Contestaţie decizie suspendare contract de muncă. Decizia nr. 4609/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4609/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 4609/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.4609
Ședința publică de la 25 noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. I. N.
Judecător M. G.
Grefier M. P.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de către apelantul D. D., împotriva sentinței civile nr._ din data de 16.12.2014, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a VIII – a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE, având ca obiect - contestație decizie suspendare contract de muncă.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns apelantul, personal și asistat de avocat D. O. cu împuternicire avocațială nr._/2015, și intimata, prin avocat I. N., cu împuternicire avocațială nr._/2015, aflată la fila 119 dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care
Se învederează că la dosar apelantul a depus prin serviciul
registratură la data de 30.10.2015, note de ședință și practică judiciară.
Se comunică intimatei, prin avocat, un exemplar al notelor de ședință.
Curtea constatând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat,
cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de apel.
Apelantul, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost
formulat, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii contestației, arătând că în cauza sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr.279/2015 a Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art.52 alin.2 lit.b teza a II din Codul muncii, în cauza de față contractul de muncă fiind suspendat în temeiul acestui articol, această decizie se aplică tuturor cauzelor ce se aflau pe rol la data de 17.06.2015, data publicării în Monitorul Oficial. Solicită cheltuieli de judecată efectuate la soluționarea în fond a cauzei.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului arătând că decizia menționată nu este aplicabilă prezentei spețe, urmând a fi aplicată doar pentru viitor, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din data de 16.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ , a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantul D. D., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională „Apele Române”, împotriva deciziei nr.530/17.10.2013, emisă de aceasta, prin care i-a fost suspendat contractul individual de muncă nr. C234/15.05.2009 și implicit drepturile și obligațiile ce rezulta din acesta, și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea pârâtei.
În considerentele hotărârii s-a reținut că, prin Decizia nr. 424/02.09.2013, ca urmare a solicitării nr. 4629/30.08.2013 primite din partea Institutului Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor (I.N.H.G.A), aflată în subordinea A.N.A.R, s-a dispus în baza art. 45 din Codul muncii, republicat și actualizat, detașarea reclamantului în funcția de director economic la I.N.H.G.A pe o perioadă de 1 an de zile.
În conformitate cu prevederile art.45 din Codul muncii, republicat și actualizat, detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului.
Detașarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult un an, iar salariatul poate refuza detașarea dispusă de angajatorul său numai în mod excepțional și pentru motive personale temeinice (art.46 alin.1 și 3).
Față de aceste dispoziții legale și înscrisurile aflate în dosarul cauzei, instanța a reținut că detașarea nu a fost dispusă din alte considerente decât cele menționate în decizia nr. 424/02.09.2013.
Potrivit art.2 din Decizia nr. 424/02.09.2013, începând cu data detașării, drepturile cuvenite salariatului detașat se vor acorda de către Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor ( I.N.H.G.A), la art.3 fiind prevăzut în mod expres că „Pe perioada detașării, domnul D. D. își încetează activitatea și drepturile cuvenite în cadrul proiectelor în care are atribuții conform deciziilor emise la nivelul Administrației Apele Române”.
Așadar, prin decizia de detașare nu s-a dispus în niciun caz suspendarea contractului individual de muncă, cum în mod neîntemeiat susține reclamantul, fiind vorba doar de activitatea și drepturile cuvenite în cadrul proiectelor în care avea atribuții stabilite prin decizii interne ale paratei.
Date fiind efectele pe care le antrenează suspendarea unui contract individual de muncă, aceasta măsură nu poate fi dispusă decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, suspendarea putând opera de drept sau facultativ, detașarea fiind un caz facultativ de suspendare, din inițiativă angajatorului, după cum este prevăzut la art.52 alin.1 lit.d) din Codul muncii, republicat și actualizat.
Astfel, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat că odată cu detașarea reclamantului s-ar fi dispus și suspendarea contractului individual de muncă al acestuia. În situația în care era dispusă, suspendarea ar fi trebuit să fie precizată în mod expres în conținutul deciziei de detașare, sub aspectul efectelor pe care le-ar fi produs această modificare a contractului individual de muncă.
În concluzie, instanța a reținut că la momentul emiterii Deciziei nr.530/17.10.2013, contestată în prezenta cauză, contractul individual de muncă al reclamantului nr.C 234/15.05.2009 nu era suspendat ca efect al detașării, astfel ca acest motiv de nelegalitate invocat de reclamant cu privire la Decizia nr.530/17.10.2013, și anume, că nu se mai putea dispune încă o dată suspendarea și prin Decizia nr.530/17.10.2013, este în mod vădit neîntemeiat.
Prin Decizia nr.530/17.10.2013, directorul general al Administrației Naționale Apele Romane, a decis suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului nr.C 234/15.05.2009, în baza prevederilor art.52 alin.1 lit.b din Codul muncii, republicat și actualizat, începând cu data de 18.10.2013.
În motivarea acestei decizii este invocată existența plângerii penale nr._/16.10.2013, formulată de Administrația Națională Apele Romane și transmisă Ministerului Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
În privința efectelor acestei decizii, instanța a reținut că la art.2 din Decizia nr.530/17.10.2013 este stipulat că începând cu data de 18.10.2013, drepturile și obligațiile reclamantului izvorâte din contractul individual de muncă nr. C 234/15.05.2009, acte adiționale și decizii emise de angajator, inclusiv efectele deciziei de detașare nr. 424/02.09.2013, vor fi suspendate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Potrivit art.3 din Decizia nr.530/17.10.2013, începând cu data de 18.10.2013 se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea contractului individual de muncă nr. C 234/15.05.2009.
În conformitate cu dispozițiile art.52 alin.1 lit. b din Codul muncii, republicat și actualizat, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Examinând criticile reclamantului cu privire la condițiile de fond și de forma ale Deciziei nr.530/17.10.2013, instanța a reținut că acestea sunt neîntemeiate, deoarece din analiza elementelor deciziei în contextul probatoriului administrat în cauză rezultă cu claritate că decizia contestată a fost emisă cu respectarea cerințelor de validitate prevăzute de lege.
Astfel, contrar susținerilor reclamantului, decizia contestată este motivată în fapt și în drept, cauza de suspendare fiind prevăzută de lege și dovedită cu plângerea penală expediată prin serviciile poștale la data de 16.10.2013. Confirmarea de primire a plângerii penale de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție poarta data de 17.10.2013, plângerea penală fiind așadar înregistrată la autoritățile penale sesizate, sens în care a fost deschis dosarul penal nr.435/P/2013, iar termenul de contestare este expres prevăzut la art.4 din Decizia nr.530/17.10.2013.
Totodată, este vorba de o plângere penală, formulată de angajator, cu privire la modul în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu reclamantul, având funcția de director economic, pentru pretinse fapte de abuz în serviciu contra intereselor publice, prin încălcarea regulilor interne, a legislației incidente și a competentelor sale de serviciu în încheierea anumitor contracte, precum și sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, uz de fals, folosirea unei calități oficiale pe care nu o deținea și neglijența în serviciu.
În ceea ce privește susținerile reclamantului legate de rapoartele de audit întocmite la nivelul Administrației Naționale Apele Romane, se observă că acestea nu au nicio influența asupra temeiniciei și legalității Deciziei nr.530/17.10.2013, din moment ce plângerea penală a fost formulată pentru anumite fapte legate de modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu, iar în cursul cercetării disciplinare a reclamantului, dat fiind Raportul de audit nr._/CAPI/23.07.2013, s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară.
Față de considerentele de fapt și de drept prezentate, instanța, constatând că nu exista niciun motiv de anulare a Deciziei nr.530/17.10.2013, a respins cererea reclamantului de anulare a deciziei contestate, fiind astfel respinse, pe cale de consecință, și toate celelalte capete ale contestației, având în vedere caracterul lor accesoriu față de cel privind anularea deciziei.
În consecință, instanța a respins în întregime contestația reclamantului, ca neîntemeiată.
Date fiind dispozițiile art.453 alin.1 C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea pârâtei, constând în onorariu redus de avocat, considerând în raport de prevederile art.451 lin.2 C. proc. civ. ca prin reducerea onorariului de avocat de la suma de 9996,8 lei la 3000 lei se asigura proporționalitate între activitatea desfășurată de avocat și complexitatea și împrejurările cauzei, reducerea onorariului de avocat neavând nicio influența asupra raporturilor dintre client și avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, reclamantul D. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii a fost declarat neconstituțional.
Deși decizia CCR se aplică pentru viitor, totuși se va observa că motivele și actele normative pe care se întemeiază inițiatorul excepției erau în vigoare inclusiv la data la care a fost emisă decizia 530/2013 și se aplicau și în speța de față.
Critică apelantul și faptul că există două suspendări concomitente ale aceluiași contract de muncă
Instanța de fond, față de acest aspect, a reținut că prin decizia de detașare nr. 424/2014 nu s-a dispus de fapt suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, neexistând în consecința două motive de suspendare, astfel cum a susținut prin cererea modificatoare. De asemenea, instanță a reținut și faptul că „suspendarea ar fi trebuit să fie precizată în mod expres în conținutul decizie de detașare, sub aspectul efectelor pe care le-ar fi produs această modificare a contractului individual de muncă."
Or, aceasta susținere este absolut eronată, întrucât în Codul muncii nu se precizează în mod expres conținutul deciziei de detașare, ceea ce face că angajatorul să menționeze doar anumite chestiuni, legea nesancționându-l.
Astfel, solicită să se observe că la data la care a fost emisă decizia nr. 530/17.10.2013 prin care i-a fost suspendat contractul individual de muncă, era în vigoare Decizia de detașare nr. 424/02.09.2013, prin care reclamantul fusese detașat la o subunitate a ANAR, respectiv la Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor (în continuare „I.N.H.G.A").
Deși era în vigoare această decizie de detașare, ANAR i-a mai suspendat o dată contractul individual de muncă, tot din inițiativa sa, existând astfel două situații de suspendare a contractului său de muncă în același timp (Decizia nr. 424/02.09.2013 și decizia nr. 530/17.10.2013).
În aceste condiții, se va observa că atât timp cât contractul individual de munca al salariatului apelant era suspendat ca urmare a detașării, ANAR nu mai putea să-i suspende încă o dată contractul de muncă, întrucât, la acel moment nu mai presta munca în folosul ANAR. Prin urmare, întrucât contractul său de muncă cu ANAR era suspendat pe o perioadă de 1 an, acesta nu mai avea niciun fundament juridic pentru suspendarea încă o dată a contractului său de muncă.
După cum bine cunoașteți, detașarea salariatului, definită de articolul 45 din Codul muncii, este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia din urmă.
Salariatul nu va încheia cu angajatorul către care este detașat un contract individual de muncă. În plus, actualul contract de muncă pe care salariatul detașat îl deține nu poate fi obiectul niciunui act adițional încheiat de angajatorul în favoarea căruia se detașează.
Pe durata detașării, salariatul își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contract. Salariatului i se acorda drepturile cele mai favorabile, fie drepturile de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la celălalt angajator. Dacă drepturile sunt mai favorabile în cazul angajatorului către care salariatul este detașat, contractul său la angajatorul inițial poate fi suspendat. Salariatul va primi astfel toate drepturile de la compania unde este detașat.
Totodată, potrivit art. 49 din Codul muncii "Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plații drepturilor de natura salarială de către angajator."
În același sens sunt și prevederile art. 20 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă al ANAR, potrivit cărora "suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plații drepturilor de natura salarială de către angajator..."
Astfel cum se poate observa suspendarea operează doar dacă sunt îndeplinite două condiții cumulativ, respectiv:
- Suspendarea prestării muncii de către salariat și
- Plata drepturilor salariate de către angajator.
Dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu se poate vorbi despre un caz de suspendare, în sensul legii.
În cazul detașării, contractul se suspendă pe perioada detașării, potrivit art. 52 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, însă prin excepție, în acest caz, angajatul își continua activitatea la angajatorul la care este detașat.
În cazul în care în cuprinsul decizie de detașare se menționează că salariatul își primește drepturile salariale de la angajatorul la care acesta este detașat, atunci contractul de muncă al salariatului de la angajatorul principal se suspendă.
În cauza de față, solicită să se observe că:
- Potrivit art.2 din decizia de detașare nr. 424/02.09.2013, pe perioada detașării, salariatul apelant trebuia să își primească drepturile salariale de la INHGA,
- INHGA, instituția la care a fost detașat, a emis la rândul său Decizia nr. 185/02.09.2013 prin care i s-a stabilit salariul, durata concediului de odihnă, sarcinile și atribuțiile postului pe care trebuia să-l ocupe,
- Potrivit fluturașului de salarizare aferent lunii septembrie 2013, eliberat de INHGA, salariatul apelant a primit salariul de la INHGA (act depus la dosarul cauzei);
- Tot INHGA a fost și instituția care a depus pentru apelant, ca și salariat, declarația 112, întrucât prin această declarație se completează de angajator obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidență nominală a persoanelor asigurate, potrivit Ordinului nr. 1977/2013.
Prin urmare, astfel cum reiese din cele mai sus menționate, salariatul apelant își desfășura activitatea la INHGA, contractul de muncă fiind suspendat la angajatorul său ANAR, chiar dacă nu exista mențiune în acest sens în decizia de detașare.
Lipsa acestei mențiuni nu este culpa apelantului, însă actele demonstrează că în realitate, contractul său de muncă la ANAR era suspendat.
Coroborând prevederile art. 49 din Codul muncii cu art. 20 din Contractul Colectiv de muncă, cu art. 52 alin.l lit. d) din Codul muncii și cu înscrisurile mai sus menționate reiese fără putință de tăgadă faptul că, la momentul detașării, i-a fost suspendat contractul de muncă încheiat cu ANAR, chiar dacă acest aspect nu este menționat în mod expres în decizia de detașare.
Este adevărat, dacă drepturile salariale ar fi fost în continuare plătite de ANAR, nu ar fi operat suspendarea contractului de muncă, în cazul detașării. Or în cazul de față, astfel cum a arătat instanței, plata drepturilor salariale și obligațiile de declarare a acestora au revenit în sarcina INHGA.
Totodată, legiuitorul nu reglementează în cuprinsul Codului muncii situația existenței concomitente a două motive de suspendare a contractului de muncă. Însă acesta prevede în mod expres o singură situație în care „De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează." (art. 49 alin. 5 din Codul muncii).
Or, în cazul de față nu este incidența aceasta prevedere, motiv pentru care nu putem extinde aplicarea acestui text de lege și la alte situații decât cea expres și limitativ prevăzută de lege.
Prin urmare, pentru a fi în spiritul legii, nu poate fi vorba despre existența a două motive de suspendare a contractului de muncă, în aceleași timp, astfel cum se întâmplă în cazul de față, această situație fiind ilegală.
Având în vedre toate aceste considerente, apreciază că ANAR nu mai putea să dispună cu privire la contractul său individual de muncă, decât după încetarea primului motiv de suspendare, respectiv după încetarea detașării.
Însă, pentru faptul că i-a suspendat contractul de muncă încă o dată, deși acesta era suspendat deja, ANAR a făcut un abuz de drept, încălcând prevederile legale, motiv pentru care decizia nr. 530/2013 emisă de aceasta trebuie anulată.
Invocă apelantul-contestator și faptul că Decizia nr. 530/2013 nu a fost emisă cu respectarea cerințelor pe valabilitate prevăzute pe lege.
Din punct de vedere procedural, pentru a putea fi dispusă suspendarea în temeiul art. 52 alin.l lit. b din Codul Muncii trebuie îndeplinite două condiții cumulative:
- existența unei plângeri penale formulată de angajator împotriva salariatului și
- faptele sesizate prin plângere să îl facă pe salariat incompatibil cu funcția deținută.
În lipsa întrunirii concomitente a celor două condiții, măsura suspendării nu poate fi dispusă, pentru că reglementarea ce o conține este de excepție, textul fiind de strictă și limitată aplicare, numai la ceea ce legiuitorul a prevăzut în mod expres.
Dacă în ceea ce privește prima condiție, intimata a depus plângerea penală din care reiese că există înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Naționala Anticorupție dosarul nr. 435/P/2013, în ceea ce privește a doua condiție apreciază că nu este îndeplinită.
În fața instanței de fond au fost administrate interogatorii, atât reclamantului cât și pârâtei, răspunsurile date de apelant fiind clare, neechivoce, întemeiate.
Chiar dacă faptele penale trebuie cercetate de DNA, astfel cum aceasta instituție a fost sesizată, totuși, de aproximativ 2 ani de zile, plângerea ANAR nu se soluționează, cu toate că, în prezent, nu are nici calitatea de învinuit și nici calitatea de inculpat.
Răspunsul la întrebări a demonstrat în realitate contrariul celor susținute de intimata și tocmai de aceea consideră că faptele sesizate prin plângere nu îl fac incompatibil cu funcția de Director Economic.
Instanța de judecată trebuia să ia în considerare inclusiv răspunsurile apelantului la interogatoriu, însă aceasta s-a rezumat doar la afirmațiile intimatei din plângerea penală și nu a făcut nici o referire la aceste răspunsuri.
Instanța în cuprinsul motivării sentinței a reținut că reclamantul ar fi afirmat în acțiunea introductivă că raportul de audit nr._/CAPI/23.07.2013 ar fi stat la baza emiterii decizie contestate.
Aceasta susținere este eronată, ceea ce denotă că instanța nu a analizat întocmai susținerile reclamantului.
Aspectul pe care l-a menționat a fost acela că singura posibilitate ANAR-ului să constate săvârșirea vreunei fapte penale de către apelant ar fi fost întocmirea unui raport de audit sau act de control, însă intimata mai realizase unul cu două luni înainte de suspendarea contractului său individual (respectiv raportul de audit nr._/CAPI/23.07.2013). Prin urmare nu mai avea cum să facă verificări pe aceleași perioade de timp și aceleași acte, din moment ce mai fuseseră o dată verificate.
Este evident că numai în urma unei cercetări, indiferent de ce natură ar fi aceasta, ANAR ar fi putut identifica săvârșirea sau nu a unor fapte penale.
Cu atât mai importantă este aceasta verificare cu cât angajatorul, pentru a suspenda un contract individual de muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, trebuie să facă dovadă că faptele sesizate prin plângere îl fac pe salariat incompatibil cu funcția deținută. Or, în cazul de față:
- s-au efectuat mai multe cercetări pe același contracte și perioade de timp, în speranța că se va găsi vreo eroare astfel încât să fie acuzat de săvârșirea de fapte penale și să fiu eliminat din ANAR. Constatările ANAR din "Formularele de constatare și raportare a iregularităților" - depuse Ia dosarul cauzei - privesc contracte care fuseseră deja aprobate în vederea derulării acestora, în anul 2012, de către directorul general și despre care se cunoștea la momentul întocmirii raportului de audit nr._/CAPI/23.07.2013.
- nu i s-a cerut niciodată vreo notă explicativă și nu i s-au adus la cunoștință faptele de care se face vinovat.
Prin urmare, față de aceste aspecte, apreciază că măsură suspendării este nelegală întrucât dacă inițial prin raportul de audit nr._/CAPI/23.07.2013 nu i s-a imputat nicio faptă penală, ulterior, prin alte acte încheiate de ANAR prin care s-au verificate aceleași perioade de timp și aceleași contracte, a fost învinuit de săvârșirea unor fapte penale, deși acele acte fuseseră aprobate de directorul general.
ANAR a emis decizia de suspendare pe data de 17.10.2013, iar plângerea penală a fost înregistrata la PIICJ-DNA la data de 22.10.2013, deci anterior înregistrării acesteia la PIICJ-DNA.
Față de acest motiv de apel, instanța a reținut doar că „plângerea penală a fost expediată pe 16.10.2013 și înregistrată la autoritatea competentă pe 17.10.2013”.
Însă, conform înscrisurilor depuse la dosar:
- plângerea penală a fost înregistrata la PIICJ-DNA la data de 22.10.2013 sub nr. 435/P/2013 (răspunsul DNA din data de 04.11.2014) și
Față de acest înscris este evident că pârâta ANAR avea obligația să emită decizia ulterior înregistrării plângerii la PIICJ-DNA, întrucât acest aspect conferea legitimitatea și suportul legal pentru valabilitatea deciziei de suspendare.
Formularea unei plângeri penale nu este suficientă dacă aceasta nu este și înregistrată la autoritatea competentă. Formularea unei plângeri penale fără ca aceasta să fie și înregistrată la organele competente echivalează cu lipsa plângerii penale și implicit cu lipsa sesizării organelor competente în vederea efectuării cercetărilor.
Totodată, nu se poate vorbi despre o plângere penală decât în momentul înregistrării acesteia la organele abilitate.
În această situație, dat fiind faptul că decizia nr. 530/2013 a fost emisă pe data de 17.10.2013, iar plângerea penală a fost înregistrată la data de 22.10.2013, denotă că la momentul emiterii deciziei, plângerea penală nu era înregistrată și nici nu avea natura juridică a unei plângeri penale (această calitate dobândind-o abia în momentul înregistrării acesteia la organele abilitate).
Prin urmare efectele deciziei de suspendare s-au produs anterior înregistrării plângerii penale pe rolul PIICJ-DNA, ceea ce înseamnă că aceasta este lovită de nulitate absolută.
De asemenea, apelantul arată că nu are nici calitatea de suspect și nici de inculpat în dosarul penal nr. 435/p/2013.
Față de această chestiune, precizează că instanța nu s-a pronunțat deloc, deși a fost investită și cu acest motiv de anulare a deciziei nr. 530/2013, totuși aceasta și nici nu a făcut vreo mențiune pe această chestiune în considerentele sentinței.
Prin Ordonanța din data de 10.11.2014 i s-a comunicat faptul că nu este necesară prezența unui avocat care să îl asiste întrucât nu are calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal mai sus menționat.
Consideră apelantul că atât din înscrisurile ce emană de la DNA, cât și din răspunsul său la interogatoriu există suficiente dovezi din care să reiasă că pârâta a săvârșit un abuz față de reclamant și nu a urmărit decât înlăturarea sa din funcție, prin orice mijloace.
Față de toate aceste motive, se solicită admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate și admiterea contestației astfel cum a fost formulată.
La data de 17.06.2015, în termenul legal, apelantul a formulat o cerere de completare a motivelor de apel, prin care invocă faptul că decizia nr. 530/2013 nu a fost emisă cu respectarea cerințelor de validitate prevăzute de lege, întrucât, pentru a putea fi supusă controlului judecătoresc, decizia de suspendare trebuie să constate existența unor cauze de suspendare dintre cele prevăzute de lege, să precizeze temeiul legal al suspendării și să precizeze termenul în care decizia poate fi contestată și instanță competentă.
Or, din analiza deciziei contestate, se observă că aceasta nu cuprinde o motivare minimă, în fapt, a măsurii dispuse, în sensul arătării motivelor ce au stat la baza formulării plângerii penale, a faptelor de care s-ar face vinovat, a actului care a stat la baza plângerii penale, ceea ce înseamnă că decizia nu este motivată.
La data de 28.07.2015, intimata Administrația Națională Apele Române a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în ceea ce privește decizia nr.279/23.04.2015 pronunțată de Curtea Constituțională a României, că instanța superioară în grad celei a cărei hotărâre este atacată este sesizată pentru a verifica legalitatea hotărârii apelate prin prisma dispozițiilor legale incidente la momentul pronunțării acesteia, decizia pe care apelantul o invocă aplicându-se numai pentru viitor,.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate și a Deciziei nr. 279/23.04.2015, pronunțate de Curtea Constituțională, Curtea găsește apelul formulat ca fiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Prin Decizia nr.530/17.10.2013, emisă de directorul general al Administrației Naționale Apele Romane, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 52 alin 1 lit. b din Codul muncii, republicat și actualizat, suspendarea contractului individual de muncă nr. C 234/15.05.2009 al reclamantului D. D., începând cu data de 18.10.2013.
În motivarea acestei decizii este invocată existența plângerii penale nr._/16.10.2013, formulată de Administrația Națională Apele Romane și transmisă Ministerului Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
Potrivit dispozițiilor art. 52 alin 1 litera b teza 1 din Codul muncii „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului „
Prin Decizia nr. 279/23.04.2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României (Partea I) nr. 431 din 17 iunie 2015, a fost admisa excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin 1 litera b teza I din Codul muncii, în baza cărora s-a dispus suspendarea contractului individual de munca al reclamantului.
A reținut Curtea Constituțională, în considerentele deciziei, cădeși nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în sensul împiedicării persoanei de a alege liber o profesie ori un alt loc de muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la muncă, lăsată de dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 la dispoziția angajatorului, astfel că se impune a fi analizat dacă sunt îndeplinite condițiile constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, prin efectuarea unui test de proporționalitate (așa cum prevăd dispozițiile art. 53 din Constituție, dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, ori Decizia nr. 13 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 13 martie 2015), pentru a verifica dacă această restrângere este rezonabilă, proporțională cu obiectivul urmărit și nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic.
Cât privește caracterul proporțional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui echilibru just între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă și dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfășurări a activității economice, Curtea a reținut cărespectarea garanțiilor de obiectivitate și de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziția angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective și, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacțiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului față de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine și directive, de a controla prestarea muncii și de a sancționa încălcările săvârșite de către angajat.
Așa fiind, Curtea a constatat că, în urma efectuării testului de proporționalitate vizând măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin 1 si 3 din Legea 47/1992 „ Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Pornind de la aceste dispoziții legale și având în vedere însăși natura juridică a excepției de neconstituționalitate, de mijloc de apărare pus la îndemâna justițiabilului, care trebuie să profite, în primul rând, aceluia care o invocă, instanța reține că efectele declarării neconstituționalității unui text de lege se extind asupra tuturor litigiilor pendinte, neputându-se aplica numai raporturilor juridice care urmează a se naște, întrucât și-ar pierde caracterul esențialmente concret.
A admite că neconstituționalitatea prevederilor art. 52 alin 1 litera b teza 1 din Codul muncii art. 86 alin.6 din Legea nr. 85/2006 nu se aplică deciziilor de suspendare a contractelor individuale de muncă deja emise, atâta timp cât acestea nu au rămas definitive prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens, ar echivala cu nesocotirea caracterului obligatoriu și imperativ al deciziilor pronunțate de instanța de contencios constituțional, iar admiterea excepției de neconstituționalitate ar rămâne fără efecte în plan procedural.
Prin urmare, având în vedere că temeiul de drept in baza căruia s-a dispus suspendarea contractului individual de munca al apelantului-reclamant a fost declarat neconstituțional, iar aplicarea deciziilor Curții Constituționale este obligatorie pentru instanța de judecata, Curtea constata fondate criticile invocate de apelantul-reclamant sub acest aspect, inclusiv în ceea ce privește susținerile referitoare la posibilitatea emiterii unei decizii părtinitoare și nefundamentate, în condițiile în care această măsură este lăsată la latitudinea angajatorului, examinarea celorlalte motive de apel deduse judecății nemaifiind necesară.
Pe cale de consecință, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va admite contestația și va anula Decizia nr.530/17.10.2013, emisă de directorul general al Administrației Naționale Apele Romane.
Având în vedere solicitarea expresă a reclamantului, părțile vor fi repuse în situația anterioară deciziei contestate, urmând ca reclamantul să își reia activitatea pe funcția deținută în cadrul ANAR, iar pârâta va fi obligată să plătească reclamantului, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, potrivit art.253 alin.1din Codul muncii, o despăgubire egală cu salariul și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, actualizate cu indicele de inflație de la scadența fiecărei luni calendaristice și până la data încetării suspendării CIM, respectiv 25.11.2015 (data pronunțării prezentei hotărâri).
Sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că măsura detașării reclamantului în cadrul Institutului Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor a fost dispusă, prin Decizia nr. 424/02.09.2013, pe o perioadă de 1 an de zile, iar Decizia nr.530/17.10.2013, prin care se dispune și suspendarea efectelor Deciziei nr. 424/02.09.2013 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești legate de plângerea penală, a fost anulată în integralitate.
În temeiul art.453 din Codul de procedură civilă, va fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2200 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat avansat la prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul D. D., având CNP _, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat D. O. Dorotheea, cu sediul în București, .. 6A, ., împotriva sentinței civile nr._ din data de 16.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE, având CUI RO24326056, cu sediul în București, .. 6, sector 1.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Admite contestația.
Anulează decizia nr.530/17.10.2013.
Dispune repunerea părților în situația anterioară deciziei contestate, urmând ca reclamantul să își reia activitatea pe funcția deținută în cadrul ANAR.
Obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, actualizate cu indicele de inflație de la scadența fiecărei luni calendaristice și până la data încetării suspendării CIM, respectiv 25.11.2015.
Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 2200 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat avansat la prima instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. P. N. M. G.
GREFIER
M. P.
Red.: P.I.N.
Tehnored. V.N./4 ex./14.12.2015
Jud.fond: G. O.
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 2049/2015.... | Pretentii. Decizia nr. 4686/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
