Despăgubire. Decizia nr. 1677/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 1677/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 59020/3/2011*

Dosar nr._ (Număr în format vechi 1436/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 1677

Ședința publică din data de 25.06.2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE – E. L. U.

JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE

JUDECĂTOR - L. H.

GREFIER - F. V.

Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă M. M. și recurenta-pârâtă B. C. ROMÂNĂ împotriva sentinței civile nr.7890 din data de 07.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, având ca obiect „contestație decizie de concediere”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților de a depune concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 18.06.2015, apoi la data de 25.06.2015 și a dat următoarea decizie.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția A VIII-A Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale sub nr._ la data de 02.09.2011 contestatoarea M. M. formulat în contradictoriu cu intimatele: A. R. Bank Limited-sucursala București (ARBL) și B. C. Română (BCR), contestație împotriva deciziei nr.114/18.07.2011 emisă de angajatorul A. R. Bank Limited Sucursala București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea deciziei nr. 114/18.07.2011, ca nelegală și netemeinică; obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 Euro.

Prin sentința civilă nr 9549/04.11.2013 pronunțată de Tribunalul București s-a luat act la data de renunțarea la judecată față de pârâta A.-R. Bank Limited (Anglia, Londra) și s-a respins acțiunea față de pârâta B. C. Română ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civila nr. 1577/13.03.2014 pronunțata de Curtea de Apel București a fost casată sentința civilă nr.9549/04.11.2013, cauza privind pe contestatoare și intimata B. C. Română, fiind trimisă spre rejudecare, reținându-se că aceasta din urmă are calitate procesuală pasivă.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului București la data de 19.05.2014.

Prin sentința civilă nr.7890/07.08.2014 Tribunalul București-secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de contestatoarea M. M., în contradictoriu cu intimata B. C. Română; a anulat decizia nr. 114/18.07.2011; a dispus reintegrarea contestatoarei în postul și funcția deținute anterior concedierii; a obligat intimata B.C.R. la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective; a obligat intimata B.C.R. la plata către contestatoare a sumei de_ lei cu titlu de daune morale; a respins celelalte pretenții ale contestatoarei ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Reclamanta a fost salariata Băncii A.-R. Bank Limited, având funcția de responsabil resurse umane în baza contractului individual de muncă nr. 1790/20.12.2004, pentru un salariu de bază brut de 1700 euro.

Prin Contractul de transfer al activității de afaceri (transfer de întreprindere), semnat la data de 30 martie 2011, BCR SA a cumpărat activitatea de afaceri desfășurată în România de A. R. Bank Limited. Activitatea de afaceri includea și contractele individuale de muncă ale salariaților ARBL. Conform definiției din Contractul de transfer, prin "Angajați Transferați", părțile au înțeles că angajații vânzătorului implicați în activitatea de Afaceri ale căror contracte de muncă, încheiate în mod direct sau prin intermediul Sucursalei, urmează să fie transferate Cumpărătorului, inclusiv cele listate în Anexa 3 la Contract (anexă ce urma să fie actualizată la data transferului, pentru a reflecta lista angajaților transferați efectiv transferați). Conform art. 5.1. din Contractul de transfer, finalizarea vânzării-cumpărării activității de afaceri și transferul angajaților transferați a fost stabilită pentru data de 30 iunie 2011.

Părțile au convenit ca, în principiu, salariaților transferați să li se asigure aceleași condiții de muncă și de salariu, iar acolo unde nu este posibil, BCR SA să le facă o ofertă, însoțită de unele compensații de natura să atenueze diferențele.

La data de 31 martie 2011, reclamanta a primit de la conducerea pârâtei BCR SA o adresă prin care i se făcea cunoscut faptul că în conformitate cu prevederile art. 13.6 din contractul colectiv de muncă, ARBL va transfera afacerea constând în activitatea bancară și activitățile auxiliare, precum și activitățile nebancare către BCR SA, cu precizarea că o astfel de operațiune va presupune și transferul salariaților, în conformitate cu prevederile Codului Muncii și Legii nr. 67/2006.

La data de 04.05.2011, pârâta- BCR SA i-a transmis reclamantei o ofertă prin care se prevedea transferul său pe poziția de Inspector Resurse Umane cu un nivel de salarizare net inferior celui încasat de la ARBL-3360 lei față de 1700 euro, fără a se preciza cuantumul și condițiile de plată ale primei de inserție la care face referire art.2.1 din Protocolul încheiat la data de 02.05.2011 între ARBL si BCR SA.

Reclamanta a apreciat în mod corect că oferta BCR SA a fost realizată cu încălcarea atât a obligațiilor cedentului (respectiv ARBL) cât și ale cesionarului (BCR), motiv pentru care la data de 17.05.2011 a transmis o adresă către BCR prin care arăta faptul că oferta contravine legii și își manifesta disponibilitatea în vederea analizării unei oferte conforme; întrucât BCR nu a răspuns acestei solicitări, la data de 30.05.2011, reclamanta a transmis ARBL punctul său de vedere în sensul că nu poate continua raporturile de muncă cu BCR, deoarece oferta transmisă încalcă prevederile legale, prin impunerea unui nivel salarial cu 68% mai mic decât salariul pe care îl avea la momentul ofertei, ceea ce reprezintă în fapt o intenție de modificare unilaterală a contractului individual de muncă.

În aceeași notificare, reclamanta arătat că nu dorește transferul în condițiile menționate la BCR și că solicită ABRL să emită decizie de concediere în baza art. 65 din Codul Muncii, cu începere din data de 30.06.2011 și să îi plătească pachetul compensatoriu și celelalte drepturi prevăzute în CIM/CCM.

Pe cale de consecință, la data de 18.07.2011 a fost emisă decizia de concediere nr. 114/18.07.2011 prin care contractul individual de muncă al reclamantei urma să înceteze începând cu data de 03.08.2011, în temeiul art. 65 din Codul Muncii.

Ulterior emiterii acestei decizii, societatea emitentă, respectiv A.-R. Bank Limited și-a pierdut capacitatea de folosință, conform Rezoluției nr._/16.09.2011, dosar nr._/2011 al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, prin care s-a admis cererea de radiere din registrul comerțului a firmei A.-R. Bank Limited; în data de 20.09.2011, s-a emis si Certificatul de radiere care atestă acest aspect.

Începând cu data de 30.06.2011, între A.-R. Bank Limited și pârâta BCR SA și-a produs efectele contractul de transfer al activității de afaceri semnat la data de 30.03.2011. Mai precis, la data de 30 iunie 2011 a avut loc un transfer de întreprindere de la ARBL către BCR SA, motiv pentru care pârâta are calitate procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 114/18.07.2011 și capetele de cerere accesorii.

Conform definiției din contractul de transfer prin "Angajați Transferați" părțile au înțeles angajații vânzătorului implicați în activitatea de Afaceri ale căror contracte de muncă urmează să fie transferate Cumpărătorului, inclusiv cele listate în Anexa 3 la Contract (anexă ce urma să fie actualizată la data transferului, pentru a reflecta lista angajaților transferați efectiv transferați). Totodată, părțile au convenit ca, în principiu, salariaților transferați să li se asigure aceleași condiții de muncă și de salariu.

Prin decizia nr. 1577/13.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut cu caracter obligatoriu ca independent de aceste clauze contractuale, în calitate de cesionar în transferul de întreprindere, pârâtă BCR SA era obligată să respecte dispozițiile legale relevante în materie, adică art. 173 din Codul Muncii coroborate cu cele ale Legii nr. 67/2006 privind transferul de întreprindere.

Potrivit art. 173 din Codul Muncii: „(1) Salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii.(2) Drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului. (3) Transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.”

În același sens sunt și prevederile art. 5 alineatul 1 și 7 din Legea nr. 67/2006. Conform art. 4 din acest ultim act normativ, (...)termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) cedent - persoana care își pierde calitatea de angajator față de salariații întreprinderii, ai unității sau ai unor părți ale acestora, transferate în condițiile prevăzute la art. 1; b) cesionar - persoana care dobândește calitatea de angajator față de salariații întreprinderii, ai unității sau ai unor părți ale acestora, transferate în condițiile prevăzute la art. 1;c) salariat - persoana încadrată în muncă în baza unui contract individual de muncă;d) transfer - trecerea din proprietatea cedentului în proprietatea cesionarului a unei întreprinderi, unități sau a unor părți ale acestora, având ca scop continuarea activității principale sau secundare, indiferent dacă urmărește sau nu obținerea unui profit”. Conform art. 15 din aceeași lege: „în cazul nerespectării de către cesionar sau de către cedent a obligațiilor prevăzute în prezenta lege, salariații ori reprezentanții salariaților afectați de transfer se pot adresa instanței judecătorești competente pentru soluționarea conflictelor individuale sau colective de muncă, conform legii.”

Pârâta BCR SA nu și-a respectat obligațiile legale ce-i reveneau în calitate de cesionar într-un transfer de întreprindere, în condițiile în care a înțeles să facă o ofertă reclamantei la data de 04.05.2011, prin care i-a propus postul de inspector resurse umane, dar cu diminuarea drastică (mai mult de 60%) a drepturilor salariale pe care le avea la acel moment contestatoarea la ARBL, a cărei angajată încă mai era.

Intimata nu era îndreptățită să facă o asemenea propunere în condițiile în care art. 173 alineatul 2 din Codul Muncii prevede foarte clar că „drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.” De altfel, la acel moment intimata BCR SA nici nu putea face vreo propunere recurentei cu privire la contractul individual de muncă al acesteia din urmă, căci părțile încă nu se afla în nici un fel de raporturi juridice, transferul de întreprindere devenind efectiv abia ulterior, în ziua de 30 iunie 2011.

BCR SA era obligată să preia integral și fără nicio modificare drepturile și obligațiile ce decurgeau din contractul individual de muncă încheiat cu ARBL, iar nu să facă o propunere de diminuare a drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit contestatoarei.

Tocmai ca urmare a acestei operațiuni total nelegale, reclamantă s-a văzut pusă în situația să refuze oferta pârâtei, ulterior producându-se concedierea acesteia în temeiul art. 65 din Codul Muncii. Or, art. 173 alineatul 3 din același cod stabilește că: „transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.”

La data de 30.06.2011, ARBL și-a pierdut calitatea de angajator în raport cu contestatoarea, motiv pentru care ea nu mai avea niciunul dintre drepturile prevăzute de art. 40 din Codul Muncii, deci nici pe acela de a dispune concedierea întemeiată pe art. 65 din Codul Muncii.

Împrejurarea că intimata BCR SA nu a emis decizia contestată, nu înseamnă neapărat că ea nu are calitate procesuală pasivă cât privește capătul de cerere având ca obiect anularea respectivei decizii, câtă vreme începând cu 30.06.2014 a dobândit în virtutea legii calitatea de angajator al contestatoarei.

BCR SA stă în judecată în calitate de pârât și pentru pretențiile privind anularea deciziei de concediere nr. 114/18.07.2011, întrucât acest act s-a emis de o persoană ce nu mai avea calitatea de angajator și după momentul la care între părțile în proces erau deja stabilite, în temeiul legii, raporturi juridice de muncă.

Tribunalul a reținut că interpretarea dată de instanța de recurs este obligatorie în temeiul art. 315 Cod procedură civilă și că decizia de concediere contestată este emisă în dezacord cu prevederile art. 173 din Codul Muncii și cele ale Legii nr. 67/2006.

Potrivit art.7 din Legea din Legea 67/2006 privind protecția salariaților in cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.

Astfel, decizia de concediere nr. 114/18.07.2011 a fost emisă de către A.-R. Bank Limited, persoană ce nu mai avea calitatea de angajator la data respectivă, întrucât începând cu data de 30.06.2011, pârâta BCR SA a dobândit calitatea de cesionar în transferul de întreprindere perfectat prin contractul semnat cu ARBL la 30.03.2011. Având în vedere prevederile art. 173 din Codul Muncii și de cele ale art. 4 din Legea nr. 67/2006, pârâta a devenit și angajator al reclamantei cu toate drepturile și obligațiile specifice ce decurg dintr-o asemenea situație și care sunt prevăzute de art. 39 și 40 din Legea nr. 53/2003.

Potrivit art.65 Codul Muncii, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

În cauză, s-a reținut în baza deciziei nr 111/05.07.2011 desființarea postului de responsabil Resurse Umane, având în vedere că postul nu mai este necesar prin raportare la volumul de lucru și necesitățile reale de personal ale Sucursalei București din cadrul A.-R. Bank Limited, în condițiile în care de la data de 30.06.2011 pârâta BCR SA devenise angajatorul contestatoarei, aceasta având la dispoziție un post de responsabil Resurse Umane, conform ofertei din data de 04.05.2011.

Imposibilitatea integrării structurii organizatorice a Sucursalei ARBL în structura organizatorică a BCR la care face referire pârâta nu are relevanță în cauză, având în vedere că ceea ce se analizează este legalitatea deciziei de concediere nr 114/18.07.2011 și nu legalitatea unei decizii de concediere emise de către BCR SA în baza art. 65 din Codul muncii, în ipoteza în care aceasta ar fi respectat dispozițiile art. 173 din Codul Muncii și ale art. 4 din Legea nr. 67/2006 și ar fi oferit contestatoarei postul de Responsabil Resurse Umane cu aceeași salarizare.

Având în vedere că la baza emiterii deciziei nr 114/18.07.2011 a stat decizia nr.111/05.07.2011 care este motivată pe refuzul contestatoarei de a continua raporturile de muncă cu B. C. Română SA, ca urmare a notificării ilegale transmise salariatei de către pârâtă la data de 04.05.2011, Tribunalul a dispus în temeiul art. 80 din Codul muncii atât reintegrarea contestatoarei în postul și funcția deținute anterior concedierii, cât și obligarea intimatei B.C.R. la plata către contestatoare a unei despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective.

Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că refuzul contestatoarei de a continua raporturile de muncă ar fi avut semnificația unei demisii, că aceasta nu ar fi vrut dorit să fie salariata Băncii Comerciale Române. Solicitarea contestatoarei de emitere a deciziei de concediere nu poate avea semnificația juridică decât a unui refuz de acceptare a modificării unilaterale a contractului individual de muncă, știut fiind că încetarea contractului prin concediere nu are loc la inițiativa salariatului, ci a angajatorului. De altfel instanța de recurs a reținut deja că tocmai că urmare a acestei operațiuni total nelegale a pârâtei BCR, reclamanta s-a văzut pusă în situația să refuze oferta pârâtei, ulterior producându-se concedierea acesteia în temeiul art. 65 din Codul Muncii.

Conform art.253 Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale: existența contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul și faptă, precum și vinovăția.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unei decizii de concediere nelegale de către angajator, nelegalitatea și netemeinicia acesteia fiind analizate mai sus.

Cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, prima instanță a avut în vedere cele reținute cu privire la primul capăt de cerere, respectiv caracterul nelegal al concedierii, precum și vechimea salariatului în cadrul societății cedente, împrejurarea ca reclamanta în calitate de salariat al băncii a beneficiat de condiții de creditare specifice acestei calități, condiții care au suferit modificări. Deși, intimata a susținut că reclamanta beneficiază în continuare de o dobândă preferențială pentru contractul de credit, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă dificultatea fostei salariate de a-și achita ratele odată cu epuizarea sumelor plătite cu titlu de plați compensatorii, după cum rezultă și din răspunsul la interogatoriu.

Apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu mai beneficiază de condiții preferențiale de preț acordate salariaților din sistemul bancar ține de opțiunea acesteia de a nu fi transferată, va fi respinsă având în vedere soluția instanței cu privire la primul capăt de cerere, contestatoarea neavând posibilitatea să prevadă că își va pierde calitatea de salariat, ca urmare a încălcării flagrantei a propriilor obligații de către angajator în cazul transferului de întreprinderi.

Contestatoarea nu a solicitat daune materiale, calculate ca diferență între sumele pe care le plătea anterior și ulterior concedierii, cu titlu de dobândă pentru creditul contractat, astfel încât prejudiciul moral al acesteia nu este incert sau eventual, fiind plauzibilă și dovedită prin răspunsul la interogatoriu, starea firească de temere, neliniște, ca urmare a imposibilității de plată a ratelor pentru unica locuință pe care o avea în proprietate, în condițiile în care aceasta nu realiza venituri. Astfel, se reține că este îndeplinită și condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul și fapta ilicită.

În privința vinovăției, având în vedere materia contractuală a raportului juridic dedus judecății, s-a instituit principiul răspunderii civile și pentru fapta săvârșită cu cea mai ușoară vinovăție, angajatorul răspunzând și pentru faptele săvârșite din culpă.

Față de aceste considerente, în temeiul art.253 alin. 1 Codul Muncii, instanța de fond a admis în parte pretențiile contestatoarei cu titlu de daune morale, al căror cuantum, având în vedere circumstanțele cauzei, l-a apreciat la suma de_ lei, având în vedere suferința produsă în perioada de 12 luni în care reclamanta a fost lipsită de venituri, ca urmare a epuizării plăților compensatorii, raportat la venitul menționat în contractul individual de muncă (1700 euro la cursul BNR de 4,4 lei), respingând celelalte pretenții solicitate cu acest titlu.

Cu privire la suma primită cu titlu de plăți compensatori, instanța de fond a constatat că în cauză nu a fost formulată o cerere reconvențională cu caracter subsidiar de către pârâtă, în cauză neoperând compensația legală.

În termen legal,împotriva acestei sentințe au formulat cereri de recurs ambele părți.

Prin recursul său, recurenta M. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr.7890/07.08.2014 în sensul admiterii capătului de cerere referitor la obligarea societății pârâte la plata daunelor morale în

cuantum de 200.000 Euro, având în vedere următoarele:

Se critică soluția primei instanțe numai în ceea ce privește capătul de cerere referitor la suma de bani solicitată cu titlu de daune morale, respectiv sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, întrucât suma stabilită de instanță nu reflectă importanța și gravitatea prejudiciului încercat de contestatoare și nu respectă criteriul echității.

După cum reține și prima instanță o lungă perioadă de timp nu a avut nicio sursă de venit. Pur și simplu, din cauza vârstei nu a putut să găsească niciun loc de muncă.

De-abia în cursul anului 2014, a reușit să se angajeze însă pentru a putea supraviețui a fost nevoită să accepte un post care se încadra sub nivelul pregătirii sale, acceptând un salariu care nu asigura nici măcar plata utilităților, nepunând în discuție hrana necesară zi de zi cât și alte nevoi minimale. Potrivit contractului de muncă are un salariu puțin peste 1000 lei.

De asemenea, gravitatea prejudiciului încercat de contestatoarea recurentă este determinat de durata și intensitatea suferințelor psihice provocate de pericolul pierderii casei de locuit (unica locuință), care, după cum rezultă din actele dosarului este ipotecată în favoarea băncii intimate.

Totodată, gravitatea prejudiciului suferit este determinat de starea de sănătate. Astfel, încă din luna iunie a anului 2013 a fost diagnosticată cu nodul tioridian. Este inutil să precizeze nu numai faptul că boala a fost determinată de suferința psihică, dar și faptul că lipsa veniturilor nu îi permite să urmeze un tratament medical adecvat.

Mai mult decât atât, a fost nevoită să apeleze la ajutorul prietenilor pentru a putea achita facturile de utilități, aspect ce a generat atât sentimente de recunoștință, dar și multă umilință.

Toate acestea sunt completate de . morală a creditorilor, inclusiv a pârâtei intimate, care s-a manifestat prin expedierea unor somații de executare, dar și prin numeroase apeluri telefonice care au făcut-o să trăiască într-o adevărată teroare generată de teama de a-și pierde casa și de a locui efectiv pe stradă.

Ca urmare a imposibilității de a-și achita facturile de încălzire ale imobilului, fiica sa a trebuit să părăsească casa pentru a nu fi nevoită să locuiască într-o o casă neîncălzită.

Astfel, apreciază că sub aspectul daunelor morale hotărârea primei instanțe este greșită, deoarece a concluzionat că suferința psihică a contestatoarei a fost produsă doar pe o perioadă de 12 luni, perioadă în care a fost lipsită total de venituri. În realitate, suferința psihică a început din momentul concedierii și se manifestă și în prezent conform celor mai sus arătate.

Deși aceste suferințe sunt inestimabile, apreciază că instanța trebuia să aibă în vedere un criteriu rezonabil, just și echitabil, stabilit în așa fel încât să asigure efectiv o compensare suficientă pe întreaga perioadă de timp, de la momentul concedierii și până în prezent.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 7890/07.08.2014 în sensul admiterii capătului de cerere referitor la obligarea societății pârâte la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 Euro

Prin recursul său, recurenta B. C. Română critică sentința civilă recurate, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Consideră greșită în parte hotărârea instanței de fond, pentru următoarele considerente:

O primă critică vizează faptul că prin instanța de fond a

acordat mai mult decât s-a cerut de către contestatoare prin cererea de chemare în judecată.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, contestatoarea a solicitat doar: anularea deciziei nr. 114/18.07.2011 ca nelegală și netemeinică; obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 Euro.

Conform prevederilor art. 80 (2) Codul muncii, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, iar conform alin (3) al aceluiași articol, în cazul in care salariatul nu solicita repunerea in situația anterioara emiterii actului de concediere, contractul individual de munca va înceta de drept la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii judecătorești.

Cum, contestatoarea nu a solicitat și reintegrarea în postul și funcția deținute înainte de concediere, din această perspectivă obligarea intimatei-pârâte la reintegrare de către instanța de fond este greșită, aplicabile fiind prevederile art. 304. pct. (6) Cod procedură civilă, precum și ale art. 304 (9) Cod procedură civilă.

Anularea de către instanța de fond a deciziei de concediere nr. 114/18.07.2011 este greșită pentru următoarele considerente:

Chiar și în situația în care, prin Decizia civila nr. 1577/13.03.2014 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a-VII-a Civila și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr._ s-a stabilit că intimata BCR are calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere privind anularea deciziei de concediere, cererea de chemare în judecată este nefondată.

După cum a arătat prin întâmpinarea formulată în cauză, contestatoarea a avut posibilitatea de a opta între: acceptarea ofertei Băncii Comerciale Române emisă anterior datei la care a avut loc transferul de întreprindere, ofertă ce nu este interzisă de niciun act normativ; încetarea raporturilor de muncă cu plata unor salarii compensatorii, conform prevederilor Contractului colectiv de munca aplicabil la nivel de unitate; transfer efectiv la BCR.

Contestatoarea a optat pentru cea de a doua variantă și, după ce a încasat suma de 178.433 lei sub forma unei prime brute de la fostul angajator, a urmărit pe calea prezentei acțiuni să obțină despăgubiri și de la B. C. Română. Acest aspect este confirmat și de modalitatea în care a formulat cererea de chemare în judecată, prin care vizează strict obținerea unor sume de bani, fără a solicita instanței de judecată reintegrarea în funcția deținută anterior.

Dacă contestatoarea a apreciat că nu ar fi trebuit să fie concediată ulterior datei la care a operat transferul de întreprindere, avea obligația ca la data transferului să se prezinte la noul angajator. Câtă vreme contestatoarea nu s-a prezentat la locul de muncă, nu este culpa Băncii Comerciale Române că angajatorul Anqlo România Bank Ltd a fost obligat să dispună concedierea acesteia.

Conform prevederilor art. 15.2 din Contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul A.-R. Bank Limited Anglia Londra Sucursala București încheiat la data de 11.12.2004, amendat prin Actul adițional nr. 5 din 01.02.2010, în cazul în care ARBL și/sau una din subunitățile acesteia din România va/vor trece printr-un proces de fuziune, transfer sau cesiune reglementat de legea română sau de o altă legislație, salariații ARBL care decid să nu continue raporturile de muncă cu noul angajator rezultat în urma acestui proces vor avea dreptul la o compensație în funcție de vechimea în muncă, reprezentând echivalentul salariului brut lunar realizat de către salariat la data primirii Notificării de fuziune/transfer/cesiune, pentru fiecare an de vechime, plătibilă de angajator cel târziu la data încetării raporturilor de muncă, compensația minimă acordată fiind de 6 (sase) salarii, iar cea maximă de 24 (douăzecișipatru), iar încetarea contractului lor individual de muncă se va realiza cu respectarea art. 67 din Legea 53/2003. Aceste prevederi convenționale, opozabile contestatoarei trebuie avute în vedere de către instanța de judecată întrucât dovedesc lipsa de temeinicie a cererii de chemare în judecată, prin raportare la faptul că angajatorul și-a respectat obligațiile față de salariat.

Din perspectiva transferului de întreprindere arată că o componentă importantă constă în protecția salariatului, consimțământul său cu privire la transfer fiind prezumat. Se poate afirma că aparent voința părților este luată de cea a legiuitorului. Deci, aspectul nu trebuie înțeles ca o viciere a consimțământului participanților la transfer, ci ca o prefigurare prin lege a acestuia. În susținerea afirmației, în literatura de specialitate, s-a arătat că trebuie avută în vedere, o libertate a manifestării consimțământului, ca expresie a însăși libertății muncii, a alegerii profesiei și locului trebuie transformată o măsură de protecție care dă un drept salariatului într-o obligație ad validitatem. În cazul transferului de întreprindere, se cere doar informarea salariatului, potrivit art. 12 din Legea nr. 67/2006. În cazul de față această obligație fiind îndeplinită, așa cum rezultă din probele administrate în cauză.

Aparent, situația se complică în ipoteza în care salariatul nu dorește să fie transferat - nu dorește să fie protejat împotriva voinței lui, așa cum s-a întâmplat în cazul de față. Dificultatea constă în aceea că pe de o parte, este evident că angajatorul A. R. Bank Limited a fost îndreptățit să dispună concedierea, în temeiul art. 65 din Codul muncii, deoarece în propria sa organigrama locul de muncă ocupat de salariat s-a desființat, desființată fiind însăși persoana juridică. Pe de altă parte, contestatoarea invocă o încălcare de către A. R. Bank Limited - Sucursala București a dispozițiilor art. 169 din Codul muncii, reluate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 67/2006 care interzic concedierea individuală sau colectivă, încălcare de care nu poate fi făcută responsabilă societatea intimată, chiar în ipoteza în care instanța de control judiciar ar constata nelegalitatea deciziei de concediere sub acest aspect.

Având însă în vedere faptul că angajatorul a oferit contestatoarei posibilitatea transferului, iar aceasta l-a refuzat, este evident că angajatorul și-a îndeplinit obligația de protecție impusă de dispozițiile art. 169 din Codul muncii. Ca urmare a refuzului recurentei, aceasta și-a asumat și consecințele negative ce pot fi urmare a atitudinii sale de refuz, în sensul încetării contractului sau de muncă, atâta vreme cât postul său nu mai exista la angajatorul cedent. Dacă s-ar judeca altfel, ar însemna practic că prerogativa organizatorică a angajatorului să fie ignorată și total înfrântă.

Pe de altă parte, acceptarea susținerilor contestatoarei echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 41 alin. 1 teza a doua din Constituția României, potrivit căruia alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă, precum și a prevederilor art. 3 (3) din Codul muncii potrivit cărora nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi aceasta.

Față de aceste argumente, apreciază intimata greșita anularea de către instanța de fond a deciziei nr. 114/18.07.2011.

Instanța de fond a admis în mod greșit capătul de cerere vizând plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate pentru următoarele considerente:

In opinia sa, acest capăt de cerere nu trebuia admis ca efect al lipsei de fundament a primului capăt de cerere.

Mai mult, această solicitare a contestatoarei nu trebuia admisă dat fiind faptul că deși aceasta a solicitat anularea deciziei nr. 114/18.07.2011, nu a solicitat și reintegrarea pe funcția și postul deținute anterior concedierii, context în care cererea vizând plata salariilor este formulată pentru o perioadă nedeterminată, o astfel de cerere neputând fi admisă de către instanța de judecată, întrucât instanța nu poate stabili arbitrar o dată, care sa depășească limitele obiectului cererii cu care a fost investită.

Chiar în ipoteza admiterii capătului de cerere care vizează anularea deciziei de concediere, în contextul în care contestatoarea, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat doar anularea deciziei de concediere, respectiv în lipsa unui capăt de cerere care să vizeze reintegrarea, despăgubirile datorate de angajator puteau fi stabilite de către instanța de fond, într-o aplicare și interpretare corectă a prevederilor art. 80 alin.1 Codul Muncii, doar de la data concedierii nelegale și până la data pronunțării sentinței, așa cum a statuat și practica judiciară și nici de cum până la data reintegrării care nu s-a solicitat, în cazul de față până la data de 07.08.2014.

Consideră greșită hotărârea instanței de fond și pentru faptul că, la acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate nu a avut în vedere și împrejurarea că reclamanta a beneficiat de plata unor salarii compensatorii în valoare brută de 178.433 lei, așa cum rezultă din statul de plată depus la dosarul cauzei (fond, prim ciclu procesual), aspect recunoscut și de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare.

Ca efect al anulării a deciziei de concediere, se naște obligația contestatoarei de a restitui această sumă de bani întrucât, în caz contrar, dacă aceasta beneficiază atât de plăți compensatorii acordate de angajator ca urmare a concedierii cât și de plata drepturilor salariale acordate de instanța, ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără just temei.

Având în vedere și împrejurarea că reclamanta și-a exprimat acordul cu privire la restituirea sumei de 178.433 lei, cu ocazia concluziilor formulate în cadrul dezbaterilor din ședința publică de la data de 05.08.2014, consideră că nimic nu se opunea ca, în situația admiterii primului capăt de cerere, drepturile salariale acordate de instanța să fie diminuate cu contravaloarea salariilor compensatorii primite deja de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât, procedându-se așa, s-ar evita o nouă judecată între părți.

Este greșită motivarea instanței de fond cu privire la faptul că nu a putut ține cont la stabilirea daunelor de suma primită de contestatoare cu titlu de plăți compensatorii, întrucât nu a formulat o cererea reconvențională, astfel încât nu ar opera compensația legală.

Față de apărările formulate de intimată în cauză, prin invocarea lipsei calității procesuale pasive, nu putea justifica calitate procesuală activă pentru a formula o cerere reconvențională prin care să solicite instanței sa compenseze cele două datorii însă, așa cum a arătat, în baza acordului exprimat de reclamantă, opinează că instanța poate ține cont, în eventualitatea acordării drepturilor salariale, de sumele deja achitate de angajator, cu atât mai mult cu cât, în acest context, capătul de cerere privind plata drepturilor salariale nu poate fi privit ca întemeiat decât parțial, reclamanta putând solicita instanței de judecată doar diferența dintre salariile la care ar fi îndreptățită în cazul anularii deciziei de concediere și sumele de bani primite deja cu titlu de salarii compensatorii.

Acordarea de către instanța de fond a daunelor morale în sumă de 89.760 lei este greșită pentru următoarele considerente:

Un prim aspect care trebuie observat de către instanța de control judiciar este faptul ca, prin Decizia civilă nr. 1577/13.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a-VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr._ s-a stabilit că intimata pârâtă BCR are calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere privind anularea deciziei de concediere, respectiv cel privind plata drepturilor salariate și celorlalte drepturi, instanța de control judiciar neavând în vedere și capătul de cerere privind plata daunelor morale, ceea ce este firesc, întrucât atragerea răspunderii civile a intimatei pentru faptele unei alte persoane juridice încalcă principiile răspunderii civile, indiferent de natura acesteia.

Dacă instanța de control judiciar va aprecia că intimata-pârâtă BCR are calitate procesuală pasivă și în privința acestui capăt de cerere, solicită a fi avută în vedere Decizia nr. XL (40) din 7 mai 2007 cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariați în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit căreia în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art.269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. Ori, în cazul de față aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Pe de altă parte, învederează faptul că sarcina probei cu privire la prejudiciul cauzat de actul concedierii și de suferințele îndurate de reclamanta M. M., era în sarcina acesteia. Or, cu excepția suferințelor legate de greutățile întâmpinate în rambursarea unui credit (susțineri total nefondate), reclamanta nu a administrat niciun mijloc de probă pentru a demonstra caracterul deosebit sau mai intens al suferințelor cauzate de acțiunile angajatorului.

Este adevărat că orice concediere poate determina disconfort și supărare în persoana angajatului vizat de această măsură, totuși apreciază că admiterea contestației și obligarea sa la plata unor despăgubiri materiale constând în drepturi salariale și alte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat reprezintă o reparație îndestulătoare pentru suferințele psihice obișnuite, inerente actului concedierii, motiv pentru care capătul de cerere privind acordarea unor daune morale de 200.000 Euro trebuie respins ca nefondat.

B. C. Română nu poate fi responsabilă pentru faptul că reclamanta nu și-a găsit un alt loc de muncă, cu atât mai mult cu cât a avut posibilitatea să fie angajata sa și a refuzat în mod expres noul loc de muncă.

Sub aspectul imposibilității plății ratelor de credit cu consecința unei eventuale pierderi a imobilului adus în garanție, învederează faptul că reclamanta nu supune analizei instanței de judecată un prejudiciu deja creat, în sensul că, deși a întârziat la plata ratelor de credit nu a fost executată silit, context în care nu există posibilitatea acordării unor daune din această perspectivă, în lipsa unui prejudiciu cert. Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă cu privire la diferențele de dobânda achitate în plus de reclamanta ca efect al concedierii, dimpotrivă, așa cum rezultă din probele produse de B. C. Română, aceasta beneficiază în continuare de o dobândă preferențială).

În sfârșit, dincolo de faptul că eventualele diferențe de dobânda achitate de contestatoare se constituie în daune materiale, nu morale (care, dacă se va constata existența acestora, vor fi reparate, în eventualitatea admiterii celui de-al doilea capăt de cerere, subsumându-se celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, respectiv dobânzi preferențiale acordate angajaților), învederează faptul că, pentru calcularea acestui prejudiciu reclamanta a aplicat criterii absolut fictive, ce nu pot fi luate în considerare de către instanță. Prejudiciul invocat, respectiv "70.000 EUR numai dobânzi" este fictiv întrucât, în cazul unei dobânzi variabile raportate la fluctuațiile EURIBOR, nimeni nu este în măsură să realizeze o estimare, nici măcar aproximativă, cu privire la cuantumul dobânzii viitoare datorate, caracterul incert al acestui presupus prejudiciu fiind evident. Mai mult, prejudiciul invocat este eventual întrucât nu se poate aprecia dacă, în viitor, contestatoarea va avea sau nu posibilitatea de a rambursa anticipat creditul, context în care aceasta nu va trebui să achite dobânda pentru perioada pe care o are în vedere la momentul actual.

Așadar, este greșita motivarea instanței de fond sub aspectul că, la acordarea daunelor morale a avut în vedere și dificultatea fostei salariate de a-și achita ratele de credit, odată cu epuizarea sumelor plătite cu titlu de plăți compensatorii întrucât, aceste dificultăți se referă în exclusivitate la daune materiale, nu morale iar, pe de altă parte, instanța de fond a acordat contestatoarei o dublă despăgubire, în sensul că intimata BCR este obligată atât la acoperirea eventualelor diferențe de dobândă pentru creditul reclamantei (prin acordarea tuturor drepturilor de care ar fi beneficiat ca salariat), cât și la plata unor despăgubiri materiale pentru suferințele contestatoarei legate de rambursarea aceluiași credit.

Astfel, instanța de fond a acordat greșit daune morale, în motivarea acesteia existând o vădită confuzie între prejudiciul material (invocat, în fapt, de contestatoare) și cel moral acordat.

Mai mult, considerentele instanței de fond pentru acordarea daunelor morale (suferința produsă în perioada de 12 luni în care reclamanta a fost lipsită de venituri, ca urmare a epuizării plaților compensatorii) sunt vădit incorecte întrucât, prin acordarea drepturilor salariale, indexate, majorate și actualizate, în lipsa oricărei alte dovezi care să ateste existența unui prejudiciu moral, prejudiciul suferit de contestatoare este integral reparat. Adăugarea sumei de 89.760 lei la plata drepturilor salariale, în baza acelorași considerente reprezintă o dublă reparare a prejudiciului material invocat de reclamantă (greșit calificat ca prejudiciu moral în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin raportare la motivarea acesteia), ceea ce nu este corect.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în tot a contestației ca nefondată.

La datele de 03.06.2015 și respectiv 08.04.2015, ambele recurente au depus întâmpinări, solicitând respingerea ca nefondat a recursului formulat de partea adversă.

Examinând sentința atacată din perspectiva criticilor invocate,încadrate de ambele părți pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar și a prevederilor art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă invocate de pârâtă, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept substanțial incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul contestatoarei (reclamante), fondat în parte, recursul intimatei B. C. Română, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.

Dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă invocate de pârâtă au ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale, principiu nerespectat în cauză, întrucât prima instanță nu a statuat doar în cadrul procesual determinat de către părți, iar asupra obiectului litigiului nu s-a pronunțat asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, nesocotind prevederile imperative ale art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, acordând ceea ce nu s-a solicitat.

De altfel, recurenta-pârâtă indică ca ipoteză de plus petita, care s-ar regăsi în pricina pendinte, de natură a atrage incidența motivului de recurs sus-menționat,”aspectul că în cuprinsul sentinței recurate instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut de către contestatoare prin cererea de chemare în judecată. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, contestatoarea a solicitat doar: anularea deciziei nr. 114/18.07.2011 ca nelegală și netemeinică; obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; obligarea intimatei la plata daunelor morale in cuantum de 200.000 Euro”.

Conform prevederilor art. 80 (2) Codul muncii, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, iar conform alin (3) al aceluiași articol, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Cum,nu s-a solicitat și reintegrarea în postul și funcția deținute înainte de concediere, din această perspectivă obligarea contestatoarei la reintegrare de către prima instanță este greșită, aplicabile fiind prevederile art. 304 pct. (6) Cod procedură civilă, precum și ale art. 304 (9) Cod procedură civilă, invocate de intimata B. C. Română, în prima critică de recurs,sens în care Curtea va înlătura dispoziția privind reintegrarea contestatoarei pe postul și funcția deținute anterior concedierii.

Ce de-a doua critică de recurs a pârâtei este nefondată, anularea de către tribunal a deciziei de concediere nr. 114/18.07.2011 este legală, fiind în acord cu dispozițiile normative incidente pe acest aspect, pentru următoarele considerente:

Astfel, prin decizia nr. 1577/13.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut cu caracter obligatoriu că” independent de clauzele contractuale, în calitate de cesionar în transferul de întreprindere, pârâtă BCR SA era obligată să respecte dispozițiile legale relevante în materie, adică art. 173 din Codul Muncii coroborate cu cele ale Legii nr. 67/2006 privind transferul de întreprindere.

Intimata nu era îndreptățită să facă o asemenea propunere în condițiile în care art. 173 alineatul 2 din Codul Muncii prevede foarte clar că „drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.” De altfel, la acel moment intimata BCR SA nici nu putea face vreo propunere recurentei contestatoare cu privire la contractul individual de muncă al acesteia din urmă, căci părțile încă nu se află în niciun fel de raporturi juridice, transferul de întreprindere devenind efectiv abia ulterior, în ziua de 30 iunie 2011.

Tocmai ca urmare a acestei operațiuni total nelegale, reclamanta s-a văzut pusă în situația să refuze oferta pârâtei, ulterior producându-se concedierea acesteia în temeiul art. 65 din Codul Muncii. Or, art. 173 alineatul 3 din același cod stabilește foarte limpede că „transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.”

Împrejurarea ca intimata BCR SA nu a emis decizia contestată, nu înseamnă neapărat că ea nu are calitate procesuală pasivă cât privește capătul de cerere având ca obiect anularea respectivei decizii, câtă vreme începând cu 30.06.2014 a dobândit în virtutea legii calitatea de angajator al contestatoarei.

Tribunalul a reținut corect că interpretarea dată de instanța de recurs este obligatorie în temeiul art. 315 Cod procedură civilă și că decizia de concediere contestată este emisă în dezacord cu prevederile art. 173 din Codul Muncii și cele ale Legii nr. 67/2006.

Potrivit art.7 din Legea din Legea 67/2006( privind protecția salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora), transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.

Având în vedere prevederile art. 173 din Codul Muncii și cele ale art. 4 din Legea nr. 67/2006, intimata B. C. Română a devenit și angajator al reclamantei cu toate drepturile și obligațiile specifice ce decurg dintr-o asemenea situație și care sunt prevăzute de art. 39 și 40 din Legea nr. 53/2003.

S-a statuat astfel, că potrivit art.65 Codul Muncii, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

În cauză, s-a reținut în baza deciziei nr 111/05.07.2011, desființarea postului de responsabil Resurse Umane, având în vedere ca postul nu mai este necesar prin raportare la volumul de lucru și necesitățile reale de personal ale Sucursalei București din cadrul A.-R. Bank Limited, în condițiile in care de la data de 30.06.2011 pârâta BCR SA devenise angajatorul contestatoarei, aceasta având la dispoziție un post de responsabil Resurse Umane, conform ofertei din data de 04.05.2011.

Imposibilitatea integrării structurii organizatorice a Sucursalei ARBL în structura organizatorică a BCR la care face referire pârâtă nu are relevanță în cauză, având în vedere că ceea ce se analizează este legalitatea deciziei de concediere nr 114/18.07.2011 și nu legalitatea unei decizii de concediere emise de către BCR SA în baza art. 65 din Codul muncii, în ipoteza în care aceasta ar fi respectat dispozițiile art. 173 din Codul Muncii și ale art. 4 din Legea nr. 67/2006 și ar fi oferit contestatoarei postul de Responsabil Resurse Umane cu aceeași salarizare.

Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că refuzul contestatoarei de a continua raporturile de muncă ar fi avut semnificația unei demisii, că aceasta nu ar fi vrut dorit să fie salariata Băncii Comerciale Române. Solicitarea contestatoarei de emitere a deciziei de concediere nu poate avea semnificația juridică decât a unui refuz de acceptare a modificării unilaterale a contractului individual de munca, știut fiind ca încetarea contractului prin concediere nu are loc la inițiativa salariatului, ci a angajatorului. De altfel instanța de casare a reținut că tocmai ca urmare a acestei operațiuni total nelegale a pârâtei BCR, reclamanta s-a văzut pusă în situația să refuze oferta pârâtei, ulterior producându-se concedierea acesteia în temeiul art. 65 din Codul Muncii.

Trebuie reținut că, potrivit principiului de drept – quodnullum est, nullum producit effectum, consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă și restabilirea legalității. Ori, restabilirea legalității, ca efect al nulității presupune restabilirea situației anterioare restitutio in integrum, devenind aplicabile dispozițiile art.78 și art.80 din Codul muncii. D. urmare, concedierea fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută și se impunea cum corect a statuat tribunalul obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale, cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.

În sfârșit și cea de-a treia critică de recurs a pârâtei este fondată.

La data pronunțării sentinței atacate erau în vigoare prevederile art. 80 alineatul 3 din Codul Muncii, conform cărora ”în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.”

Aceste dispoziții au și caracterul unor norme de procedură civilă, câtă vreme implică noțiuni specifice dreptului procesual civil atunci când vorbesc despre „data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești”. Or, aceste norme sunt de imediată aplicare, potrivit principiului activității legii noi. În acest sens a se vedea dispozițiile art. 15 alineatul 2 din Constituție, dar și cele ale art. 725 alineatul 1 Cod Procedură Civilă.

Așadar, Curtea va realiza aplicațiunea lor corespunzătoare în cauză, dispunând obligarea intimatei-recurente la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii și luând act că autoarea acțiunii nu a solicitat reintegrarea, astfel contractul individual de muncă va înceta la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, care este data pronunțării prezentei decizii.

De altfel, manifestarea de voință a contestatoarei că nu solicită reintegrarea, s-a realizat prin cererea de chemare în judecată, moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 80 alineatul 3 din Legea nr. 53/2003, introduse prin Legea nr. 40/2011, astfel că instanța de control judiciar este obligată să le aplice în cauză.

Punctul de vedere susținut de contestatoare putea fi luat în seamă, eventual, dacă încă de la momentul sesizării primei instanțe, contestatoarea - ar fi solicitat să se ia act că solicită repunerea părților în situația anterioară, inclusiv prin reîncadrarea sa pe postul avut înainte de concediere.

Cu privire la suma primită cu titlu de plăți compensatorii, legal a statuat tribunalul că în cauză nu a fost formulată o cerere reconvențională de către pârâtă, în sensul invocării compensației legale.

În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului pentru obținerea realizării dreptului său subiectiv civil față de reclamant este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.

Prin urmare, în cazul în care, în vederea valorificării propriilor sale pretenții împotriva reclamantei, pârâtul opune acestuia compensarea creanțelor reciproce, nu o poate face decât prin formularea unei cereri reconvenționale.

Pârâta poate să-i opună reclamantei, compensarea legală în condițiile art. 1144 și următoarele cod civil (art. 1616 și următoarele Noul Cod civil), numai dacă deținea asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă.

D. urmare,drepturile salariale acordate de instanța puteau fi diminuate cu contravaloarea salariilor compensatorii primite deja de către reclamantă, doar dacă pârâta și-ar fi valorificat dreptul său pe calea unei cereri reconvenționale,cerere neformulată în cauză.

În privința capătului de cerere referitor la obligarea intimatei la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând prejudiciul personal nepatrimonial produs contestatoarei, recurenta intimată B. C. Română SA, a invocat inadmisibilitatea acestor pretenții, motivându-și punctul de vedere pe Decizia nr.XL/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dar, recursul in interesul legii a analizat dispozițiile art.269 alin.1 din Codul muncii în varianta în vigoare anterior modificării Codului prin Legea nr.237/2007. La data respectivă, art.269 Codul muncii reglementa răspunderea patrimonială a angajatorului doar pentru prejudiciul material cauzat salariatului său. De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțându-se în recursul în interesul legii, a stabilit că, în cadrul litigiilor de dreptul muncii privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajaților potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.

Ulterior, art.269 a fost modificat prin Legea nr.237/2007, legiuitorul reglementând expres răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariat atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral.

În aceste condiții, Curtea nu poate reține susținerile recurentei pârâte în sensul inadmisibilității acestor pretenții.

Curtea constată că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 253 Codul muncii (269 Codul muncii în vechea redactare ), potrivit carora angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În privința capătului de cerere referitor la obligarea intimatei la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciul personal nepatrimonial produs prejudiciul pretins adus prin acțiunile nelegale ale intimatei, Curtea va constata că daunele solicitate cu acest titlu, se încadrează în categoria prejudiciului personal nepatrimonial, aflându-ne pe tărâmul solicitării reparării unui prejudiciu de imagine și a unei suferințe psihice, respectiv a reparării unui prejudiciu moral încercat ca urmare a emiterii deciziei contestate.

Față de cele mai sus reținute, în cazul de față instanța avea a se pronunța numai cu privire la existența unui prejudiciu de imagine și personal nepatrimonial suferit de contestatoarea pe de o parte în directă legătură cu emiterea deciziei de concediere, pe de altă parte în legătură cu alte acțiuni ale angajatorului pretins abuzive, la întinderea acestui prejudiciu și la existența unei fapte ilicite cauzatoare a prejudiciului reclamat.

Or, acordarea unor daune morale în cazul dat este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, prejudiciu a cărui întindere, de o anumită gravitate, să fie probată, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurii concedierii, chiar dacă această măsură s-a dovedit a fi nelegală, nefiind suficientă concluzia la care a ajuns instanța în sensul că în fapt concedierea este nelegală, iar susținerea reclamantei în sensul existenței unor consecințe negative pe planul sănătății chiar plauzibile în astfel de situații, nu vor fi primite, în condițiile în care, cu privire la existența și întinderea prejudiciului acesteia îi revenea sarcina probării acestor aspecte, nefiind suficientă simpla afirmare sau argumentare a lor.

Astfel, suferința fizică și psihică încercată de salariată ca urmare a măsurii dispuse prin decizia de concediere, nu a fost dovedită neechivoc cu probele administrate în cauză, probatoriul administrat în acest sens fiind insuficient, întrucât, în raport de diagnosticul indicat în certificatele medicale prezentate de contestatoare, nu se poate face dovada unei legături directe de cauzalitate între această măsură și suferința acuzată de salariată, situație în care, reținând că reclamantei-contestatoare îi revenea sarcina probării acestor aspecte, Curtea va constata astfel că recurenta contestatoare nu a probat existența unui prejudiciu moral.

Curtea ,va avea în vedere în acest sens dispozițiile art.253 din codul muncii,în forma în vigoare la data concedierii( art.269 codul muncii în vechea redactare) ,potrivit cărora angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care aceasta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale: existența contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția.

Contestatoarea a indicat cuantumul daunelor morale la suma de 200.000 Euro, însă nu a dovedit vătămarea adusă, sens în care se vor respinge,în totalitate ca neîntemeiate pretențiile privind daunele morale, apreciindu-se totodată că prin admiterea în parte a acțiunii, anularea concedierii și acordarea drepturilor bănești de care a fost lipsită, s-a realizat o suficientă și justă reparație a prejudiciului suferit. Oricum, acordarea unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, înseamnă acoperirea întregului prejudiciu cauzat prin măsura concedierii și respectarea regulilor ce dau conținut principiului “asigurării unei satisfacții echitabile”, amintit în mod frecvent în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului.

Pe de altă parte, sarcina probei cu privire la prejudiciul cauzat de actul concedierii și de suferințele îndurate de reclamanta M. M., era în sarcina acesteia. Însă, cu excepția suferințelor legate de greutățile întâmpinate în rambursarea unui credit,a plății utilităților imobilului achiziționat cu credit ipotecar, contestatoarea nu a administrat probe de natură a demonstra caracterul intens al suferințelor cauzate de acțiunile angajatorului.

Este adevărat că orice concediere poate determina disconfort,însă intimata B. C. Română nu poate fi responsabilă pentru faptul că salariata contestatoare nu și-a găsit un alt loc de muncă,fiind evidentă posibilitatea sa de a fi reintegrată,dacă o astfel de solicitare ar fi existat,ca efect a constatării nulității concedierii,existând posibilitatea în continuare a rambursării ratelor de credit,utilităților imobilului.

Așadar,pentru motivele expuse este greșita motivarea instanței de fond sub aspectul că, la acordarea daunelor morale a avut în vedere și dificultatea fostei salariate de a-și achita ratele de credit, odată cu epuizarea sumelor plătite cu titlu de plăți compensatorii întrucât, aceste dificultăți se referă la daune materiale, nu morale,cum eronat a statuat tribunalul,nelegal fiind obligată intimata B.C.R. la plata către contestatoare a sumei de_ lei cu titlu de daune morale.

Pentru considerentele arătate, în baza art.312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul contestatoarei-reclamante, va admite recursul pârâtei și va modifica sentința atacată, în sensul că va înlătura dispoziția privind reintegrarea contestatoarei pe postul și funcția deținute anterior concedierii. Va obliga intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii până la data pronunțării prezentei hotărâri. Va respinge, ca neîntemeiate pretențiile privind daunele morale. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul contestatoarei-reclamante M. M. împotriva sentinței civile nr.7890 din data de 07.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ .

Admite recursul intimatei B. C. ROMÂNĂ, formulat împotriva aceleiași sentințe.

Înlătură dispoziția privind reintegrarea contestatoarei pe postul și funcția deținute anterior concedierii.

Obligă intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii până la data pronunțării prezentei hotărâri.

Respinge, ca neîntemeiate pretențiile privind daunele morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. L. U. L. C. Dobraniște L. H.

GREFIER

F. V.

Red. Jud. ELU

Dact: Z.G./2 ex/15.07.2015

Jud.fond. M.M.

← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2327/2015....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 967/2015.... →

Despăgubire. Decizia nr. 1677/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 1677/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI