Recurs. procedura insolvenţei. cerere de recunoaştere a unui drept de retenţie în favoarea unui creditor deţinând o creanţă născută în cursul procedurii. imposibilitatea legală de constituire a unui asemenea drept
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 100 din data de 12.09.2017
Recurs. Procedura insolvenței. Cerere de recunoaștere a unui drept de retenție în favoarea unui creditor deținând o creanță născută în cursul procedurii. Imposibilitatea legală de constituire a unui asemenea drept
Decizia nr. 100/C/2017/R din 12.09.2017
- art. 36 și 39 din Legea nr. 85/2006
Prin Sentința nr. 274/F din 2 martie 2017, Tribunalul (...) a respins cererea formulată de petenta intimată (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), în contradictoriu cu debitorul S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), str. (...), județul (...), cod unic de înregistrare (...), număr de înregistrare în registrul comerțului J0(...)/1999, societate în faliment, reprezentantă prin lichidatorul judiciar (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), (...), jud. (...), cod unic de înregistrare, număr de înregistrare în R.S.P. (...), respectiv cu creditorii (...) S.A. prin Sucursala (...) cu sediul în (...), str. (...), județul (...), intimat Cabinet De Insolvență (...) cu sediul în (...), str. (...), județul (...), în calitate de fost lichidator judiciar al debitorului, privind dreptul de retenție solicitat de petenta intimată (...) (...) până la contravaloarea prețului achitat, în sumă de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, asupra obligației de garanție pentru evicțiune, precum și cu privire la prețul achitat și la valoarea investițiilor efectuate la imobilul achiziționat, în cuantum de 86.800 lei și a sporului de valoare adus imobilului prin lucrările efectuate și a cheltuielilor efectuate cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/2010 și obținerea autorizației de construire, partajarea imobilului, edificarea mansardei și renovarea integrală a imobilului, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Prin Decizia Nr.224/C/2015 - R pronunțată de Curtea de Apel (...) la data de 17 noiembrie 2015 a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă (...) (...) (...) cu domiciliul ales la Cab.av. (...) din (...), str. (...), județul (...) împotriva sentinței nr. 608/F din 9 aprilie 2015 Tribunalul (...) pe care o casează în parte cu privire la cererea de completare a dispozitivului Încheierii nr.3954/F/2014 pronunțate de Tribunalul (...) referitor la cererea privind dreptul de retenție solicitat de intimată, pe care o trimite spre rejudecare aceleiași instanțe, ținând seama de considerentele prezentei decizii.
În considerentele deciziei de trimitere, instanța de recurs a reținut următoarele:
Examinând sentința recurată s-a constatat că judecătorul sindic a calificat greșit cererea recurentei pârâte referitoare la dreptul de retenție ca fiind o cerere de lămurire dispozitiv, respingând-o cu motivarea că tinde la modificarea soluției, atât timp cât din motivele cererii și textul normativ invocat de pârâtă rezultă că aceasta solicitase completarea dispozitivului sentinței cu privire la constatarea dreptului său de retenție.
Judecătorul sindic trebuia să procedeze la completarea soluției pronunțate prin încheierea nr. 3954/F/2015 și să soluționeze cererea pârâtei referitoare la constatarea dreptului de retenție.
S-a mai reținut că celelalte motive de recurs privind nesoluționarea cererii de completare a dispozitivului, la pct. 3 și 4 sunt neîntemeiate, întrucât recurenta pârâtă nu formulat o cerere (acțiune, sesizare) către judecătorul sindic să se pronunțe asupra obligației de garanție de evicțiune sau asupra restituirii prestațiilor cu privire la prețul achitat ori valoarea investițiilor, asupra partajării imobilului. Instanța de fond nu a fost sesizată cu acest obiect și nu putea soluționa astfel de pretenții fără a depăși limitele investirii sale de către părți.
S-a constatat că judecătorul sindic nu a soluționat fondul cererii pârâtei privind constatarea dreptului său de retenție. Prin cererea astfel înregistrată, petenta (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...) a solicitat instanței, în temeiul art. 281 ind. 2 Cod de procedură civilă, lămurirea dispozitivului Încheierii nr. 3954/F/2014 pronunțate de Tribunalul (...) - Secția a II-a Civilă, de contencios Administrativ și fiscal, în Dosar nr. (...)/2009, referitor la pronunțarea instanței asupra capătului de cerere privind dreptul de retenție solicitat de petenta, asupra obligației de garanție pentru evicțiune, precum și cu privire la prețul achitat și la valoarea investițiilor și a sporului de valoare adus imobilului prin lucrările efectuate și a cheltuielilor efectuate cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare și obținerea autorizației de construire, partajarea imobilului, edificarea mansardei și renovarea integrală a imobilului.
Având în vedere limitele rejudecării cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 315 Cod de procedură civilă, instanța a analizat doar cererea petentei privind dreptul de retenție asupra imobilului situat în (...) str. (...) (...), înscris în CF nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II, bun ce a aparținut debitoarei S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), dobândit de petentă prin Procesul-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 și Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...) și a dispus notarea cererii în anulare formulată de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărții Funciare nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II.
Astfel, instanța a constatat că în cadrul prezentului dosar (...)/2009, la data de 05.04.2013, (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), (...), jud. (...), cod unic de înregistrare, număr de înregistrare în R.S.P. (...), în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), str. (...), județul (...), cod unic de înregistrare (...), număr de înregistrare în registrul comerțului J0(...)/1999, în contradictoriu cu intimata (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), a solicitat instanței a constata nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitație din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispune restabilirea situației anterioare încheierii Procesului-verbal de licitație din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...) și a dispune notarea cererii în anulare formulată de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărții Funciare nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II, pe considerentul că, în sinteză, la data de 01.03.2010, lichidatorul judiciar susmenționat a organizat o ședință de licitație publică cu strigare pentru vânzarea imobilului susmenționat di patrimoniul societății, acesta fiind adjudecat intimatei (...) (...), la prețul de 10.000 euro + T.V.A., conform facturii fiscale din data de 01.03.2010, fără a respecta măsurile premergătoare lichidării (prevăzute de art. 113 din legea-cadru), respectiv fără aprobare din partea creditorilor, Procesul-verbal al adunării creditorilor fiind din 03.03.2010, prin raportul de activitate depus de lichidator la dosarul cauzei la termenul din 18.03.2010, la o diferență de 15 zile de la data presupusei adunări a creditorilor, precum și în încheierea de ședință datată 18.03.2010 lichidatorul arată că "Va convoca adunarea creditorilor, pentru alegerea modalității de valorificare.";, astfel că este în contradicție cu normele imperative ale legii cadru modul de administrare a lichidării averii debitoarei.
Prin întâmpinarea înregistrată la instanță la data de 13.06.2013, cât și prin Concluziile scrise înregistrate la data de 25 martie 2014, intimata (...) (...) a invocat în principal excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către lichidatorul judiciar, întrucât acesta nu poate solicita anulare contractului de vânzare-cumpărare prin invocarea propriei culpe, a propriei neregularități, excepția fiind fundamentată în sinteză pe dispozițiile art. 1336, 1337 și 1339 cod civil Cuza, care consacră obligația vânzătorului de garanție pentru liniștita posesiune a lucrului și pentru viciile acestuia; a invocat inopozabilitatea în raport cu intimata în cauză a sentinței intermediare prin care s-a anulat procesul-verbal al creditorilor falitei, această sentință nefiind pronunțată în contradictoriu cu partea susmenționată; excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material față de intimată, având în vedere data întocmirii procesului-verbal a cărui anulare se solicită, respectiv 01.03.2010; a solicitat instanței respingerea acțiunii formulate ca netemeinică și nelegală și menținerea situației actuale de carte funciară, respectiv calitatea intimatei de proprietar de bună credință, iar în subsidiar, a se constata dreptul de retenție al intimatei asupra imobilului în litigiu, până la contravaloarea prețului achitat, în sumă de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, a investițiilor efectuate, în sumă de 86.80 lei, a raportului de plusvaloare a imobilului prin lucrările efectuate, precum și a cheltuielilor cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (...)/2010, a cheltuielilor cu obținerea autorizației de construire; cu cheltuieli de judecată.
Pe fond, invocă în sinteză că baza legală invocată în susținerea acțiunii, respectiv art. 116 și 117 din Legea 85/2006 se referă la atribuțiile lichidatorului și nu face vreo referire la vreo nulitate a actelor efectuate de lichidator în numele falitei, iar la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare lichidatorul (...) și-a dovedit calitatea de reprezentant al societății falite.
Prin Încheierea nr. 3954/F/2014 pronunțată de Tribunalul (...) - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și fiscal, în Dosar nr. (...)/2009, instanța a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...),, în contradictoriu cu intimata (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), și în consecință: a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitație din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispus restabilirea situației anterioare încheierii Procesului-verbal de licitație din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispus notarea cererii în anulare formulate de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărții Funciare nr. (...) a Municipiului (...).
A respins excepțiile procesuale ale inadmisibilității acțiunii și respectiv, prescripției dreptului la acțiune față de intimata (...) (...), invocate de către aceasta.
Cu ocazia soluționării cauzei menționate mai sus, instanța a omis să soluționeze cererea petentei formulată în cadrul întâmpinării, privind dreptul de retenție asupra imobilului ce a făcut obiectul acțiunii în anulare, cerere care, din perspectiva dispozițiilor art. 281 ind. 2 Cod de procedură civilă, este o veritabilă cerere de completare a dispozitivului Încheierii nr. 3954/F/2014.
A mai reținut instanța de fond că dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor, reprezentând uneori și o formă de manifestare a excepției de neexecutare, și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce debitorul nu-i plătește ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
În speță, având în vedere că la data de 24.04.2014, prin Încheierea nr. 3954/F/2014 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 142/C/2015- R pronunțată de Curtea de Apel (...) la data de 26 iunie 2015, a fost anulat actul de adjudecare din data de 03.03.2010 și Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010, în baza căruia petenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea petentei s-a născut un drept de creanță, putând fi înscrisă la masa credală în condițiile art. 64 din Legea nr. 85/2006.
În situația bunurilor reintrate în proprietatea debitorului aflat în insolvență, dispozițiile art. 116, 117 din actul normativ menționat mai sus instituie o obligație în sarcina lichidatorului de a inventaria, evalua și valorifica aceste bunuri, nefiind posibilă instituirea unui drept de retenție în favoarea petentei, întrucât s-ar încălca drepturile celorlalți creditori, având în vedere că insolvența este o procedură concursuală. Fiind o procedură specială, aceasta derogă de la normele de drept comun.
Astfel, instanța a respins cererea petentei, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen, a declarat recurs recurenta (...) (...) (...), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului (...), în subsidiar modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii reconvenționale privind dreptul de retenție al recurentei asupra imobilului din (...) Str. (...) (...).
În motivare, arată că Sentința nr.274/F/2017 se impune a fi casată deoarece instanța de fond nu a judecat fondul cauzei, hotărârea atacată nu este motivată. Astfel instanța de fond nu s-a pronunțat și nu a analizat cererea de retenție formulate de recurentă limitându-se în mod greșit a face trimitere la dispozițiile art. 116-117 din Legea insolvenței. Procedând în acest mod, instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. 1 pct. 5 Vechiul Cod de procedură civilă, aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluția dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. 2 VECHIUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ.
În mod greșit instanța de fond s-a limitat a "motiva" hotărârea atacată prin trimiterea la art. 116 și 117 din Legea nr. 85/2006 și a concluzionat că dreptul de retenție nu poate fi admis întrucât s-ar încălca drepturile celorlalți creditori. Recurenta, în timpul procedurii de faliment, a cumpărat imobilul de la reprezentantul legal, a efectuat investițiile și a renovat total și a mansardat apartamentul.
Dreptul de retenție este un adevărat drept real de garanție imperfect în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-1 restituie, are dreptul să țină lucrul respectiv, să refuze restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.
Dreptul de retenție este recunoscut de legiuitor (art. 39 Legea 85/2006) și trebuie plătit înaintea celorlalți creditori, dreptul de retenție producând astfel, în atare situație, efecte asemănătoare privilegiului. Legea 85/2006 prevede clar la art. 39 : "(1) Creditorul titular al unei creanțe garantate cu ipoteca, gaj sau altă garanție reala mobiliara ori drept de retenție de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanța sa și valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 116 - 118 și cu condiția achitării din preț a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanția sau dreptul de retenție.
Prin neanalizarea de către instanța de fond a dreptului recurentei de retenție invocat și susținut de recurentă prin întâmpinare (a achitat taxa de timbru de 120 lei), respectiv a recunoașterii și acordării dreptului de retenție, apreciază că i-au fost încălcate drepturile. Prin nepronunțarea asupra apărărilor formulate de recurentă îi sunt vătămate drepturile la un proces echitabil, iar singura soluție legală este anularea hotărârilor atacate.
Instanța de fond nu a soluționat cauza - dreptul de retenție - pe fond, nu a motivat în nici un mod respingerea dreptului de retenție, deși Legea 85/2006 recunoaște indirect acest drept la art. 39, astfel că se impune admiterea recursului și casarea SC 274/172017 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Recurenta mai arată că instanța de fond în mod greșit și-a încălcat propriile dispoziții. Astfel prin încheierea din 13.10.2016 a dispus amânarea soluționării cererii de retenție până la soluționarea dos. (...)/2016 având ca obiect sistare de indiviziune. La următorul termen instanța s-a pronunțat pe cererea de retenție încălcându-si propria dispoziție.
În ceea ce privește fondul cauzei, arătă că împotriva SC (...) (...) SRL a fost deschisă procedura falimentului la 03.12.2009, după care lichidatorul de la acea vreme a purces la evaluarea bunurilor și la valorificarea acestora. Astfel că recurenta a participat la licitația publică organizată de acesta și a adjudecat imobilul din (...), Str. (...). Cu ocazia soluționării cererii privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare, nu i-a fost contestată creanța împotriva falitei SC (...) (...) SRL, nu i-a fost contestată buna credință și nici investițiile făcute. Astfel recurenta a edificat o mansarda peste imobilul achiziționat - din (...) Str. (...) - care este o construcție nouă și care nu poate fi proprietatea reclamantei, fiind înscrisă în cartea funciară pe numele recurentei pe baza Autorizației de construire și nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare. Ca urmare, anularea contractului de vânzare cumpărare nu duce la schimbarea proprietarului mansardei. Nici cu privire la acest capăt instanța de fond nu s-a pronunțat, lăsându-l nesoluționat.
Recurenta a solicitat, în subsidiar, în măsura în care instanța va dispune anularea procesului verbal de licitație, a procesului verbal de adjudecare și a contractului de vânzare cumpărare (...)/2010, a se constata dreptul de retenție al recurentei până la contravaloarea prețului achitat în suma de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, a investițiilor efectuate în sumă de 86.800 lei, a sporului de plus valoare adus imobilului prin lucrările efectuate, precum și a cheltuielilor cu perfectarea contractului de vânzare cumpărare nr. (...)/2010, a cheltuielilor cu obținerea autorizației de construire. A fost achitată laxa de timbru aferentă acestui capăt de cerere și a fost depusă la termenul din 13.06.2013.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea SC 274/F/20I7 în sensul admiterii cererii de retenție cu stabilirea unui drept de retenție până la restituirea sumelor reprezentând contravaloare preț de achiziție imobil, dobânda legală, contravaloarea investițiilor efectuate, a cheltuielilor cu obținerea autorizației de construire și a costurilor cu perfectarea contractului de vânzare cumpărare, pentru următoarele motive:
Împotriva fostului lichidator CI (...) nu s-a luat nici o măsură de actualul lichidator, nu i-a fost atrasă răspunderea pentru presupusele încălcări, ceea ce dovedește complicitatea acestora, singura care riscă să sufere vreun prejudiciu fiind cumpărătoarea de bună credință, care a achitat prețul, a efectuat investiții, iar BNP (...) i-a confirmat ca CII (...) este reprezentantul legal al falitei și că are dreptul să vândă, și cu toate acestea contractul de vânzare cumpărare a fost anulat.
Consideră că dreptul de retenție este admisibil, deoarece recurenta este cumpărător de bună credință, stare de fapt necontestată de reclamantă în nici un fel, a intrat în posesia apartamentului, și a efectuat investiții respectiv mansardare și renovare totală a imobilului, deoarece acesta se afla într-o stare avansată de degradare și nu se putea locui în el. La data achiziționării a obținut autorizația de construire nr. (...)/22.11.2012, iar în prezent imobilul este în întregime mansardat și renovat. Lucrările de mansardare și renovare au fost în valoare de 86,800 lei conform Contractului de execuție și a situațiilor de lucrări. La data cumpărării lichidatorul (...) i-a dat convingerea fermă că acesta are dreptul sa vândă și imobilul situat în (...) Str. (...), iar BNP (...) (...) i-a confirmat că toate actele sunt în regulă, motiv pentru care s-a încheiat Contractul de vânzare cumpărare (...)/20.04.2010. Astfel nu a fost contestată buna credință a recurentei și nici nu s-a dovedit vreo culpă în sarcina sa, singurele obiecțiuni fiind cele care privesc activitatea desfășurată de practicianul în insolvență (...). Instanța de fond nu a motivat în nici un mod cum va fi imobilul împărțit și folosit, deoarece recurenta a renovat și mansardat imobilul, astfel că mansarda nu a fost nici o dată în proprietatea falitei. Și în prezent imobilul în litigiu este folosit de recurentă împreună cu sora sa, acolo având domiciliul.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 261, art. 304 și următoarele, art. 312 din Vechiul Cod de procedură civilă, art. 39, 81, art. 122 din Legea 85/2006.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate probe.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Curtea de Apel a constatat că acesta nu este fondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:
Recurenta susține, în primul rând, că hotărârea atacată nu este motivată, nefiindu-i analizată pe fond cererea, astfel că solicită casarea Sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă Vechi, hotărârea recurată poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau dacă cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv de recurs vizează respectarea de către instanță a cerințelor prevăzute de lege pentru motivarea hotărârii recurate prevăzute de art. 261 pct.5 Cod procedură civilă.
Motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate este o condiție de legalitate a hotărârii, lipsa acesteia neputând fi substituită de către instanța de control judiciar, chiar dacă soluția pronunțată este confirmată de probele administrate în cauză. Motivarea se impune pentru asigurarea legalității hotărârii în sensul explicării dispozitivului ce intră în puterea lucrului judecat, lipsa acestei motivări sau argumentarea insuficientă ori contradictorie echivalând cu o nesoluționare în fond a cauzei. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea hotărârii.
Pe calea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, însă din analiza considerentelor sentinței rezultă că este redată situația de fapt, încadrarea în drept, sunt examinate argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, iar această expunere este una logică și clară, astfel că nu se poate reține incidența motivului de recurs invocat de către recurentă. Instanța de fond a avut în vedere soluționarea cauzei doar în limitele fixate prin Decizia de casare, respectiv a analizat și s-a pronunțat doar asupra cererii recurentei de constatare a unui drept de retenție în favoarea sa, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 224/C/2015-R a Curții de Apel (...), astfel că nu avea obligația de a analiza decât argumentele părților asupra acestei cereri, nu și celelalte argumente invocate de recurentă prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual și prin intermediul căreia a solicitat și recunoașterea dreptului de retenție.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat implicit de către recurentă este cel prevăzut la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă care se referă la hotărârea lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Acest motiv de recurs vizează cazul în care nu se poate determina din considerentele hotărârii dacă s-a aplicat corect legea ori la situația în care instanța aplică norme de drept substanțial cu totul străine cauzei deduse judecății sau aplică greșit dispoziții legale incidente cauzei.
În speță, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă care au fost prevederile legale care au stat la baza pronunțării soluției din dispozitiv, nu se poate constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori invocate de către părți și nici o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei.
Într-adevăr, așa cum susține recurenta, dreptul de retenție este un adevărat drept real de garanție imperfect în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să țină lucrul respectiv, să refuze restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. Însă, așa cum în mod corect a reținut judecătorul - sindic, în cauză trebuie ținut cont de specificul procedurii insolvenței și de principiile și regulile de drept cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, aplicabile cu prioritate în această materie. Însăși recurenta face trimitere la dispozițiile art. 39 din Legea nr. 85/2006, din cuprinsul cărora rezultă că Legea privind procedura insolvenței nu prevede posibilitatea creditorului având ca și garanție un drept de retenție constituit anterior deschiderii procedurii de a deține bunul și de a refuza restituirea lui până ce debitoarea îi va restitui sumele de bani datorate, ci reglementează posibilitatea creditorului care are deja recunoscut un drept de retenție și, deci este și rămâne creditor garantat, de a solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanța sa și valorificarea imediata, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 116 - 118 și cu condiția achitării din preț a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poarta dreptul de retenție. Față de aceste prevederi legale, a făcut referire judecătorul - sindic la dispozițiile art. 116-117 din Legea privind procedura insolvenței.
Așa cum în mod corect a reținut judecătorul - sindic, pentru sporul de valoare, îmbunătățirile și investițiile efectuate de recurentă asupra imobilului cumpărat în procedura insolvenței, precum și pentru prețul achitat, recurentei i s-a stabilit, în mod irevocabil un drept de creanță împotriva debitoarei. Astfel, prin Încheierea nr. 3954/F/2014 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 142/C/2015- R pronunțată de Curtea de Apel (...) la data de 26 iunie 2015, a fost anulat actul de adjudecare din data de 03.03.2010 și Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 în baza căruia recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar în favoarea acesteia s-a născut un drept de creanță, putând fi înscris la masa credală în condițiile prevăzute de Legea nr. 85/2006. Cât privește dreptul de retenție, acesta nu poate fi acordat, ulterior deschiderii procedurii și pentru o creanță născută tot după deschiderea procedurii, deoarece contravine spiritului și scopului legii insolvenței, imobilul urmând să fie vândut imediat în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor înscriși la masa pasivă.
În cadrul procedurii insolvenței, dreptul de retenție prezintă anumite particularități. Odată deschisă procedura insolvenței, toate bunurile proprietatea debitorului se valorifică de către practician în cadrul procedurii. Astfel că, titularul unui drept de retenție constituit anterior deschiderii procedurii are obligația predării bunului în vederea valorificării lui în cadrul procedurii, rămânând creditor garantat, iar creditorul care nu are constituit un drept de retenție până la data deschiderii procedurii, nu își mai poate constitui un asemenea drept, încălcându-se scopul, litera și spiritul legii privind procedura insolvenței, precum și drepturile celorlalți creditori, având în vedere că vorbim de o procedură concursuală.
Pentru considerentele mai sus expuse, apreciind nefondate motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă Vechi, Curtea a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurentă și menținerea în tot a sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.
| ← Recurs. procedura insolvenţei. lipsa calităţii procesuale... | Apel. procedura insolvenţei. posibilitatea judecătorului –... → |
|---|
