Răspunderea administratorilor. Condiţia existenţei „interesului personal”

Comentarii

0

Legea nr. 64/1995, art. 137

Existenţa „interesului personal” al făptuitorului, ca o condiţie impusă de lege, se raportează la prevederile art 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat”. Or, conform art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este pre-zumat a fi oneros, iar în speţă, administratorul nu a făcut dovada contrarie.

Ca urmare, caracterul oneros al mandatului comercial justifică interesul personal al administratorului în continuarea activităţii debitoarei. Interesul personal al administratorului rezultă din actele de dispoziţie pe care le-a încheiat cu privire la desfăşurarea unei activităţi neprofitabile, având ca efect încetarea de plăţi a societăţii şi prejudicierea creditorilor. Simpla reprezentare a faptului că, prin continuarea unei activităţi nerentabile se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea stării de încetare de plăţi, este suficientă pentru antrenarea răspunderii sub aspectul vinovăţiei.

Decizia nr. 399/R din 2 august 2006 - Ş.G.

Prin sentinţa civilă nr. 482/Sind/24.05.2006, Tribunalul Braşov a respins acţiunea D.G.F.P. Braşov în contradictoriu cu pârâtul T.G., formulată în temeiul art. 137 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995, reţinând următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată s-a solicitat atragerea răspunderii personale a administratorului pentru fapte comise în perioada în care acesta a fost administrator social al debitoarei, aflată în procedura falimentului, în scopul acoperirii unei părţi de pasiv, respectiv pentru a recupera creanţa reclamantei ce nu a putut să fie acoperită din valorificarea bunurilor aflate în averea debitoarei.

O asemenea răspundere, reglementată la art. 137 şi următoarele din Legea nr. 64/1995 republicată, are caracteristicile unei răspunderi civile delictuale (faţă de terţi), conform art. 998-999 C. civ., această formă de răspundere civilă fiind subsidiară răspunderii contractuale întemeiată pe mandat (faţă de societate).

în consecinţă, cel ce invocă incidenţa unei astfel de răspunderi trebuie să dovedească, conform art. 1169 C. civ., întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului, prejudiciul cauzat prin săvârşirea faptei ilicite şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Având în vedere că dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 64/1995 constituie norme speciale, răspunderea antrenată pe acest temei comportă unele aspecte specifice.

Astfel, din rapoartele administratorului/lichidatorului judiciar, întocmite în dosarul de faliment al acestei instanţe, rezultă că sunt întrunite cerinţele pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului. O asemenea apreciere, prin ea însăşi, nu conduce la această convingere.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 137 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995, însă nu a făcut nici o dovadă că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activităţii societăţii debitoare, care ducea în mod vădit la insolvenţă acesteia şi că nu a ţinut o contabilitate conform legii, sau a făcut să dispară documente contabile ale societăţii ori a ţinut o contabilitate fictivă.

în consecinţă, s-a constatat că în speţă nu s-a dovedit săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât, în sensul prevederilor legale evocate mai sus.

Referitor la cerinţa vinovăţiei pârâtului, judecătorul-sindic a apreciat că aceasta nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Referitor la existenţa unui prejudiciu încercat de către reclamantă, instanţa a constatat că, în lipsa dovezii privind comiterea faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului, problema unui prejudiciu nu se ridică.

Existenţa unor creanţe rămase neacoperite în urma valorificării bunurilor din averea debitoarei, nu conduce la concluzia că valoarea acestora constituie şi prejudiciul cauzat. Aceasta deoarece, în sistemul de drept român, principiul îl constituie răspunderea subiectivă şi nu răspunderea obiectivă. De asemenea, în materia falimentului s-a adoptat principiul falimentului remediu, nu a falimentului sancţiune.

Din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 64/1995 sunt de strică interpretare şi aplicare, astfel încât nu orice pasiv rămas neacoperit constituie şi un prejudiciu rezultat din comiterea unei fapte ilicite.

De asemenea, judecătorul-sindic a apreciat că nu se impune analiza existenţei unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, cât timp aceste două cerinţe nu au fost dovedite.

Raportul de cauzalitate, în cadrul acestei forme speciale de răspundere, comportă o distincţie însemnată, în sensul că faptele pârâtului trebuie să contribuie la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, ori în speţă nu s-a făcut o astfel de dovadă.

Nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 998-999 C. civ. cu aplicarea art. 137 lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995 republicată, acţiunea formulată în cauză a fost considerată nefondată, fiind respinsă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.G.F.P. Braşov, invocând nelegal itatea şi netemeinicia sentinţei, raportat la starea de fapt şi de drept existentă în cauză, care obligau instanţa Ia atragerea răspunderii personale a administratorului pârât T.G. De asemenea, s-a mai arătat că, prin sentinţa civilă nr. 539/Sind/19.09.2005, irevocabilă, Tribunalul Braşov a admis cererea reclamantei A.V.A.S. şi a obligat pârâtul T.G. să plătească suma de 17.059.149 lei, în contul de faliment al S.C. „C.E.” S.R.L., ca urmare a atragerii răspunderii personale în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995.

Recursul este fondat.

Prin sentinţa civilă nr. 593/SIND/2005, Tribunalul Braşov a dispus atragerea răspunderii personale a administratorului pârât la cerere creditoarei A.V.A.S. Astfel, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pârâtul se face vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 137 alin. (1) lit. d), e), f) din Legea nr. 64/1995. Aceste aspecte dezlegate prin sentinţa amintită, nu mai puteau fi reanalizate în pricina de faţă. Astfel, având în vedere limitele investirii prin cererea D.G.F.P. Braşov - de atragere a răspunderii pentru faptele prevăzute la lit. c) şi d) ale aceluiaşi articol, instanţa de fond urma să constate existenţa unei dezlegări irevocabile pentru existenţa faptei prevăzută la lit. d) şi să determine în concret prejudiciul încercat de reclamanta D.G.F.P. Braşov, prin săvârşirea acestei faptei culpabile, iar pentru fapta prevăzută la lit. c), să facă o analiză completă a existenţei elementelor răspunderii civile, având în vedere că aceste aspecte nu au fost dezlegate prin sentinţa civilă nr. 593/SIND/19.09.2005 a Tribunalului Braşov.

Cu privire la existenţa faptei prevăzută de art. 137 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 64/1995, Curtea a reţinut că, administratorul T.G. a dispus, în interes personal, continuarea activităţii care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi.

Din rapoartele lichidatorului judiciar rezultă că, starea de insolvenţă a fost generală de „proasta funcţionare a managementului, care a condus la creşterea datoriilor, în special către bugetele statului, fapt ce a determinat intrarea societăţii în încetare de plăţi”. Mai mult, decizia de a continua activitatea, în situaţia în care organizarea contabilităţii era defectuoasă - diferite fonduri colectate pentru asigurările de sănătate erau folosite în alte scopuri, s-au efectuat livrări de produse fără emiterea facturilor, nu s-a ţinut o evidenţă clară a avansurilor acordate furnizorilor - a condus la imposibilitatea recuperării creanţelor, la creşterea datoriilor la bugetul de stat şi la încetarea de plăţi.

Pe această stare de fapt, Curtea a reţinut că, existenţa „interesului personal” al făptuitorului, ca o condiţie impusă de lege, se raportează la prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat”. Or, conform art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi oneros, iar în speţă, administratorul nu a făcut dovada contrarie. Ca urmare, caracterul oneros al mandatului comercial justifică interesul personal al administratorului în continuarea activităţii debitoarei. Interesul personal al administratorului rezultă din actele de dispoziţie pe care Ie-a încheiat cu privire la desfăşurarea unei activităţi neprofitabile, având ca efect încetarea de plăţi a societăţii şi prejudicierea creditorilor. Simpla reprezentare a faptului că, prin continuarea unei activităţi nerentabile se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea stării de încetare de plăţi, este suficientă pentru antrenarea răspunderii sub aspectul vinovăţiei.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Curtea, reţinând existenţa faptelor culpabile circumscrise lit. c) şi d) ale art. 137 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru determinarea prejudiciului încercat de creditoarea D.G.F.P. Braşov, în concret, pentru fiecare faptă.

<

Vezi şi alte speţe de drept comercial: