Răspunderea administratorului societăţii. Dispoziţiile legale aplicabile
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1995, art. 137
Condiţia impusă de dispoziţiile art. 137 lit. c) din lege, cu referire la existenţa „interesului personal” al făptuitorului se raportează la prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat”. Ori, conform art 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, iar în speţă, administratorii nu au făcut dovada contrarie. Prin urmare, caracterul oneros al mandatului comercial justifică interesul personal al administratorilor în continuarea activităţii debitoarei, iar acest interes are în vedere voinţa manifestă a recurenţilor de a menţine o societate neprofitabilă pe parcursul a 5 ani.
Decizia nr. 193/R din 18 aprilie 2006 - B. C.
Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea creditoarei D.G.F.P. Covasna, obligând pârâţii V.M. şi B.A. să suporte în solidar o parte din pasivul debitoarei.
în motivarea hotărârii s-a reţinut incidenţa art. 137 lit. c) din Legea nr. 64/1995, faţă de faptul că pârâţii au dispus continuarea activităţii societăţii debitoare, aflate în stare vădită de incapacitate de plată.
Susţinerile recurenţilor pârâţi, în legătură cu neaplicarea art. 137 lit. c) din Legea nr. 64/1995, nu sunt corecte. Textul de lege sancţionează fapta administratorului societăţii care, „a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi”. „Interesul personal” prevăzut de lege nu se confundă cu „folosul personal”, respectiv cu sumele ridicate de administratori şi nedecontate, astfel cum greşit arată recurenţii, întrucât folosirea bunurilor sau creditelor societăţii constituie fapta prevăzută de art. 137 lit. a) din lege.
Condiţia impusă de dispoziţiile art. 137 lit. c) din lege, cu referire la existenţa „interesului personal” al făptuitorului se raportează la prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat”. Ori, conform art. 374 C. com., mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, iar în speţă, administratorii nu au făcut dovada contrarie. Prin urmare, caracterul oneros al mandatului comercial justifică interesul personal al administratorilor în continuarea activităţii debitoarei, iar acest interes are în vedere voinţa manifestă a recurenţilor de a menţine o societate neprofitabilă pe parcursul a 5 ani (din 1999 şi până în 2004 când are loc deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995), Astfel, interesul personal al recurenţilor rezultă din actele de dispoziţie pe care le-au încheiat cu privire la desfăşurarea unei activităţi neprofitabile având ca efect încetarea de plăţi a societăţii şi prejudicierea creditorilor.
în speţă, procesele-verbale întocmite cu ocazia adunărilor generale ale asociaţilor din 2000, 2001 şi 2003 demonstrează că pârâţii au dispus continuarea activităţii, deşi cunoşteau că societatea era nerentabilă şi cu datorii de peste 1 miliard de lei ROL acumulate în fiecare an.
Pentru fapta prevăzută de art. 137 lit. c), se cere ca persoana răspunzătoare să fi desfăşurat personal, sau să fi dispus, în virtutea puterilor sale, desfăşurarea unei activităţi neprofitabile, având ca efect încetarea de plăţi a societăţii. Contribuţia personală a recurenţilor, la aducerea societăţii în stare de insolvenţă, rezultă din faptul că ambii pârâţi s-au implicat în societate. Astfel, pârâtul B.A. a exercitat nu doar atribuţii pe linie tehnică, ci a achiesat şi la deciziile de a continua activitatea societăţii, iar pârâtul V.M. se ocupa efectiv de conducerea societăţii.
în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsurile dispuse de cei doi administratori în legătură cu achiziţionarea materiilor prime în condiţii anevoioase şi de concurenţă puternică, pe fondul acumulării datoriilor, au determinat creşterea stării de insolvenţă a societăţii. Ori, potrivit art. 1540 C. civ., răspunderea administratorilor intervine nu doar în cazul dolului, ci şi ca urmare a culpei comise în executarea mandatului. O atare culpă este cu atât mai evidentă cu cât, administratorii aveau posibilitatea, iar din ianuarie 2002, chiar obligaţia, de a supune societatea aflată în insolvenţă, procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 (art. 32 din lege) şi de a nu continua o activitate nerentabilă. Nerespectarea obligaţiei legale prevăzute de art. 32 din Legea nr. 64/ 1995, atrage răspunderea administratorilor, potrivit art. 137 lit. c) din aceeaşi lege.
Faptul că lichidatorul judiciar a arătat, prin notele din 7.10.2005, că nu este în măsură să individualizeze activităţile în interes personal desfăşurate de recurenţii pârâţi, nu constituie un motiv de a exclude răspunderea acestora. Probaţiunea administrată în cauză prin actele contabile ale societăţii, procesele-verbale ale asociaţilor, depoziţiile martorilor şi răspunsurile la interogatori, demonstrează întrunirea în cauză a elementelor prevăzute de art. 137 lit. c) din lege, respectiv „dispunerea în interes personal a continuării activităţii, care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăţi.”
Sub aspectul vinovăţiei recurenţilor, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceştia aveau cunoştinţă de datoriile societăţii şi, totuşi, au dispus continuarea activităţii. Apreciem că simpla reprezentare a faptului că, prin continuarea unei activităţi nerentabile, se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea sau numai condiţionarea stării de încetare de plăţi, este suficientă pentru antrenarea răspunderii.
Raportul de cauzalitate,dintre faptă şi prejudiciu are în vedere contribuţia efectivă a administratorilor, la ajungerea societăţii în încetare de plăţi.
Sub aspectul prejudiciului, susţinerile recurenţilor bazate pe concluziile lichidatorului judiciar din 7.10.2005, potrivit cărora prejudiciul produs se ridică la suma de 121.119.022 lei ROL, nu pot fi avute în vedere, întrucât această sumă, ce reprezintă valoarea creanţelor neîncasate şi prescrise, nu derivă din fapta prevăzută de art. 137 lit. c).
în cazul continuării unei activităţi care ducea societatea în stare de insolvenţă, valoarea pasivului la care urmează a fi obligaţi recurenţii este egală cu valoarea pierderilor înregistrate de societate, în perioada în care aceştia au încălcat obligaţia de diligenţă, pe care trebuiau să o manifeste în administrarea societăţii.
| ← Suspendarea procedurii reorganizării şi lichidării judiciare... | Răspunderea administratorului societăţii. Condiţiile... → |
|---|
