Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 274/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 274/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 1204/105/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA NR. 274
Ședința publică din data de 18 iunie 2014
Președinte – I. N.
Grefier – R. E. B.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror S. G. din cadrul D.I.I.C.O.T- Serviciul Teritorial Ploiești
Pe rol fiind judecarea contestației formulată de condamnata B. G. M., fiica lui M. și S., născută la data de 25 iunie 1986, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor împotriva sentinței penale nr. 316 din 31 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care, în baza disp. art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 6 Cod penal și art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a codului penal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de condamnată, aflată în Penitenciarul Târgșor în executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 35 din 27.01.2011 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 3363 din 01.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind aplicarea legii mai favorabile.
Prin aceeași sentință, în temeiul disp. art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a fost admisă cererea formulată de condamnată și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a dispune asupra excepției de neconstituționalitate invocată de condamnată privind dispozițiile art. 4 din Legea 187/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009( noul Cod Penal).
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatoarea condamnată B. G. M., în stare de deținere și asistată de avocat Larian A. în substituirea d-nei avocat Bodirlau M. din cadrul Baroului București, potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2014 și delegației de substituire din 18 iunie 2014, fila 23.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Cu permisiunea instanței și, în temeiul art. 89 alin. 2 Cod proc. penală, s-a dat posibilitatea condamnatei să ia legătura cu apărătorul ales, după care se depune la dosar un memoriu formulat de condamnată din locul de deținere.
Avocat ales Larian A., pentru contestatoarea condamnată și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză, solicitând acordarea cuvântului în dezbaterea contestației.
Curtea, față de actele și lucrările dosarului, precum și de susținerile părților în sensul că nu mai au cereri de formulat sau excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și, în temeiul art. 4251 Cod proc. penală, acordă cuvântul părților în dezbaterea contestației.
Avocat ales Larian A., având cuvântul pentru contestatoarea condamnată, solicită admiterea contestației, desființarea în tot a sentinței pronunțate de Tribunalul Prahova cu nr. 316/31 martie 2014, iar pe fond, în temeiul art. 598 alin.1 lit. a) Cod proc. penală, să se admită contestația formulată.
Într-adevăr, este știut faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra chestiunii de drept vizând dispozițiile art. 3201 Cod proc. penală, însă totuși, apreciază că prezenta contestație este admisibilă, cum de altfel se impune și admiterea contestației, în raport de prevederile art. 15 și 6 noul Cod penal și ale art. 15 din Constituția României.
Condamnata B. G. M. a fost condamnată la o pedeapsă pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, infracțiune care la acest moment este prevăzută în art. 244 Cod penal și este sancționată cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani, astfel că în această situație, operând și disp. art. 3201 Cod proc. penală, privind reducerea cu o treime, pedeapsa ce ar urma să o execute condamnata este de 3 ani și 4 luni închisoare.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, formulează concluzii în sensul respingerii contestației ca nefondată și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul Prahova ca legală și temeinică, întrucât nu există nici un motiv de reducerea pedepsei, câtă vreme pedeapsa aplicată, în concret, condamnatei nu depășește limitele legii noi, avându-se, de asemenea, în vedere și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind concursul de infracțiuni.
Contestatoarea condamnată B. G. M., având ultimul cuvânt, susține că pedeapsa aplicată este mult prea mare și apreciază că nu există o reeducare în penitenciar. Referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnată, susține că avea vârsta de numai 19 ani și că la momentul la care a fost condamnată, într-adevăr, pedeapsa aplicată era spre minimul special prevăzut de lege, însă la momentul de față, pedeapsa este spre maximul special prevăzut de lege.
CURTEA:
Asupra contestației penale de față:
Examinând actele și lucrările cauzei, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 316 din 31 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă cererea formulată de condamnata B. G. M., fiica lui M. și S., născută la data de 25.06.1986 în București, sector 3, domiciliată în București, .-91, ., sector 3, CNP:_, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor, prin apărător ales, B. M. și în baza art. 29 alin.4 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale s-a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a dispune asupra excepției de neconstituționalitate invocată de condamnată privind dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009( noul Cod Penal).
Totodată, în baza art. 23 din Legea nr. 255 /2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 6 cod penal și art. 4 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a codului penal, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de condamnată, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor în executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 35 din 27ianuarie 2011 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 3363 din 01 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, pe baza actelor și lucrărilor cauzei, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova condamnata B. G. M., în prezent deținută în Penitenciarul Târgșor în executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicata prin s.p.35/27.01.2011 a Tribunalului Argeș, definitiva prin decizia penală nr. 3363/1.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat aplicarea dispozițiilor legii penale mai favorabile.
În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia penală definitivă la data de 01 noiembrie 2013 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, i-a fost aplicată condamnatei pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare, după cum urmează: 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 rap. la art.215 al. 1,.2 și 5 Cod pena1 cu aplic. art.41.alin.2 Cod penal și art. 74 lit. c) Cod penal, cu aplic. art. 3201 Cod proc penală și art. 19 din Legea nr. 682/2002; 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.7 alin. l din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 lit. c) Cod penal și art. 3201 Cod proc. penală;3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.279 alin. l rap. la art.248, comb. cu art.244 pct.5 lit. b) din Legea nr.297/2004 cu aplicarea art. 41 alin.2 și art. 74 lit. c) Cod penal, precum și art..26 rap la art.279 alin. l rap.la art. 248, comb. cu art. 244 pct.5 lit. b) din Legea nr.297/2004 cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art. 74 lit. c) Cod penal și art. 3201 Cod proc. penală; 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.42 alin. 1 2i 2 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art.41 alin.2 și art. 74 lit. c) Cod penal, art.26 rap. la art.42 alin 1 și 2 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod pena1, art. 7 4 lit. c) Cod penal și cu aplic. 3201 Cod proc. penală.
S-a mai arătat în motivarea contestației că articolul 4 din Legea nr. 187/2012 contravine prevederilor art. 16 alin.1 din Constituție referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și prevederilor art. 15 alin.2. din Constituția României ce reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, persoanele care se găsesc în faza de judecată ulterior intrării în vigoare a noului cod penal se află într-o situație net favorabilă persoanelor care s-au judecat sub imperiul vechiului cod penal, creându-se o discriminare prin instituirea unui tratament juridic sancționator diferit.
În concret, s-a arătat că în cazul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, pedeapsa prevăzută de legea veche era închisoare de la 10 la 20 de ani, iar potrivit dispozițiilor art. 244 noul Cod penal se sancționează în formă simplă cu închisoare de la 6 luni la 3 ani și închisoare de la 1 la 5 ani în varianta agravată (săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase).
A apreciat contestatoarea că urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de instanță pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. și ped. de art. 26 Cod penal rap. la art. 215 alin.1, 2 și 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 74 lit. c) Cod penal, art. 19 din Legea 682/2002 și cu aplicarea art. 3201 Cod proc. penală,trebuie redusă sub minimul special prevăzut de art. 244 alin.2 noul Cod penal, ca urmare a reținerii cazului de reducere cu o treime a pedepsei conform art. 375 și art. 396 alin.10 noul Cod proc. penală.
Totodată, aceeași reducere a pedepsei se impune a fi efectuată și pentru pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. l din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 lit. c) Cod penal și art. 3201 Cod proc. penală, noul Cod penal sancționând fapta în art. 367 alin.1 cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
S-a mai arătat în motivarea contestației că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă în mod flagrant principii de drept constituțional referitoare la dreptul la un proces echitabil, egalitatea cetățenilor în fața legii și aplicarea legii penale mai favorabile prevăzute de art. 15 și 16 din Constituție, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O.
La data de 11 martie 2014 condamnata prin apărător a depus la dosar notă de ședință prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009, întrucât încalcă principiile de drept constituțional prevăzute de art. 15 si art. 16 din Constituția României.
Din analiza dispozițiilor art. 15 alin. (2) si art. 16 din Constituție potrivit cărora ,, Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile și "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", art. 6 si art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil..... și „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care stipulează că ,,Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice limba religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală", rezultă rolul extrem de important al respectării principiului dreptului la un proces echitabil, fiind considerat un adevărat pilon al sistemului judiciar .
Raportându-se la toate aceste norme ce garantează dreptul la un proces echitabil Curtea Constituțională a statuat prin considerentele unor decizii că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Tot raportat la principiul de previzibilitate trasat de jurisprudența Curții Constituționale rezultă că legea penală existentă la momentul săvârșirii faptelor, se va aplica până la momentul stingerii definitive a raportului de drept penal, astfel că, în situația apariției unor legi succesive, aceasta are posibilitatea să ultra activeze în cazul în care conține dispoziții mai favorabile.
Dându-i principiului legii penale mai favorabile un caracter extensiv în ceea ce privește retroactivitatea aplicării acesteia, literatura juridică a apreciat că în conformitate cu principiul legalității pedepselor, legea mai favorabilă, ar trebui să se aplice și faptelor definitiv judecate, pe motivul că până la epuizarea executării pedepsei, raportul de drept penal persistă sub forma unui raport juridic de tip execuțional penal".
S-a apreciat că în virtutea principiului mitior lex, legea mai favorabila în situația faptelor săvârșite sub imperiul Codului Penal vechi (1969) o reprezintă chiar art. 15 din Cod penal anterior, referitor la aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive.
În aceste condiții, dispozițiile art. 15 din Codul penal anterior vor ultraactiva și vor produce efecte asupra tuturor faptelor săvârșite sub legea veche, pentru a crea o situație identică tuturor persoanelor care au săvârșit fapte sub imperiul legii anterioare.
Dispozițiile art. 4 din Legea 187/2012 potrivit cărora „Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi", nu fac decât sa anuleze în mod retroactiv dispozițiile unei legi care trebuie sa producă efecte pentru toate raporturile de drept penal care s-au desfășurat sub imperiul ei și care încă nu s-au stins.
Potrivit art. 15 din Codul penal (1969) referitoare la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită".
Necesitatea și importanța aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, a fost gândită în legislațiile anterioare ca un mecanism care să asigure o achitabilitate între procesul de individualizare ( aplicarea pedepsei ca efect al convingerii magistratului întemeiată pe criterii care țin de persoana inculpatului) și beneficiul adus de succesiunea unor legi mai blânde ( stabilirea și micșorarea obligatorie a pedepsei ca efect al legii mai favorabile).
Restrângerea retroactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal anterior nu ar face decât să afecteze principiul previzibilității și să conducă la încălcarea dreptului la un proces echitabil.
A susținut condamnata că în acest mod se anulează un întreg proces de individualizare, astfel că pentru persoane aflate în situații asemănătoare (identitate de fapte) dar cărora li s-a aplicat un tratament diferențiat întemeiat pe criterii care țin de comportamentul procesual, persoana infractorului, recuperarea prejudiciului, cauze de diminuare limitelor de pedeapsa ( art. 3201 Cod proc. penală, art. 19 din Legea. 682/2002 privind protecția martorilor), se creează o situație discriminatorie, în condițiile în care, tratamentul sancționator va fi stabilit în mod diferit, respectiv pentru unii ca efect al individualizări iar pentru alții ca efect obligatoriu al legii mai favorabile.
Ca exemplu, în cazul infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit grave prev. de art. 215 alin. 1-5 Cod penal (1969), se vor găsii situații de tratament sancționator diferit în cazul unei pluralități de infractori, după cum urmează: unii au fost condamnați definitiv la o pedeapsa îndreptată sub minimul special respectiv 5 ani închisoare în urma unui întreg proces de individualizare în care magistratul a ținut cont de persoana acestuia, de participația mai redusă și de eforturile de recuperare a prejudiciului, de micșorarea limitelor de pedeapsa cu 1/3, ca urmare a dispozițiilor art. 3201 Cod proc. penală în cazul recunoașterii vinovăției, eventual de aplicarea unei alte cauze de micșorare a pedepsei prevăzute de alte legi speciale pentru contribuția avută la descoperirea altor fapte sau identificarea altor infractori, iar alții, au fost condamnați definitiv la pedepse 10-12 ani închisoare ținându-se cont de participația majoră la săvârșirea faptei, la producerea prejudiciului, la atitudinea de nerecunoaștere, etc.
În urma apariției noilor coduri penale, ne vom regăsi în situația ca celor condamnați definitiv la pedeapsa închisorii de 10-12 ani să li se reducă în mod obligatoriu pedeapsa la 5 ani, iar cei care au avut 5 ani să rămână la aceeași pedeapsă întrucât se încadrau în limitele noi legi, astfel că persoanele pentru care atenția magistratului ( pe fondul unei analize complexe) a fost în sensul aplicării unei pedepse sub minimul special, vor fi sancționați acum cu maximul special al pedepsei.
S-a mai afirmat că art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă chiar autoritatea de lucru judecat.
Din această perspectivă, s-a apreciat că pentru o categorie de persoane care deși au greșit din punct de vedere penal la un moment dat, au arătat o atitudine reală de înțelegere și însușire a scopului instrucției penale, nu ar mai exista o egalitate de tratament juridic, în condițiile în care ar fi sancționați doar prin efectul legii, la fel cu cei care se afla la polul opus. Este evidentă discriminarea și în final atingerea adusă asupra echitabilității procesului penal față de această categorie de persoane.
Ca atare, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru ca aceasta să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea 187/2012 privind punerea în aplicarea a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
S-au depus la dosar acte din care rezultă situația juridică a condamnatei, respectiv copia mandatului de executarea a pedepsei închisorii nr. 55/4 noiembrie 2013 emis de Tribunalul Argeș, fișă privind situația juridică a condamnatei întocmită de Penitenciarul Târgsor, note scrise.
În urma analizării actelor și lucrărilor cauzei, în raport cu motivele invocate, instanța de fond a constatat neîntemeiată contestația formulată.
S-a reținut, astfel, că prin sentința penală nr. 35/27.01.2011 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 3363/ 01 noiembrie 2013 a I.C.C.J. s-a aplicat condamnatei pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare după cum urmează: 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 rap. la art.215 al. 1,.2 și 5 Cod pena1 cu aplic. art.41.alin.2 Cod penal și art. 74 lit. c) Cod penal, cu aplic. art. 3201 Cod proc penală și art. 19 din Legea nr. 682/2002; 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.7 alin. l din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 lit. c) Cod penal și art. 3201 Cod proc. penală; 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.279 alin. l rap. la art.248, comb. cu art.244 pct.5 lit. b) din Legea nr.297/2004 cu aplicarea art. 41 alin.2 și art. 74 lit. c) Cod penal, precum și art.26 rap la art.279 alin. l rap.la art. 248, comb. cu art. 244 pct.5 lit. b) din Legea nr.297/2004 cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art. 74 lit. c) Cod penal și art. 3201 Cod proc. penală; 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.42 alin. 1 2i 2 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art.41 alin.2 și art. 74 lit. c) Cod penal, art.26 rap. la art.42 alin 1 și 2 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod pena1, art. 7 4 lit. c) Cod penal și cu aplic. 3201 Cod proc. penală.
În temeiul art. 65 c.p. s-a aplicat condamnatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin.1. lit. a) teza a II –a, b) și c) Cod penal, pe o durată de 3 ani.
În baza sentinței menționate a fost emis de către Tribunalul Argeș mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 55 din 04 noiembrie 2013.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
S-a motivat că în aplicarea acestor dispoziții, instanța este ținută să verifice doar dacă pedeapsa aplicată în concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o anumită infracțiune, depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
În realizarea acestui demers, s-a făcut o corespondență între textele legale care incriminează fapta concretă a persoanei condamnate, sub imperiul ambelor legi și apoi au fost comparate limitele de pedeapsă.
Contestatoarea a fost condamnată printre altele, pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 26 Cod penal rap. la art. 215 alin.1, 2 și 5 Cod penal și art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, corespondentul acestora în noua reglementare fiind art. 244 alin. 2 Cod penal și art. 367 alin.1 Cod penal.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de prev. de art. 244 alin.2 Cod penal este închisoarea de la 1 la 5 de ani, prin urmare, pedeapsa aplicată în concret condamnatei (4 ani închisoare) nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, motiv pentru care s-a conchis că prevederile art. 6 Cod penal nu sunt incidente.
De asemenea, s-a reținut că pedeapsa prevăzută de lege pentru art. 367 alin.1 Cod penal este închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi, deci pedeapsa aplicată în concret condamnatei de 3 ani închisoare nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, nefiind astfel incidente prevederile art. 6 Cod penal.
S-a motivat că deși condamnata solicită reducerea pedepselor aplicate și în raport de dispozițiile art. 396 alin.10 cod procedură penală ( art.320/1 din codul penal anterior), instanța de fond a apreciat că această cerere este neîntemeiată, ca de altfel și excepția de neconstituționalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a codului penal.
Tribunalul a apreciat că art. 396 alin. 10 Cod proc. penală este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material, fără a îndeplini însă condițiile pentru a fi considerată o lege penală mai favorabilă. Consecințele în planul dreptului material sunt condiționate de aplicarea procedurii prevăzute de art. 375 alin. 1 și 2Cod proc. penală, condiție care evident nu este îndeplinită în privința cauzelor penale definitiv soluționate înainte de . noului cod de procedură penală.
În cazul în care se caută să se determine o normă căreia i s-ar putea aplica principiul legii mai favorabile (mitior lex), trebuie căutate criteriile de deosebire a normelor cărora li se aplica principiul mitior lex, respectiv obiectul de reglementare al acestora, scopul în realizarea căruia au fost create și în mod obligatoriu natura ori caracterul acestora, nu doar rezultatul la care conduc cu privire la răspunderea penală. Dacă se accepta că art. 396 alin. 10 Cod proc. penală se poate aplica unei pedepse definitive ar însemna că legea nouă de procedură să se aplice tuturor persoanelor aflate în aceeași situație, inclusiv persoanelor condamnate definitiv sau proceselor ce se află în căile de atac chiar dacă judecata s-a efectuat potrivit procedurii comune și indiferent de poziția procesuală a inculpatului, ceea ce este absurd.
Intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda inculpatului care a recunoscut săvârșirea faptelor și a facilitat o desfășurare mai eficace a procesului penal prin solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, o compensație constând în reducerea cuantumului pedepsei aplicate dar simpla recunoaștere a vinovăției, fără ca judecata să se facă în baza actelor de la urmărirea penală, exact în condițiile art. 375 alin. 1- 2 Cod proc. penală, nu poate duce la reducerea cuantumului pedepselor aplicabile inculpatului.
Totodată, chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. 10 Cod proc. penală reprezintă o normă de drept material, susceptibilă de a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei, instanța de fond a constatat că prevederile menționate nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod penal.
Prin introducerea art. 396 alin. 10 Cod proc. penală, care nu face altceva decât să reia dispozițiile art. 320¹ din fostul Cod proc. penală, nu s-a produs o modificare a pedepsei prevăzute de Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnată petenta în sensul prevederii unor pedepse mai ușoare, pedeapsa pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea acesteia rămânând tot închisoarea și având aceleași limite speciale, astfel încât s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 Cod penal.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).
Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Articolul 396 alin. 10 Cod proc. penală, nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 4 și art. 6 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin.(2) din Constituție reflectat în art. 6 din Codul penal.
De asemenea, instanța de fond a observat că deținuta a beneficiat deja de aplicarea fostului articol 3201 Cod proc. penală și de reducerea limitelor de pedeapsa, ceea ce ar însemnat că o nouă aplicare a art. 396 alin. 10 Cod proc. penală ar conduce la aplicarea repetată și nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.
În privința pedepsei complementare aplicate și aceasta are corespondent în legea nouă, nedepășind perioada maximă pentru care poate fi dispusă, nici sub acest aspect contestația formulată nefiind întemeiată.
Față de motivele invocate, instanța de fond a admis cererea condamnatei privind sesizarea Curții Constituționale pentru a dispune asupra excepției de neconstituționalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 ( noul Cod Penal), apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. 4 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
În ceea ce privește fondul cauzei, pentru considerentele arătate mai sus instanța de fond, în baza art. 23 din Legea 255 /2013 pentru punerea în aplicarea a Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 6 Cod penal și art. 4 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de condamnata B. G. M..
Împotriva sentinței penale nr. 316 din 31 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în termen legal, a formulat contestație condamnata B. G. M., care a criticat soluția primei instanțe de nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele susținute de apărătorul ales cu ocazia dezbaterilor, astfel cum au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Contestația a fost înregistrată la instanța de control judiciar la data de 14 aprilie 2014 și amânată succesiv pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept în materie penală cu care a fost investită și care sunt incidente în soluționarea prezentei cauze.
Curtea, examinând sentința, în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză și a textelor de lege incidente, constată că aceasta este legală și temeinică sub toate aspectele iar contestația formulată de condamnată este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 6 alin.1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 „ când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.
Dispoziții similare se regăsesc în art. 4 Cap. II - Dispoziții generale privind aplicarea în timp a legii penale din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal respectiv: „ pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Pe de altă parte, similar reglementării cuprinse în art. 141 din Codul penal anterior, actualul Cod penal definește în art. 187 noțiunea de ” pedeapsă prevăzută de lege” ca fiind pedeapsa prevăzută de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor.
În raport de dispozițiile legale anterior menționate se poate constata că spre deosebire de Codul penal din 1969 în care aplicarea legii penale mai favorabile infracțiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu reglementări diferite ( art.14 și art.15), în noul Cod penal, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută o singură variantă și privește exclusiv aplicarea obligatorie a legii noi, când maximul special prevăzut de legea nouă este mai redus sau de o specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renunțându-se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, opinie exprimată și în doctrina de specialitate ( Noul Cod penal - Ghid de aplicare pentru practicieni, C. V. ș.a. - Ed. Hamangiu).
S-a subliniat astfel că, atunci când se pune problema aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nu se mai pot analiza toate criteriile care se au în vedere în situația în care cauza este în curs de judecată, dispozițiile cuprinse în art. 6 referindu-se doar la cuantumul pedepsei, la conținutul și limitele măsurilor educative și ale măsurilor de siguranță.
Această soluție propusă de legiuitor are în vedere autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea de condamnare și din acest motiv, s-a considerat că intervenția asupra condamnării și pedepsei definitiv aplicate trebuie să fie minimă, că înfrângerea autorității de lucru judecat trebuie să fie neapărat necesară iar modificarea hotărârii de condamnare să se realizeze doar atunci când s-ar încălca principiul legalității incriminării ( în cazul condamnării definitive pentru infracțiuni dezincriminate de legea nouă) sau principiul legalității sancțiunilor ( când acea infracțiune este pedepsită de legea nouă cu alt tip de pedeapsă mai ușoară ori, deși este posibilă aplicarea aceluiași tip de pedeapsă, cuantumul maxim aplicabil conform legii noi este mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată sub imperiul vechii legi).
Totodată, așa cum s-a subliniat recent în doctrină ( C. B. citat în Noul Cod penal - Ghid de aplicare pentru practicieni, C. V. ș.a. - Ed. Hamangiu), în cadrul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei ci o individualizare legală și aceasta deoarece în privința legii vechi, individualizarea a avut în vedere toate criteriile legale și judiciare, astfel că în ceea ce privește legea nouă se va face numai o individualizare legală, pedeapsa putând fi redusă numai dacă depășește maximul pe care condamnatul l-ar fi putut primi conform legii noi, nu doar pentru fiecare infracțiune analizată se parat ci și pentru întreg complexul infracțional ( forme calificate ale infracțiunii, circumstanțe agravante, tratamentul pluralității intermediare, etc.)
Verificând sentința în raport de dispozițiile legale anterior menționate Curtea constată că aceasta este temeinică și legală și prin urmare, nu se impune desființarea acesteia, așa cum s-a solicitat.
Astfel, așa cum rezultă din actele și lucrările cauzei, contestatoarea B. G. M. se află în executarea mandatului nr. 55 din 04 noiembrie 2013 emis de Tribunalul Argeș în baza sentinței penale nr. 35 din 27 ianuarie 2011 a aceleiași instanțe, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3363 din 01 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a) teza a II-a, b) și c) Cod penal, pe o durată de 3 ani.
Potrivit conținutului acestuia rezultă că aceasta a fost condamnată, în temeiul disp. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 alin.1 lit. c) Cod penal și art. 3201 alin. 1 și 7 Cod proc. penală la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a) teza a II-a, b) și c) Cod penal pe o durată de 3 ani, la 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 Cod penal rap la art. 279 alin.1 rap. la art. 248 combinat cu art. 244 pct.5 lit. b) din Legea nr. 297 din 2004 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal, art. 74 alin. 1 lit. c) Cod penal și art. 3201 alin. 1 și 7 Cod proc. penală, la 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a) teza a II-a, b) și c) Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 Cod penal rap. la art. 215 alin. 1,2 și 5 Cod penal, cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal, art. 74 alin. 1 lit. c) Cod penal și art. 3201 alin. 1 și 7 Cod proc. penală și respectiv, la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 42 alin.1 și 2 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal, art. 74 alin. 1 lit. c) Cod penal și art. 3201 alin. 1 și 7 Cod proc. penală.
Văzând argumentele avute în vedere de prima instanță la adoptarea sentinței contestate dar și față de motivele invocate pe calea contestației, Curtea constată, în aplicarea disp. art. 6 Cod penal, incidența următoarelor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și care, potrivit art. 477 alin.3 Cod proc. penală, sunt obligatorii pentru instanțe, după cum urmează:
-Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată în dosarul nr._ /HP/P:
„În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de . noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 Cod penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.” ;
- Decizia nr. 7 din 26 mai 2014 pronunțată în dosarul nr._ /HP/P:
„În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată”.
- Decizia nr. 8 din 26 mai 2014 pronunțată în dosarul nr._ /HP/P:
„ În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. l Cod penal, stabilește că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.
- Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunțată în dosarul nr._ /HP/P:
„ Stabilește că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6 alin.(1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin.7 din Codul de procedură penală anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă”.
Analizând contestația în raport de dispozițiile cuprinse în art. 6 Cod penal și având în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în chestiunile de drept incidente în soluționarea prezentei cauze, anterior expuse, se constată că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins contestația formulată de condamnata B. G. M., ca neîntemeiată, având în vedere, pe de o parte, că niciuna dintre pedepsele individuale stabilite nu depășește maximul special prevăzut de legea în vigoare și, totodată, că în aplicarea legii penale mai favorabile nu se iau în considerare circumstanțele atenuante reținute condamnatei și valorificate în pedeapsa concretă și nici cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală anterior, de asemenea, reținută și valorificată în pedeapsa aplicată.
Se constată, totodată, că în conformitate cu cele stabilite prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea legii penale mai favorabile, într-o primă etapă se verifică incidența disp. art. 6 din Codul penal cu privire la pedepsele individuale, iar în cea de-a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal și doar în cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim, în caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.
Dispozițiile cuprinse în art. 39 alin.1 lit. b) din Codul penal, aplicabile în cauza de față, prevăd că atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Făcând aplicarea regulilor impuse de art. 39 alin.1 lit. b) Cod penal și procedând la contopirea pedepselor de 4 ani închisoare, 3 ani închisoare, 3 luni închisoare și 2 luni închisoare ar rezulta că pedeapsa de executat stabilită potrivit legii noi ar fi de 5 ani, o lună și 20 zile închisoare, formată din pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul obligatoriu de o treime din restul pedepselor anterior menționate, prin urmare, superioară pedepsei rezultante de 4 ani închisoare, aplicată potrivit legii vechi, ceea ce justifică pe deplin soluția instanței de fond prin care s-a respins contestația, ca neîntemeiată.
De asemenea, rezultă că potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 66 alin. 1 din noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 5 ani și constă în interzicerea unuia sau mai multora dintre drepturile arătate expres la lit. a) – o) din același alineat.
Cum pedeapsa complementară aplicată condamnatei are corespondent în noua lege iar durata acesteia nu depășește limita maximă de 5 ani, sentința primei instanțe este, și sub acest aspect, legală și temeinică.
Pentru aceste considerentele și întrucât la examinarea din oficiu a sentinței nu s-a constatat existența vreunui motiv de nulitate dintre cele arătate sub art. 281 Cod proc. penală care să justifice desființarea hotărârii primei instanțe, Curtea, în temeiul 4251 alin.7 pct.1 lit. b) Cod proc. penală, urmează să respingă calea de atac promovată de condamnată, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la cheltuieli judiciare către stat, conform art. 275 alin.2 Cod proc. penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata B. G. M., fiica lui M. și S., născută la data de 25 iunie 1986, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor împotriva sentinței penale nr. 316 din 31 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2014.
Președinte,Grefier,
I. N. R. E. B.
Red. IN/BER
5ex/30 iunie 2014
Dosar fond_ - Tb. Prahova
Jud. fond D. I. P.
Operator de date cu caracter personal
Nr. Notificare 3113/2006
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. Art. 323 C.p..... → |
|---|
