferite de catre imprumutat.
Astfel, s-a apreciat ca aceste clauze ofera bancii dreptul discretionar de a declara soldul scadent anticipat, fară ca instanța să aibă la indemana un criteriu pentru verificarea legalitatii unei astfel de masuri.
Totodata, s-a solicitat constatarea de către instanța ca abuzive a clauzelor prevazute la art. 10.2 din condițiile generale, care dau dreptul băncii ca, in situatiile in care, din diferite motive, costurile băncii in general, deci nu doar cele legate de imprumutul ce face obiectul contractului in cauza, cresc, aceasta crestere urmeaza sa fie suportata exclusiv de client.
Reclamatul a apreciat ca aceasta clauza este abuziva, deoarece creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, clientul neputand sa fie obligat sa suporte decat, eventual, cresterile legate de imprumutul contractat, prevazute in contract, nicidecum costurile bancii in general.
În ceea ce priveste sumele platite cu titlul de comision de risc, reclamantul a solicitat restituirea acestora, precizand cuantumul sumelor percepute cu acest titlu.
A precizat reclamantul că actul adițional la convenția de credit comunicat sub nr. 1311/13.09.2010 este nul absolut pentru lipsă de consimțământ.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 948 C.civ. și OUG nr. 50/2010.
În scop probator, reclamantul a depus în copie convenția de credit, planul de rambursare inițial, extrase de cont, contract de garanție imobiliară, polița de asigurare, adresa de comunicare a actului adițional, actul adițional la convenția de credit propus de bancă și planul de rambursare, notificare de refuz al actului adițional, sesizare ANPC, proces-verbal de conciliere.
Parata a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia lipsei de interes raportată la temeiul juridic al petitelor 6 și 7 ale cererii de chemare in judecata, exceptia prescriptiei dreptului de a solicita anularea clauzelor și de a solicita despagubiri, exceptia inadmisibilitatii capatului de cerere referitor la restituirea prestațiilor și prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor ca fiind nelegale.
Pe fond, parata a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.
În cauză au fost încuviințate și administrate, la solicitarea părților, proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
Prin sentinta comerciala nr._ din 17.06.2011 pronuntata de Judecatoria C. au fost respinse exceptiile invocate și a fost admisă actiunea, asa cum a fost formulata .
Urmare a recursului declarat de catre parata ., Tribunalul D., prin decizia nr.425 din 07.11.2011 a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instante .
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că, în ceea ce privește nulitatea actului adițional, hotararea instanței de fond este nemotivata neputandu-se exercita un control judiciar asupra acestui petit.
Investită fiind cu soluționarea cauzei instanța a înregistrat-o sub nr._ și a dispus citarea părților.
Prin sentința nr. 3709 din 09.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. a fost respinsă excepția lipsei de interes, excepția prescripției dreptului la apărare, excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la restituirea prestațiilor și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate. A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M. M., în contradictoriu cu parata ..A. BUCUREȘTI –s-a constatat abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. a ), art. 6 lit. b), alin 2 și 3 din convenția de credit nr._/10.12.2007- condițiile speciale precum și art. 3.5, art. 8,1 lit. c) și d) și art. 10.2 din aceeași convenție de credit - condiții generale, a dispus anularea acestor clauze, a constatat nulitatea actului adițional la convenția de credit nr._/10.12.2007, a fost obligată pârâta să restituie reclamantilor suma de 5712,95 CHF achitată cu titlu de comision de risc în perioada 08.01._10 sau echivalentul în lei la cursul BNR din data de 04.10.2010, respectiv suma de 169,81 CHF achitată cu titlu de comision de administrare perceput pentru luna septembrie 2010 sau echivalentul in lei la cursul BNR din data de 04.10.2010 și la suma de 1736 lei reprezentând de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că interesul este legitim atunci cand se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege.
În spetă, prin petitul nr.6 si 7 al cererii de chemare in judecata, reclamantul a solicitat constatarea nulitatii absolute a actului aditional la conventia de credit nr._/10.12.2007 si restituirea comisionului de administrare pretins a fi fost perceput abuziv pentru luna septembrie 2010, in cuantum de 169,81 CHF. In esență, motivul de nulitate invocat de catre reclamant este acela al lipsei consimtamantului. Or, conditiile de validitate a unui act juridic, cum este cazul în speță, a actului aditional la conventia de credit nr._/10.12.2007 comunicat prin adresa nr.1311/13.09.2010, se face in conformitate cu prevederile legale in vigoare la data intocmirii lui (tempus regit actum). Din aceasta perspectiva, instanta constata ca aceste aspecte se analizeaza in raport de prevederile art.948 pct.2 C.civ., astfel incat sustinerile paratei conform carora dreptul subiectiv a carui realizare o urmareste reclamantul nu este recunoscut de lege, sunt neintemeiate.
În ceea ce privește exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, instanța a reținut că sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.
Astfel, nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Art.968 cod civil prevede expres faptul că este nelicită cauza atunci când este prohibilă de legi, iar stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este interzisă comercianților, conform art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Cum reclamantul invocă prin acțiune tocmai stipularea în contractul părților a unor clauze abuzive, expres prohibită de lege, sancțiunea care ar fi incidentă în situația în care s-ar reține existența unor astfel de clauze abuzive ar fi nulitatea absolută a lor, ca și clauze prohibite de lege.
Cum nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, nefiind prevazut de lege un termen in acest sens, a apreciat ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor abuzive.
Pe cale de consecință, nefiind stins dreptul la actiune in anularea clauzelor abuzive arespins ca neintemeiata si prescriptia privind drepturile subiective accesorii, respectiv cererea de restituire a prestatiilor succesive efectuate de catre reclamant in temeiul clauzei prev.la art.5 lit.a din Conventia de credit.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, invocată de pârâtă prin motivele de recurs, instanța a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Principiul restabilirii situației anterioare (“restitutio in integrum”) ca efect al nulității unui act juridic este acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
De la acest principiu, există într-adevăr, excepția menținerii, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, însă justificarea acestei excepții constă în imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.
Or, în speță, instanța a constatat că, în situația în care ar fi constatată nulitatea clauzelor contractuale, deși contractul este unul cu executare succesivă, totuși nu ar fi incidentă excepția de la principiul restabilirii situației anterioare deoarece există posibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare, respectiv tocmai prin restituirea de către pârâtă a sumelor déjà achitate de către reclamanți, ceea ce înseamnă că nu este inadmisibil un astfel de capăt de cerere privind restituirea prestațiilor.
Totodată instanța de fond a reținut că între S.C. V. ROMÂNIA S.A. București, în calitate de Bancă, pe de o parte și reclamantul M. M. pe de altă parte, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr._/10.12.2007.
Referitor la primul petit, instanta a constatat încălcarea prevederilor art. 1, alin. 1, 2 și 3, și art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/2000, reținând că aspectele echivoce cuprinse în clauza prevăzută la art. 3 litera d) din Condițiile speciale au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate direct cu consumatorul.
Conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
În alineatul 2 din același articol, se arată ”in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Conform alineatului 3 din același articol ”se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
În cuprinsul Convenției de Credit bancar, la punctul 3 din Conditiile Speciale, au fost inserate două clauze contrare, evidențiate la subpunctele a) și d), astfel: o clauză ce prevede o dobândă de 4,25 % p.a., înțelegându-se prin aceasta o dobândă fixă pe toată perioada de creditare și o clauză contrară, ce prevede posibilitatea băncii de a revizui cuantumul ratei dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară.
Pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A, nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutatul a clauzei prevăzute la art. 3 litera d) din Condițiile speciale ale convenției de credit.
Totodata, clauza prevazuta la art. 3 lit.d este in totala contradictie cu cea prevazuta la lit.a) a aceluiasi articol, urmand ca, potrivit art. 1 alin.1 din Legea 193/2000, interpretarea sa fie facuta in favoarea reclamanților.
Clauza prevazuta la art. 3 lit.d din conventie ofera paratei dreptul discretionar de a revizui in mod unilateral rata dobanzii curente, fara o negociere prealabila cu clientii, care urmeaza sa fie doar instiintati.
Instanta a apreciat că, nefiind prevazute criteriile la care urmeaza a se face raportarea, acestea au un caracter pur subiectiv, putand fi interpretate diferit de catre partile contractante.
Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobanzii in mod unilateral nu este abuziva, cu conditia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat, prevazut in contract si, totodata, cu conditia informarii imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța a respins ca neintemeiate susținerile paratei conform carora clauza reglementata de art.3 lit.d a fost negociata, reținând că mențiunile cuprinse in dispozitiile art.3 lit.d din conventia de credit nr._/10.12.2007 in sensul ca parata, in calitate de comerciant își rezerva dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente in cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara sunt de natură a crea un dezechilibru major între părți, întrucât nu este prevazut nici un element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbari și care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară și proporțională cu scopul urmărit de creditor, instanța a constatat că art. 3 lit. d din Convenția de credit bancar reprezinta o clauză abuzivă.
Avand in vedere că in cuprinsul dispozițiilor art.6 alin.2 si 3 din aceiași convenție de credit se face referire la modificarea anuităților și implicit a graficului de rambursare conform art.3 lit. d, față de cele reținute anterior și caracterul accesoriu al acestei clauze instanța a constatat pe cale de consecință și nulitatea acesteia în temeiul principiului accesorium sequitur principale.
Referitor la clauza de la pct.5-lit.a, privind comisionul de risc din secțiunea”condiții speciale” din convenția de credit încheiata între reclamant și pârâtă, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta a retinut ca nici in privinta acestei clauze nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumatori.
In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
In speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamant si parata, instanța de fond a apreciat că este evident că aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre împrumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta a reținut ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, imprumutul acordat de banca a fost garantat prin incheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a carui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat.
Clauza analizata este abuziva si pentru faptul ca nu se prevede destinatia finala a sumelor incasate pe parcursul derularii conventiei de credit.
Reprezentand o garantie instituita in vederea acoperirii unor riscuri, in conventie se impunea a fi prevazuta restituirea acestei garantii la incheierea contractului, in situatia in care riscul asigurat nu s-a produs pana la finalul contractului.
Totodata, instanta a constat ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatilor, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva, sanctionata, potrivit legii, cu nulitatea absoluta. Avand in vedere că, in cuprinsul disp.art. 3.5 din conditiile generale ale aceiași convenții de credit se face referire la comisionul de risc, față de cele reținute anterior și caracterul accesoriu al acestei clauze, instanța a constatat pe cale de consecință și nulitatea acesteia în temeiul principiului accesorium sequitur principale.
În ceea ce privește prevederile art. 8.1 lit c și d și art. 10.2 instanța le-a apreciat de asemenea ca fiind abuzive.
Astfel a constatat că, prin exprimarea „situație neprevăzută”, aceasta nefiind în nici un fel definită, ci fiind lăsată la aprecierea băncii ( aspect care rezultă fără posibilitate de tăgadă din exprimări ca: „ în opinia băncii”, „să devină improbabil”), se lasă la discreția băncii declararea creditului ca scadent anticipat, fiind creat astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Referitor la art. 10.2 din Condițiile generale, instanța a constatat de asemenea că prin înserarea lui în contract se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin punerea în sarcina clientului a suportării tuturor creșterilor costurilor de acordare sau de punere la dispoziție a oricărui credit (fără să se precizeze dacă acest credit are sau nu legătură cu contractul părților) sau aceea de a achita sume suplimentare în situația în care banca este obligată să constituie depozite sau rezerve suplimentare.
Instanța a constat totodată că nu este precizată modalitatea în care vor fi calculate aceste sume suplimentare, ci este lăsată de asemenea la discreția băncii stabilirea acestora, banca doar notificând clientul în legătură cu obligația plății unor sume suplimentare.
În ceea ce privește apărarea pârâtei referitoare la faptul că nu au luat naștere drepturi și obligații corelative, existând doar vocația băncii de a recupera eventuale cheltuieli suplimentare, instanța a înlăturat-o, apreciind că aceste aspecte nu au relevanță în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze.
In ceea ce priveste petitul avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a actului aditional la conventia de credit, comunicat prin adresa nr.1311 la data de 13.09.2010, instanța a reținut că potrivit disp.art.95 alin.5 din OUG nr.50/2010 anterior modificarilor aduse prin Legea nr.288/2010, “nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită”. Prin adresa inregistrata sub nr.5606/20.09.2010, reclamantul si-a manifestat voința expresa, in sensul ca nu este de acord cu actul aditional la conventia de credit nr._/10.12.2007.
Ca atare, actul aditional la conventia de credit comunicat sub nr. 1311/13.09.2010, nu indeplineste cerintele prev.de disp.art. 948 C.civ., lipsind una din conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii, astfel incat sanctiunea este nulitatea absoluta a acestuia.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta . BUCUREȘTI, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare recurentul a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de înaintare a întrebărilor preliminare către CJUE, a respins în mod greșit excepția lipsei de interes a capetelor 6 și 7 ale cereri de chemare în judecată și excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la restituirea prestațiilor, a aplicat greșit legea, aplicând dispozițiile Legii 193/2000 fără a analiza în ce măsură dispozițiile acesteia sunt sau nu aplicabile litigiului, nu a motivat hotărârea privire la anularea clauzei prev.de art 6 lit.b alin2 și 3 din condițiile speciale ale convenției.
Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de întrebări preliminare, iar după ce a omis să se pronunțe asupra cererii, a analizat clauzelor a căror nulitate este invocată de reclamant, raportat la faptul că Legea 193/2000 face o transpunere corectă a Directivei 93/13.
În mod greșit a respins excepția lipsei de interes a capetelor 6 și 7 ale cererii, reținând că este vorba de lipsa de consimțământ a reclamantului, în actul adițional a cărei nulitate se solicită a se constata a fost emis în aplicarea OUG 50/2010 care s-a făcut în concordanță cu prevederile art. 95 alin.1 și 2 din aceiași ordonanță, respectiv prin act adițional.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere referitor la restituirea prestațiilor a arătat că deoarece contractele de credit sunt contracte cu execuție succesivă, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive, singura sancțiune pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea acestora pentru viitor.
Pe fondul cauzei a arătat că, clauzele indicate de reclamanți nu sunt clauze abuzive. În ceea ce privește clauza referitoare la rata dobânzii, posibilitatea consumatorului de a rezilia contractul de credit este prevăzută în Secțiunea 6 din Contract. Mai mult, în cuprinsul Condițiilor speciale ale convenției de credit este prevăzut la pct. 4 lit c cuantumul comisionului de rambursare anticipată. Prin urmare, reclamanții au și au avut posibilitatea rambursării creditului oricând pe durata derulării convenției de credit, însă în mod paradoxal instanța de fond nu a observat aceste prevederi contractuale. De asemenea instanța și-a bazat motivația pe presupusul caracter nenegociat al clauzei referitoare la data la care se poate ajusta această rată și la condițiile în care aceasta se poate realiza fără a analiza însă și restul condițiilor cerute de Legea nr. 193/2000 pentru determinarea caracterului abuziv.
Legea nr. 193/2000 prevede două condiții negative și una pozitivă a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive: să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; să nu fi fost negociate; să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului. Clauza reglementând posibilitatea Băncii de a justa rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanții respectiv moneda creditului; perioada de utilizare; perioada de grație, rata dobânzii; modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului; clauza nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților deoarece prețul este format din dobândă și din comisioane iar pct. 1 lit a din Anexa la Legea nr. 193/2000 permite aceste clauze; prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului. Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit iar art. 4 al Directivei nr. 93/13 / CEE a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alin 2 preluată în art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000.
Clauza contractuală ce reglementează dreptul Băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece a fost negociată, așa cum rezultă din analiza comparativă a mai multor contracte ce reliefează faptul că acest comision este diferențiat; nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ci este o modalitate de adaptare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților, reprezentând riscul de credit reglementat de art. 3 alin 1 lit g din Normele BNR deoarece este posibil ca garanția imobiliară să nu asigure recuperarea întregii creanțe iar comisionul de risc este parte a prețului contractului.
Clauzele prevăzute de art. 8.1 lit c și d și art 10.2 din condițiile generale ale contractului de credit au fost inserate cu acordul reclamanților. Mai mult acestea se referă la situații excepționale ce ar putea apărea și față de care banca este obligată să se protejeze. Faptul că nu au fost aplicate până la acest moment,în nici unul dintre contracte, nu face decât să confirme caracterul de excepție,preventiv al acestora, iar nu rolul de instrument în vederea obținerii de profituri nejustificate ori de prejudiciere a reclamanților. În același timp,este evident că aceste motive excepționale nu pot fi descrise ori determinate în detaliu,dat fiind tocmai caracterul lor imprevizibil și deosebit.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 1 din protocolul nr. 1 al CEDO și disp. art. 299-316 C.proc.civ.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate, având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., tribunalul apreciază recursul ca neîntemeiat.
Instanța de fond a reținut corect starea de fapt în raport de probațiunea administrată în cauză și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a aplicării corecte a dispozițiilor legale în materie și a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecății.
Astfel, deși în motivele de recurs formulate recurentul critică soluția pronunțată în cauză, arătând că deși a solicitat înaintarea întrebărilor preliminare către CJUE și suspendarea cauzei până la soluționare, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererilor sale, observând încheierea pronunțată la data de 02.03.2012, instanța constată că aceste cereri au fost puse în discuția părților și respinse ca neîntemeiate.
În mod corect instanța a respins excepțiainadmisibilității capătului de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, întrucât restituirea prestațiilor ca urmare a anulării unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă este admisibilă, cu excepția imposibilității obiective de restabilire a situației anterioare, fapt nedovedit în cauză. Susținerea că într-o atare situație împrumutații s-ar îmbogăți fără justă cauză este eronată, cel care s-ar îmbogăți în acest fel, fiind doar imprumutătorul în cazul în care nu s-ar dispune restituirea. Urmare a anulării clauzei abuzive, convenția se modifică implicit și pentru viitor.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes, în mod corect instanța de fond a respins-o, verificând condițiile de validitate a actului în raport de dispozițiile legale în vigoare la data întocmirii acestuia.
Instanța a aplicat dispozițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 193/2000, conform căreia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, în coroborare cu dispozițiile art. 4 alin 3 teza finală, conform căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reglementare care reia dispozițiile art. 3 alin 2 teza finală din Directiva 93/13/CEE.
În cauză recurenta-pârâtă nu a dovedit că a negociat cu intimații-reclamanți vreuna din clauzele stipulate în art. 3 lit.d si art. 5 lit.a din Conventiile de credit - contract standard preformulate - deși sarcina probei îi revenea, așa cum s-a arătat mai sus. Prin urmare aceste clauze, care nu au fost negociate direct cu consumatorul, sunt abuzive deoarece prin ele însăși și coroborate între ele au creat, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, concretizate între altele și prin sumele de bani pretinse în baza lor de intimații – reclamanți și a căror restituire s-a solicitat prin cererea introductivă.
Recurenta - pârâtă interpretează eronat disp. art. 4 alin 2 al Directivei nr. 93/13/CEE având în vedere că în cauza C-484/2008 CJUE a statuat: “Nu se poate deduce în nici un caz din Hotărârea Comisia /Țările de jos ( C. 144/99) că în opinia Curții articolul 4 alin 2 din directivă constituia o dispoziție imperativă și coercitivă, care trebuia transpusă în mod obligatoriu ca atare de către statele membre. Dimpotrivă, Curtea s-a limitat să hotărască în sensul că, în scopul garantării obiectivelor de protecție a consumatorilor urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alin 2 trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la acelea care sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din toate cele de mai sus reiese că statele membre nu pot fi împiedicate să mențină și/sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv art. 4 alin 2 din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat”. În respectiva cauză, după ce a reținut că legislația spaniolă permite să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din Directiva 93/13 un nivel de protecție efectivă mai ridicat, Curtea a statuat că: Articolul 4 alineatul (2) și art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redate în mod clar și inteligibil.
Prin urmare susținerile recurentei-pârâte privind inadmisibilitatea controlului jurisdicțional a acelor clauze ce reglementează obiectul principal al contractului de credit, respectiv dobânda, comisionul de risc și toate costurile unui credit, sunt eronate, instanța națională fiind abilitată să le cenzureze în baza art. 8 din Directiva 93/13/CEE și a legislației naționale, așa cum de altfel s-a și procedat de către instanța de fond, fiind lipsit de importanță că odată cu eliminarea comisionului de risc din convenția de credit s-a diminuat și D., atât timp cât eliminarea este consecința anulării respectivei clauze.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimatul - reclamant la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii
contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărind să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia.
În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.
Astfel, anularea este consecința reținerii caracterului abuziv al acestor clauze de către instanța judecătorească, abilitată de lege în acest sens: "o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26 din hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea Murciano Quintero, C – 240/98, din 27.06.2000).
Nici critica referitoare la nemotivarea sentinței în ceea ce privește anulare clauzei prevăzute de art.6 lit.b din condițiile speciale ale convenției, nu este întemeiată. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză motivarea hotărârii instanței de fond răspunde acestor exigențe legale examinând efectiv toate cererile reclamantului.
În raport de considerentele de mai sus Tribunalul nu reține vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, sentința pronunțată de Judecătoria C. fiind temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C.pr.civ recurenta - pârâtă va fi obligată către intimatul – reclamant la plata sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare onorariu avocat conform chitanței nr. 375/29.11.2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI cu sediul în București,sector 2 ., etaj 3-8 și 10, împotriva sentinței nr. 3709 din 09.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant M. M., domiciliat in C., ., ., . - ca nefundat.
Obligă recurenta către intimat la 1240 lei cheltuieli de judecată
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2013
Președinte, R. E. D. | Judecător, C. P. | Judecător, A. G. M. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.A.G.M.
Tehnored.A.F./15.05.2013
Red.jud.fond.M.O.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Obligatia de a face. Decizia nr. 67/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
