Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2327/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2327/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 9748/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1238/2015)
DECIZIE Nr. 2327/2015
Ședința publică de la 16 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de contestatoarea G. M. împotriva sentinței civile nr. 7264/20.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII- a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul I. B. ROMÂN, având ca obiect: contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul, prin apărător ales, avocat D. G., conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/28.03.2013, aflată la fila 21 dosar apel, lipsind apelanta.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel s-au comunicat intimatului la data de 04.03.2015, care la data de 20.03.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantei la data de 26.03.2015, după care:
Se prezintă în sala de ședință apărătorul ales, de la fond, al contestatoarei, respectiv avocat P. S., care arată că apelanta nu se poate prezenta, solicitând acordarea unui termen sau amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise. Arată că nu și-a putut reînnoi împuternicirea avocațială pentru această fază procesuală întrucât este suspendat prin profesie. Mai arată că apărătorul angajat pentru faza apelului i-a comunicat faptul că nu se poate prezenta la acest termen, iar partea nu a avut posibilitatea de a se învoi de la serviciu pentru a se prezenta la acest termen.
Curtea, față de solicitările d-lui. P. S., formulate din partea apelantei, acordă cuvântul reprezentantului intimatei asupra acestora.
Intimata, prin apărător ales, arată că nu există nicio dovadă scrisă a solicitărilor formulate de apelantă, apreciind că aceasta avea posibilitatea de a transmite o astfel de solicitare prin mijloacele de comunicare.
Curtea, apreciază că era necesar ca apelanta să formuleze o cerere în sensul arătat de dl. Plato S., aceasta având posibilitatea de a o transmite Curții prin intermediul mijloacelor de comunicare. Totodată, constată că dl. P. S. nu are calitate în cauză, reținând că în cauză nu s-a formulat de către apelantă o cerere de amânare pentru lipsă de apărare față de imposibilitatea prezentării apărătorului angajat.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecară și acordă cuvântul intimatului pe cererea de apel.
Intimatul, având cuvântul prin apărător ales, solicită respingerea apelului ca nefondat. Față de criticile formulate de apelantă prin cererea de apel, arată că IBR își asigură scopul pentru care a fost constituit conform HG nr. 557/2012, Unitatea de Dezvoltare Programe, la care face referire apelanta, nu constituie o condiție pentru funcționarea institutului, această subdiviziune neregăsindu-se în cadrul HG nr. 557/2012. Se mai arată că, printr-o Notă de fundamentare a BNR, se specifică faptul că activitatea de cercetare se înfăptuiește prin cooperare internațională, documentare și consultanță financiar-bancară, prin angajații IBR care ocupă aceste funcții, dar și prin colaboratori externi ai Institutului. Se mai critică în apel faptul că nu a existat o hotărâre a Consiliului de Administrație al BNR cu privire la reorganizarea IBR, sens în care înțelege să reamintească faptul că se face referire în adresa_ din 03.12.2012, prin care BNR aduce la cunoștință Institutului că în hotărârea Consiliului de Administrație s-a agreat noua organigramă a IBR, care va fi funcțională după parcurgerea procedurii de reorganizare, în speță concedierea colectivă. Se arată că, la baza deciziei de concediere colectivă, au stat la bază o . demersuri perfect legale, consultarea sindicatului, asistența permanentă a ITM și a altor organisme cu atribuțiuni în acest domeniu, ajungându-se să se constate că activitatea nu mai putea fi continuată în acea formulă. Arată că angajatorul are libertatea de a-și organiza activitatea și de a dispune cu privire la salariații săi pentru motive serioase, sens în care invocă dispozițiile Deciziei nr. 23/2013 a Curții Constituționale. În ceea ce privește selecția salariaților în vederea concedierii, arată că s-a avut în vedere dinamica pieții financiare, sens în care s-a decis desființarea Unității de Dezvoltare Programe. Arată că apelantei i s-a pus în vedere prin preaviz posibilitatea de a opta pentru unul dintre cele 2 posturi conform pregătirii profesionale pe care o are, aceasta a rămas în pasivitate în raport de această propunere a Institutului, cele 2 posturi fiind ocupate de alți salariați care și-au exprimat opțiunea în acest sens. Arată că nu solicită plata cheltuielilor de judecată.
Curtea, în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7264/20.06.2014 pronunțată de Tribunalul București Sectia a VIII a Conflicte de munca și asigurări sociale, a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta G. M. în contradictoriu cu pârâta I. B. Român, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță reținut că:
Între părți s-au derulat relații de muncă în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 93/01.11.2011, modificat prin Actul Adițional nr. 4/01.10.2011, reclamanta ocupând funcția de „consultant formare” în cadrul Unității „Dezvoltare Programe”.
Prin decizia nr. 19/08.02.2013 (f. 8-15) s-a dispus concedierea reclamantei în baza art. 65 alin.1, 66 și 68 din Codul muncii, ca urmare a desființării postului.
Motivul desființării locului de muncă al reclamantei, indicat la art. 5 din decizia nr. 19/08.02.2013, constă în „necesitatea corelării cheltuielilor cu personalul cu veniturile obținute. Pentru a înlătura dificultățile financiare create de disproporția dintre veniturile proprii și cheltuielile cu personalul, care se situau la data de 30.06.2012 la peste 140%, se impune o adaptare a structurii organizatorice a IBR, în scopul eficienței activității (…). S-a precizat că a fost alocat un număr important de posturi din organigramă pentru activitatea de dezvoltare programe (…) unitate ce a avut o contribuție cu totul nesemnificativă la realizarea de venituri (fiind indicate cheltuielile și veniturile de la nivelul lunii septembrie 2012” (f. 16-17).
Decizia de concediere a fost comunicată sub semnătură de primire la data de 08.02.2013.
Reclamanta a beneficiat de un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare începând cu data de 07.01.2013 (f. 118-119).
Instanța a analizat, având în vedere caracterul imperativ al normelor de drept:
- respectarea art. 76 din Codul muncii, referitor la forma deciziei de concediere;
- respectarea prevederilor capitolului V, secțiunea a 5-a din Codul muncii (Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierii colective);
- respectarea prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii (Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă).
De asemenea, instanța a analizat motivele de nelegalitate ale deciziei contestate, invocate de reclamantă.
1. Respectarea art. 76 din Codul muncii:
Potrivit art. 76 din Codul muncii: Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 (această cerință nu se aplică în cazul concedierii prevăzute de art. 65 din Codul muncii, potrivit deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 6/2011).
Instanța a reținut că în decizia de concediere sunt indicate motivele care au determinat concedierea, respectiv desființarea locului de muncă în urma reorganizării schemei de personal în scopul reducerii cheltuielilor operaționale și de funcționare ale pârâtului De asemenea, a fost indicat termenul de preaviz, de 20 de zile, și data de la care acesta a început să curgă. În ceea ce privește ordinea de prioritate la concediere, în decizia contestată se indică faptul că a fost desființat întreg compartimentul în cadrul căruia lucra reclamanta, astfel încât nu a fost necesară selecția salariaților pe baza unor criterii de prioritate. Se mai reține că angajatorul nu avea obligația de a-i oferi reclamantei alte posturi vacante de aceeași natură, având în vedere prevederile art. 64 alin. 1 CM.
Față de cele reținute, Tribunalul a reținut că sunt respectate condițiile de formă ale deciziei de concediere.
2. Respectarea prevederilor capitolului V, secțiunea a 5-a din Codul muncii (Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierii colective):
Conform dispozițiilor art. 69 alin.1 din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, în cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;
b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
Instanța, față de notificările depuse la dosar (f. 92-117) constată că au fost respectate dispozițiile secțiunii a 5-a din capitolul IV din Codul muncii, cu privire la notificările ce trebuie realizate în procedura de concediere colectivă.
3.Respectarea prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii (Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă)
Conform art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăsește în organigrama acestuia ori în statul de funcții. Desființarea locului de muncă are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice, transformări tehnologice, nevoia de eficientizare a activității, etc.; este serioasă când are la bază rațiuni temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea. Cauza este serioasă atunci când motivele care justifică măsura concedierii, fără legătură cu persoana salariatului, au o anumită gravitate care să impună într-adevăr reducerea locului de muncă.
Cu privire la desființarea efectivă a locului de muncă al reclamantei, Tribunalul a reținut că prin adresă nr._ /03.12.2012, Banca Națională a României a adus la cunoștință IBR că în ședința din 27.11.2012, Consiliul de Administrație al BNR a aprobat „noua structură organizatorica și noul stat de personal și de funcții al IBR, corelat cu derularea și finalizarea de către IBR a tuturor etapelor și procedurilor legale prevăzute de legislația muncii pentru concediere colectivă și reorganizare, în temeiul prerogativelor stabilite prin art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 693/1991 privind înființarea Institutului B. Român, cu modificările ulterioare” (f. 84)
Prin Hotărârea Consiliului de Administrația al Institutului B. Român nr. 125/04.12.2012 au fost stabilite măsurile ce urmau a fi luate, inclusiv desființarea Unității „Dezvoltare Programe” (86-91). Prin urmare, rezoluția Consiliului de Administrație al BNR a fost confirmată și asumată în cadrul Consiliului de Administrație al IBR, astfel cum susține pârâta prin întâmpinare.
Din organigrama anterioară concedierii reclamantei, rezultă că în cadrul Unității „Dezvoltare Programe”, erau trei posturi de consultant formare (f. 96, 97), dintre care două s-au desființat, iar unul a fost transferat în cadrul Unității de Formare Profesională Continuă (f. 98).
Instanța nu a putut cenzura soluția societăți de reorganizare cât timp soluția este legală și nu denotă un abuz. Reorganizarea activității nu echivalează cu o încălcare a art. 65 din Codul Muncii. Angajatorul își poate organiza activitatea prin reducerea numărului de angajați ce ocupă un anumit post astfel încât activitatea sa să fie profitabilă și eficientă. Eficiența în concret a măsurii reorganizării este un aspect care excede analizei instanței.
S-a constatat, sub acest aspect, din Nota de prezentare a situației repartizării veniturilor și cheltuielilor pe centre (f. 191 – 199) că reclamanta a analizat în mod obiectiv măsura reorganizării și că acesta nu a fost luată în mod arbitrar.
Prin urmare instanța a reținut că desființarea postului reclamantei este efectivă și să are o cauză reală și serioasă.
4.Reclamanta a mai susținut că preavizul a fost comunicat printr-o notificare separată și anterioară deciziei de concediere, neregularitate ce ar impune anularea acesteia din urmă. Instanța reține că art. 76 CM nu impune stabilirea termenului de preaviz prin decizia de concediere, ci doar menționarea duratei acestuia, fiind posibilă încunoștințarea salariatului, printr-o notificare separată. Prin urmare susținerea reclamantei este neîntemeiată.
În consecință, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta G. M..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta a invocat următoarele:
Instanță de fond nu a ținut seama de motivele invocate de apelantă astfel că le-a îndepărtat cu ușurința și fără temei, neaplecându-se asupra lor, ori tratându-le superficial, spre deosebire de susținerile intimatei care au fost copiate aproape în întregime, în motivarea sentinței.
În concret, se referă la invocarea faptului că, prin concedierea colectivă în urma căreia contractul său de muncă a încetat, se încalcă dispozițiile HG 693/1991 și HG 557/2012, deoarece prin HG 693/1991 modificată prin HG 557/2012, legiuitorul, la art. 7, dispune, în mod imperativ, ca "I. B. R. dispune de personal specializat în dezvoltarea de programe pentru formarea și perfecționarea profesională, de cercetare și de evaluare de competente profesionale și de personal administrativ și de serviciu".
Având în vedere această prevedere, desființarea Unității Dezvoltare Programe, din care apelanta a făcut parte înainte de concediere, printr-o decizie de reorganizare luată la nivelul conducerii IBR este nelegala deoarece nesocotește actul normativ de înființare, care prevede în mod expres că în structura IBR trebuie să existe personal specializat în dezvoltarea de programe.
Instanță de fond a pronunțat sentința atacată fără a analiză în mod temeinic susținerea potrivit căreia parata a încălcat flagrant și dispozițiile art. 2 din aceleași acte normative, unde se dispune că: "I. B. Român funcționează în subordinea Băncii Naționale a României, cu structura organizatorică și statul de personal și de funcții aprobate de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Romanici." Instanță de fond nu a ținut seama de faptul că, din decizia de concediere, și din documentele prezentate ca probă, rezultă că nu exista o hotărâre a Consiliului de Administrație al BNR în ceea ce privește modificarea structurii organizatorice, a statului de personal și de funcții. În cuprinsul deciziei de concediere nu se face referire la o decizie a Consiliului de administrație al BNR, (pentru că aceasta nu există așa cum dispun actele normative invocate deja mai sus), ci doar la o analiză asupra situației economico-financiare alterate a IBR, analiza din care rezultă fără echivoc faptul că, vinovat pentru această situație alterată este managementul IBR nicidecum salariații.
Ori, în atare situație, decizia managementului de a concedia salariații pentru a reduce cheltuielile de personal nu poate fi primită decât ca fiind netemeinica și nu este altceva decât măsura incompetentei manageriale nu a personalului de execuție.
Instanță de fond nu a analizat nici împrejurarea potrivit căreia, din punctul 3 al analizei efectuată de către președintele CA al IBR (document nr. 39/02.11.2012) rezultă că managementul IBR este criticat pentru plata unor salarii care nu acoperă activități reale referindu-se la persoane care nu sunt prezente în institut iar din punctul 4 rezultă că managementul nu a respectat cerințele de utilizare a resurselor umane în mod eficient.
Având în vedere aceste critici precum și capacitățile profesionale ale apelantei se poate lesne observa că, în ceea ce o privește, concedierea este netemeinica întrucât a fost persoana cu cea mai mare experiența profesională din IBR și cu toate acestea nu s-a avut în vedere acest fapt deși CA a solicitat în mod expres acest lucru.
Instanță de fond a trecut cu ușurința și peste faptul că decizia de concediere nu respecta cerințele obligatorii de forma prevăzute de art. 76 din Codul muncii, respectiv la motivele care determină concedierea sunt prevăzute doar deficiențe ale managementului; în ce privește preavizul acesta a fost comunicat printr-un document separate înainte de emiterea deciziei de concediere care, potrivit dispozițiilor Codului muncii trebuia să conțină termenul de preaviz și să-l respecte înainte de încetarea contractului individual de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat, decizia producându-și efectele imediat după emitere deși ar fi trebuit să și le producă după 20 zile lucrătoare conform preavizului care ar fi trebuit să facă parte integrantă din decizie nu să fie comunicat anterior emiterii acesteia, punând astfel apelanta într-o situație imposibilă, anume aceea că decizia de concediere nu prevede lista locurilor disponibile pentru care IBR a organizat un concurs la un termen anterior emiterii deciziei de concediere.
Un alt aspect pe care instant de fond l-a tratat superficial este și faptul că, deși la criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, se vorbește despre îndeplinirea obiectivelor de performanță, niciunul dintre salariații concediați, inclusiv apelanta, nu a avut stabilite de către managementul institutului ținte de performanță, deci acest criteriu este folosit doar în mod formal, fără a putea fi făcută o cuantificare în baza lui.
De asemenea instanta de fond nu a apreciat temeinic referitor la faptul că decizia de concediere nu conține lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru ocuparea unui loc de muncă vacant, lipsa sancționată de legiuitor prin nulitatea absolută, conform dispozițiilor art. 78 din Codul muncii.
Faptul că, odată cu preavizul, comunicat, cu încălcarea prevederilor legale, printr-un document separat, anterior emiterii deciziei de concediere, a fost comunicată și o așa-zisă lista cu două locuri vacante pentru care a fost organizat concurs în vederea ocupării la datele de 18.01.2013 și 21.01.2013, deci anterior emiterii deciziei de concediere nr 19 din data de 08.02.2013, nu este de natură a acoperi acest viciu de forma al deciziei de concediere, viciu ce duce la nulitatea absolută a documentului, cu atât mai mult cu cât decizia de concediere, în formă prevăzută în mod expres de lege, produce efecte de la data comunicării ei salariatului și nu se referă la documente emise anterior ori la stări de fapt anterioare.
Apărările intimatei, copiate aproape în integralitatea lor de către prima instantă în motivare, se învârt în jurul ideii de lipsă a fondurilor la nivelul IBR datorată crizei economice, deși, din probele administrate în cauză, rezulta fără echivoc faptul că situația economică precară în care a fost adus IBR este datorată unui management neperformant, ori acest nu poate fi constitui un motiv de concediere aleatoare a unor persoane, cu atât mai mult cu cât, odată cu aceasta concediere au fost încălcate flagrant hotărârile de guvern care reglementează în domeniu și care au fost invocate atât mai sus cât și în cererea de chemare în judecată.
Învederează Curții faptul că au trecut doi ani de la concedierea sa, cauza fiind tergiversata în mod nejustificat de către prima instantă în toată această perioadă, iar de la ultimul termen de judecată și până la redactarea și comunicarea hotărârii au trecut 9 luni. Datorită acestor împrejurări se vede nevoită să recurgă la măsuri extreme ca aceea a emigrării la o vârstă care se apropie mai degrabă de cea a pensionarii decât a aventurii prin țări străine. În plus în prima etapă tatăl său s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să-l plaseze în îngrijire la un cămin specializat, apoi a decedat, toate grijile și preocupările vis a vis de propriul și singurul său copil apropiindu-i sfârșitul.
Pentru motivele invocate mai sus, solicită Curții să constate că sentință atacată este netemeinica și nelegala și, prin urmare, să-i admită apelul, să desființeze sentința pronunțată în fond și să-i admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul I. B. ROMÂN a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Precizează că Unitatea de dezvoltare programe nu reprezintă o condiție sine-qua-non pentru funcționarea Institutului, nici Hotărârea de Guvern nu prevede obligativitatea creării unui astfel de departament, în prezent Organigrama Institutului prin Unitatea de Formare Profesională Continuă este în măsură să asigure desfășurarea activității Institutului, în principal, prin analizarea cerințelor pieței și recrutarea de lectori atât români cât și străini pentru a complini cerințele din domeniul financiar-bancar, privitoare la formarea profesională continuă.
Criticile referitoare la inexistența unei Hotărâri a Consiliului de Administrație al B.N.R. eu privire la modificarea structurii organizatorice și a statutului de personal și de funcții al l.B.R sunt nefondate deoarece prin adresa Băncii Naționale a României nr. I/4/3797/03.12.2012înaintată către I. B. Român se comunică faptul că în ședința din data de 27.11.2012 Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României a analizat materialele transmise [...] și a aprobat următoarele:Nouă structură organizatorică și noul stat de personal și de funcții al IBR.
Criteriile de performanță individuale, nu au nicio relevanță în situația ce vizează fondul cauzei, întrucât CONCEDIEREA A FOST COLECTIVĂ - PENTRU CRITERII CE NU ȚIN DE PERSOANA SALARIATULUI.
Apreciază că apelanta refuză să înțeleagă situația reală a Institutului din punct de vedere financiar și încearcă să găsească vinovați dar, deși au fost întreprinse toate demersurile necesare, I. nu a mai avut altă soluție de redresare economică decât concedierea colectivă.
Pe lângă UNITATEA DE DEZVOLTARE PROGRAME au mai fost desființate UNITATEA DE PROIECTE ȘI PARTENERIATE (7 angajați), UNITATEA DE PROMOVARE ȘI VÂNZARE (8 angajați - asistent plus personal de execuție). De asemenea a mai fost reorganizată și UNITATEA SUPORT ACTIVITATE IBR unde din 24 de salariați au mai rămas, conform noii organigrame doar 4 salariați.
În concluzie, din întreg probatoriul administrat în faza de cercetare a fondului prezentei cauze, a demonstrat că decizia de concediere colectivă a avut un caracter:
EFECTIV: unitatea dar și postul salariatei contestatoare G. M. nu mai regăsește în noua organigramă și nici în statul de funcții al institutului; REAL: la baza deciziei au stat o . verificări ale performanțelor fină ale unităților desființate și reorganizate care, în cursul anului 2012 unde, numai UNITATEA DE DEZVOLTARE PROGRAME a creat un deficit de -296.330 lei reprezentând cel mai mare deficit dintre toate cele 5 unități; SERIOS: în urma tuturor analizelor financiare dar și a studierii impactului pe termen mediu și lung s-a constatat că menținerea acestor centre produce pagube materiale serioase iar menținerea lor conduce către o inevitabilă incapacitate de plată.
Contrar celor susținute de reclamantă, legea nu impune acordarea dreptului de preaviz numai (exclusiv) prin decizia de concediere, preavizul poate fi acordat și imediat anterior emiterii deciziei de concediere, atâta vreme cât nu este interzis expres și drepturile angajatului sunt respectate.
Subliniază intimatul că i-a oferit contestatoarei prin preaviz două locuri de muncă:COORDONATOR CENTRUL DE EVALUARE ȘI CRETIFICARE A COMPETENȚELOR (CJM 40RE/ZI);FORMATOR (CIM 8 ORE/ZI); ambele compatibil cu nivelul său de pregătire .
Mai mult, prin decizia de concediere, punctul VII a indicat contestatoarei din nou locul de muncă rămas încă vacant respectiv, coordonator centrul de evaluare și certificare a competențelor IBR cod cor_ (CIM 4ore/zi).
Cu toate acestea contestatoarea G. M. nu și-a exprimat intenția de a ocupa un loc de muncă dintre cele puse la dispoziție de către subscrisul Institut și a preferat să stea în pasivitate.
Pentru aceste motive consideră că apelanta a neglijat toate oportunitățile oferite de subscrisul institut iar o solicitările acesteia din cererea de chemare în judecată, inclusiv cele privitoare la acordarea daunelor morale nedovedite sunt neîntemeiate iar prezentul apel este nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 19/08.02.2013 s-a dispus concedierea apelantei -reclamante în baza art. 65 alin.1, 66 și 68 din Codul muncii, ca urmare a desființării postului.
Motivul desființării locului de muncă, potrivit art. 5 din decizia de concediere, constă în „necesitatea corelării cheltuielilor cu personalul cu veniturile obținute. Pentru a înlătura dificultățile financiare create de disproporția dintre veniturile proprii și cheltuielile cu personalul, care se situau la data de 30.06.2012 la peste 140%, se impune o adaptare a structurii organizatorice a IBR, în scopul eficienței activității (…). S-a precizat că a fost alocat un număr important de posturi din organigramă pentru activitatea de dezvoltare programe, unitate ce a avut o contribuție cu totul nesemnificativă la realizarea de venituri (fiind indicate cheltuielile și veniturile de la nivelul lunii septembrie 2012”.
Apelanta-reclamanta a beneficiat de un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare începând cu data de 07.01.2013, fiind înștiințată de acordarea acestuia anterior emiterii deciziei de concediere, prin notificare separată.
Cu privire la forma deciziei de concediere, Curtea constată că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute imperativ de dispozițiile art. 76 din Codul Muncii, respectiv motivele care determină concedierea, durata preavizului;criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.
Curtea constată că în decizia de concediere sunt indicate motivele care au determinat concedierea, respectiv desființarea locului de muncă în urma reorganizării schemei de personal în scopul reducerii cheltuielilor operaționale și de funcționare ale pârâtului
În ce privește preavizul, apelanta susține că potrivit dispozițiilor Codului muncii trebuia să conțină termenul de preaviz și să-l respecte înainte de încetarea contractului individual de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat, decizia producându-și efectele imediat după emitere deși ar fi trebuit să și le producă după 20 zile lucrătoare conform preavizului care ar fi trebuit să facă parte integrantă din decizie nu să fie comunicat anterior emiterii acesteia
Curtea constată că nu se invocă neacordarea în fapt a celor 20 de zile lucrătoare de preaviz, ci modalitatea de acordare a acestora, respectiv anterior emiterii deciziei de concediere . De asemenea se reține că in decizia de concediere se menționează termenul de preaviz și faptul că a fost deja acordat angajatei .
Din punctul de vedere al condițiilor impuse de art. 76 din Codul muncii, decizia contestată a fost legal întocmită, in sensul că în cuprinsul acesteia se menționează termenul de preaviz și faptul că a fost deja acordat angajatei .
În plus, potrivit Deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 8 din 08 decembrie 2014, pronunțată ”în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispozițiile art. 78 din același cod, s-a dispus că lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancționată cu nulitatea deciziei și a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului”. Decizia este obligatorie pentru instanțele de judecată.
Pe cale de consecință nulitatea deciziei de concediere intervine doar dacă în fapt nu a fost acordat preavizul, nu și in situația in care salariatul a beneficiat de acest drept, indiferent dacă i-a fost acordat de angajator anterior sau după emiterea deciziei de concediere.
Cu privire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, Curtea reține că, in situația desființării integrale a unității in care apelanta era angajată, și concedierii tuturor persoanelor angajate in respectiva unitate, nu mai era necesară stabilirea unei ordini de prioritate . Din această perspectivă, toți angajații unității fiind concediați, sunt lipsite de relevanță juridică aspecte precum experiența profesională a apelantei, activitatea ireproșabilă in cadrul institutului . De altfel, după cum rezultă din cuprinsul scrisorii de recomandare care a fost eliberată de angajator apelantei, activitatea profesională a acesteia este recunoscută și apreciată .
În cea ce privește condiția prevăzută de art. 76 d) din Codul Muncii, respectiv menționarea în decizia de concediere a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64, Curtea subliniază că această condiție nu se aplică în cazul concedierii prevăzute de art. 65 din Codul muncii, potrivit deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 6/2011.
Prin urmare nu este o condiție obligatorie in cazul concedierilor colective, cum este cea de față. Cu toate acestea susținerile apelantei in sensul neindicării acestor locuri de muncă vacante sunt vădit nefondate căci chiar in decizia de concediere la punctul VII se menționează locul de muncă rămas încă vacant respectiv, coordonator centrul de evaluare și certificare a competențelor IBR cod cor_ (CIM 4ore/zi).
În plus, anterior, prin notificarea de acordare a preavizului, i s-a adus la cunoștință apelantei că există două locuri de muncă vacante in cadrul institutului, respectiv postul de COORDONATOR CENTRUL DE EVALUARE ȘI CRETIFICARE A COMPETENȚELOR (CJM 40RE/ZI) și cel de FORMATOR (CIM 8 ORE/ZI); ambele compatibil cu nivelul său de pregătire . Însă apelanta nu si-a manifestat interesul pentru a continua activitatea in cadrul institutului pe unul dintre aceste posturi oferite de angajator.
Prin urmare nu se poate reține critica apelantei in sensul că nu a fost informată cu privire la eventualele locuri de muncă vacante din cadrul institutului angajator .
În fapt din actele și lucrările dosarului rezultă că institutul intimat a procedat la concedierea colectivă, ca urmare a reorganizării activității sale, din motive de ordin financiar, fiind desființate UNITATEA DE DEZVOLTARE PROGRAME ( în cadrul căreia a fost angajată apelanta), UNITATEA DE PROIECTE ȘI PARTENERIATE și UNITATEA DE PROMOVARE ȘI VÂNZARE . A fost reorganizată și UNITATEA SUPORT ACTIVITATE IBR .
A susținut apelanta în mod neîntemeiat că prin concedierea colectivă se încalcă dispozițiile HG 693/1991 și HG 557/2012, prin care s-a dispus în mod imperativ, că "I. B. R. dispune de personal specializat în dezvoltarea de programe pentru formarea și perfecționarea profesională, de cercetare și de evaluare de competente profesionale și de personal administrativ și de serviciu".
În realitate actele normative invocate nu impun ca in cadrul Institutului B. Român să existe un anume departament/unitate care să aibă ca obiect de activitate dezvoltarea de programe. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că in cadrul institutului există si urmare a desființării Unității de Dezvoltare Programe personal specializat in acest domeniu, care își desfășoară activitatea în cadrul altor departamente ( de exemplu au fost desființate două posturi de consultant formare din cele 3 care existau in Unitatea de dezvoltare programe, iar al treilea post a fost transferat anterior in alt departament, angajatul care îl ocupa neputând fi concediat pentru că beneficia de protecția legală oferită în caz de concediere pentru persoanele care ocupă funcții eligibile în organisme sindicale-art. 60 alin 1 lit. g din Codul Muncii – fila 98 dosar fond) . Prin urmare condiția impusă de legiuitor este respectată .
A invocat apelanta și că din decizia de concediere, și din documentele prezentate ca probă, rezultă că nu exista o hotărâre a Consiliului de Administrație al BNR în ceea ce privește modificarea structurii organizatorice, a statului de personal și de funcții.
Și această critică este nefondată întrucât prin adresa Băncii Naționale a României nr.I/4/3797/03.12.2012 înaintată către I. B. Român se comunică faptul că în ședința din data de 27.11.2012 Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României a aprobat nouă structură organizatorică și noul stat de personal și de funcții al IBR. Prin urmare există o hotărâre a Consiliului de administrație al BNR de aprobare a restructurării institutului intimat, iar nemenționarea expresă a acesteia în cuprinsul deciziei de concediere nu poate constitui temei de nulitate a deciziei, atâta timp cât, după cum s-a reținut anterior de către Curte, necesitatea măsurii concedierii este motivată în cuprinsul deciziei contestate.
A invocat apelanta și că managementul de la nivelul institutului nu a respectat cerințele de utilizare a resurselor umane în mod eficient, a fost neperformant, ceea ce a determinat criza financiară și, implicit, necesitatea concedierii colective .
Curtea subliniază că in prezenta cauză nu este supusă judecății modalitatea în care conducerea institutului si-a desfășurat activitatea, dacă deciziile manageriale au fost corecte și eficiente sau dimpotrivă. Indiferent care au fost cauzele care au condus la criza financiară a angajatorului, aceasta nu poate fi ignorată căci rezultă din actele administrate în cauză. Prin urmare situația financiară precară a fost dovedită și, pe cale de consecință a fost dovedită necesitatea obiectivă de reorganizare a activității institutului, respectiv cauza reală și serioasa a concedierii .
Nu pot fi avute in vedere ca temei de admitere a acțiunii apelantei-reclamante aspecte precum durata prea mare a judecății în fața instanței de fond, in condițiile în care partea nu a formulat plângere privind tergiversarea soluționării cauzei, nici problemele familiale ale apelantei care, regretabile desigur, nu au relevanță din punct de vedere juridic, în condițiile in care concedierea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.
Pentru considerentele anterior expuse, constatând că instanța de fond a pronunțat în cauză o soluție legală și temeinică, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de contestatoarea G. M., identificată cu CP_, domiciliată în București, sector 6, . F. nr. 1, ., .> împotriva sentinței civile nr. 7264/20.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII- a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul I. B. ROMÂN, cu sediul în București, sector 3, .. 3, având cod fiscal_, cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, sector 6, . nr. 125, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Iunie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Red. ADȘ/07 iulie 2015
Ș.T. /D.A.M./22 Iunie 2015/4ex.
Jud. fond: P. G. E.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 394/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 1677/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
