Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 394/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 394/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 6303/3/2014

Dosar nr._ (Număr în format vechi 7226/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 394/2015

Ședința publică de la 02 Februarie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. G. E.

Judecător D. A. C.

Judecător M. P.

Grefier I. R. M.

Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței civile nr.5604 din 12.05.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu intimatul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, în numele membrilor de sindicat: G. A., A. C., A. S. M., T. S. Crăița, C. R., R. I., V. R., B. I., cauza având ca obiect drepturi bănești - disjuns din dosar nr._/3/2012.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ S.A., prin consilier juridic D. B., ce depune delegație la dosar și intimatul S. P. Tehnico Economic din Transportul Feroviar FEROM prin avocat B. E. C., ce depune împuternicire avocațială ._/2015.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a atașat dosarul nr._ /a1 (număr în format vechi 7376/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, ce are ca obiect recursul formulat împotriva sentinței date în completarea dispozitivului sentinței atacate, aflat pe lista de recursuri la poziția 15.

Curtea pune în discuție conexarea dosarului nr._ /a1 (număr în format vechi 7376/2014) la dosarul de față nr._ (număr în format vechi 7226/2014).

Părțile arată că sunt de acord cu conexarea celor două dosare.

Curtea, în raport de prevederile art.164 din Codul de procedură civilă, apreciind că între cele două pricini există o strânsă legătură, în vederea unei mai bune administrări a cauzei și pentru evitarea soluționării neunitare, dispune conexarea dosarului nr._ /a1 (număr în format vechi 7376/2014) la dosarul de față nr._ (număr în format vechi 7226/2014).

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.

Recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.7784/17.07.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ /a1, cu modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr.5604 din 12.05.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, prin respingerea cererii privind obligarea societății la plata dobânzii legale. Totodată, în baza art.404 din Codul de procedură civilă, solicită restabilirea situației anterioare, prin întoarcerea executării. În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr.5604 din 12.05.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, solicită admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii și, în baza art.404 din Codul de procedură civilă, solicită restabilirea situației anterioare, prin întoarcerea executării, având în vedere că potrivit Codului muncii, hotărârile de la fond sunt executării de drept.

Intimatul S. P. Tehnico Economic din Transportul Feroviar FEROM, prin avocat, solicită respingerea recursurilor, ca nefondate, menținerea hotărârilor date de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, ca fiind legale și temeinice. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de recurenta-pârâtă, solicită respingerea acesteia, ca neîntemeiată, întrucât drepturile salariale solicitate reprezintă diferența dată la salariul de bază lunar, care a fost calculată greșit, prin nerespectarea art.41 alin.3 CCM la nivel de ramură transporturi. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, excepție ce a fost invocată în motivele de recurs, de asemenea solicită să fie respinsă, ca neîntemeiată, întrucât constituirea acestei comisii prevăzute de CCM, aceasta nu echivalează cu o procedură prealabilă înaintea sesizării instanței de judecată. Pe fondul cererilor de recurs, solicită respingere acestora și să se constate că pârâta nu a calculat corect salariul de bază lunar în conformitate cu dispozițiile art.41 alin.3 CCM la nivel de ramură transporturi. Prin necalcularea corectă a salariului de bază lunar, reclamanților, membrii de sindicat li s-a adus un prejudiciu și aceștia sunt în măsură să solicite aceste drepturi.

Depune la dosar concluzii scrise și cheltuieli de judecată.

În temeiul art.150 din Codul de procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată din data de 17.12.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr._/3/2012, așa cum a fost rectificată la ultimul termen de judecată, reclamantul S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR „FEROM”, pentru membrii de sindicat reprezentați în cauză, în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună: obligarea pârâtei la calcularea și plata pentru perioada 01.12._11 a diferențelor dintre drepturile salariale (inclusiv sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) calculate în raport de salariu de bază minim brut în cuantum de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi; solicită actualizarea cu indicele de inflație a tuturor acestor sume.

La data de 31.03.2014, pârâta a depus o completare la întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la cauza cu nr. unic_ cu referire la membrul de sindicat B. I. și excepția lipsei calității procesuale active a organizației sindicale cu privire la membrii C. R., căreia i-a încetat contractul individual de muncă la data de 08.06.2011, prin decizia nr. 532/08.06.2011, RĂȘANU I., căreia i-a încetat contractul individual de muncă la data de 09.12.2009, prin decizia nr. 2001/09.12.2009, VISOL R., căreia i-a încetat contractul individual de muncă la data de 17.11.2009, prin decizia nr. 1862/17.11.2009; de asemenea, pârâta a învederat instanței că numiții A. C., A. S. și T. S. au renunțat la dreptul dedus judecății.

La data de 02.04.2014, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care și-a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 1 din H.G. nr. 1193/2010.

La termenul din data de 19.02.2014, în temeiul art. 165 din Codul de procedură civilă, pentru o mai bună administrare a actului de justiție, tribunalul a dispus disjungerea dosarului și formarea unor dosare distincte, fiecare nou dosar urmând a avea un număr de 10 reclamanți.

Cauza de față a fost înregistrată la Tribunalul București – Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări sub nr._ .

La ultimul termen de judecată, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a organizației sindicale, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii și a unit cu fondul excepțiile autorității de lucru judecat și a lipsei calității procesuale active a organizației sindicale cu privire la cererea formulată în numele membrilor de sindicat C. R., RĂȘANU I. și VISOL R., rămânând în pronunțare atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr.5604/12.05.2014 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată în numele și pentru membrul de sindicat B. I., pe perioada 01.12._10; a respins cererea formulată în numele și pentru membrul de sindicat B. I., pe perioada 01.12._10, pentru autoritate de lucru judecat; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR „FEROM” cu privire la cererea formulată pentru membrii de sindicat C. R., RĂȘANU I. și VISOL R.; a respins acțiunea formulată de S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR „FEROM”, pentru membrii de sindicat C. R., RĂȘANU I. și VISOL R., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM în numele și pentru membrii de sindicat G. A., A. C., A. S. M., T. S. CRĂIȚA, C. R., R. I., V. R., B. I., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.; a obligat pârâta S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. la calcularea și plata către membrii de sindicat reprezentați în cauză (cu excepția membrului de sindicat B. I.), proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre aceștia, a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. la calcularea și plata către membrul de sindicat B. I. a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective; în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 162,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Membrii de sindicat reprezentați în prezenta cauză (cu excepția numiților B. I., C. R., RĂȘANU I. și VISOL R.) - persoane fizice au avut calitatea de salariați ai pârâtei în perioada de referință, aspect care se deduce din susținerile reclamantului, necontestate de pârâtă, precum și din înscrisurile depuse la dosar.

Numitul B. I. a fost salariat al pârâtei în perioada de referință și, în urma unui demers judiciar individual, a obținut sentința civilă nr. 1947/12.07.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov în cauza cu nr. unic_, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 218/10.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a respins apelul formulat de pârâtă.

Prin această hotărâre, instanța de judecată a admis în partea acțiunea acestui membru de sindicat și, printre altele, a obligat pârâta sa calculeze si sa plătească reclamantului diferențele rezultate intre drepturile salariale calculate in raport de salariul minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin 3 din CCM la nivel de ramura transporturi pentru anii 2008-2011 si drepturile salariale efectiv plătite, începând cu 01.04.2010 si pana la 31.12.2010, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Instanța a respins acțiunea in ce privește obligarea paratei la calcularea drepturilor salariale aferente perioadei 10.12.2009 - 1.04.2010 prin raportare la un salariu de baza minim brut de 700 lei si la plata diferenței intre acest salariu si salariul efectiv acordat pentru aceasta perioada ca fiind prescris dreptul material la acțiune, precum și cererea de obligare a paratei la plata dobânzii legale.

Numita C. R. a fost salariata pârâtei până la data de 08.07.2011, când contractul individual de muncă al acesteia a încetat în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin decizia nr. 532/08.06.2011. Numita RĂȘANU I. a fost salariata pârâtei până la data de 01.01.2010, când contractul individual de muncă al acesteia a încetat în baza art. 55 lit. a și 56 lit. d din Codul muncii, prin decizia nr. 2001/09.12.2009. Numita VISOL R. a fost salariata pârâtei până la data de 01.12.2009, când contractul individual de muncă al acesteia a încetat în baza art. 55 lit. a și 56 lit. d din Codul muncii, prin decizia nr. 1862/17.11.2009.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.pr.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C.civ., are la baza regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecata decât o singura data si ca o constatare făcută printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotărârea, aceasta in scopul de a realiza o administrare uniforma a justiției.

Deci principiul autoritatii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand acelasi obiect, aceeasi cauza si fiind purtat intre aceleași parti, si contrazicerile dintre doua hotarari judecătorești, in sensul ca drepturile recunoscute unei parti sau constatarile facute printr-o hotararea definitiva sa nu fie contrazisa printr-o hotarare ulterioara data in alt proces.

Exceptia puterii lucrului judecat este reglementata in cuprinsul dispozițiilor art. 166 C.pr.civ, fiind privita in stransa legatura cu exceptia litispendenței, reglementata conform dispozitiilor art. 163 C.pr.civ., iar in dispozițiile art. 1201 C.civ. reglementeaza „lucrul judecat” – ”atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate”.

Trebuie facuta o distinctie insa intre autoritatea de lucru judecat, calitate atasata hotararii pronuntate la momentul adoptarii ei si pana la expirarea termenului de exercitare a cailor de atac, ori dupa caz, pana la respingerea acestora (autoritate de lucru judecat relativa) si puterea lucrului judecat - calitate care nu mai poate fi reformata sau retractata.

Prin urmare, daca o a doua acțiune intre aceleasi parti, avand acelasi obiect si acceasi cauza este intentata mai inainte ca prima sa fie judecata definitiv, se poate invoca exceptia litispendentei, iar daca o a doua actiune a fost intentata dupa ce prima a fost judecata definitiv se poate invoca exceptia puterii lucrului judecat.

Pentru că în cauză sentința civilă nr. 1947/12.07.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov în cauza cu nr. unic_ are caracter irevocabil (rezultă din ECRIS) la momentul pronunțării prezentei hotărâri, tribunalul apreciază că în cauză se poate invoca excepția autorității de lucru judecat.

Analizând comparativ cele două cauze, tribunalul a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C.civ. fiind îndeplinită condiția triplei identități doar pentru intervalul 01.12._10.

Astfel, ambele cauze se judecă între aceleași părți, cu aceleași calități procesuale și au în vedere același obiect și cauză, respectiv obligarea pârâtei la plata unor diferențe salariale calculate în baza CCM unic la nivel de ramură pe anii 2008-2010.

Chiar dacă în cauza cu nr._ instanța a admis doar în parte cererea reclamantului, tribunalul are în vedere perioada pentru care acesta a solicitat respectivele drepturi care, în mod evident, a fost analizată de instanță.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a admis în parte excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză pentru perioada 01.12._10.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în cauză cu privire la cererea formulată în numele și pentru membrii de sindicat VISOL R., RĂȘANU I. și C. R., tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuala (legitimatio ad causam) reprezintă una din condițiile esențiale ale acțiunii civile, având o importanta considerabila deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât intre persoanele care isi disputa dreptul in litigiu.

Acțiunea de față a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 17.12.2012, când în vigoare la acea dată era Legea nr. 62/2011.

Conform art. 28 din Legea nr. 62/2011, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii: ”(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă”.

Prin instituirea dreptului organizațiilor sindicale de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, textul art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală.

Din analiza acestei prevederi, tribunalul reține că, deși organizația sindicală dobândește calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor lor de sindicat, aceasta este condiționată de existența unui mandat expres din partea unuia sau mai multor membri de sindicat care reprezintă modul de exercitare a drepturilor de dispoziție procesuală din partea titularilor drepturilor subiective.

Se impune astfel îndeplinirea a două codiții cumulative în persoana mandantului: manifestare de voință expresă și calitatea de membru.

Această concluzie se deduce din topografia alineatelor din text, cel referitor la calitatea procesuală activă (alin. 3) urmând după cel care prevede existența unei împuterniciri scrise din partea membrului (alin. 2).

În cauză, deși partea a depus la dosar tabelul de împuternicire, cu semnăturile numitelor C. R., RĂȘANU I. și VISOL R., nu rezultă că acestea erau sau au rămas membre de sindicat după încetarea calității de salariat. Tribunalul a avut în vedere că tabelul cuprindea semnăturilor salariaților, ceea ce numitele nu mai erau.

Pentru că în cauză numitele C. R., RĂȘANU I. și VISOL R. nu mai erau salariați ai pârâtei la data introducerii acțiunii și nici nu rezultă calitatea de membru de sindicat a acestora după încetarea contractelor lor individuale de muncă, tribunalul apreciază că mandatul acordat de acestea organizației sindicale nu este conform legii, motiv pentru care apreciază că acțiunea este introdusă de o persoană fără calitate.

Raportând situația de fapt reținută mai sus la prevederile legale în materie, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată pentru ceilalți membrii de sindicat reprezentați, pentru următoarele considerente:

Din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat in Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. si reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate in acest contract colectiv de munca.

Potrivit art.4 alin.2, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.

Deoarece în cauză nu s-a făcut dovada denunțării contractului și nici existența unui al CCM la nivel de ramură începând cu 01.01.2011, tribunalul apreciază că efectele sale s-au prelungit în anul 2011.

Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexa 5. Din această anexă, pct. 1 la contract, reiese că SNTFM CFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI face parte dintre unitățile la care se aplică CCM – UNRT 2008-2010 (Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din_ ).

Pe de altă parte potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

În art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru diferite categorii de salariați, iar la alin. 3 lit. a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Salariul minim brut la nivel de ramură astfel stabilit este mai mare decât salariul minim brut pe economie stabilit atât pentru anul 2010, cât și pentru anul 2011 (prin H.G. nr. 1193/2010), astfel că primează această valoare, reglementarea legală având doar valoarea minimală.

Art. 41 lit. b al aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.

Prin întâmpinare, pârâta a recunoscut faptul că, în perioada ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.

Din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost inferior valorii de 700 lei, cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.

Acesta a și fost motivul pentru care anexa 1 din acest contract a fost anulat ă de către o instanță de judecată.

Față de dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii și art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, instanța de fond a apreciat că apărarea pârâtei nu poate fi reținută, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.

În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

De asemenea, potrivit art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, “clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate” și părțile pot cerere renegocierea. Însă nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin 4 din aceeași lege, care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia ”dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în prezenta cauză.

Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.

Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

În consecință, instanța de fond a obligat pârâta la calcularea și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre aceștia.

Cu privire la membrul de sindicat B. I., tribunalul a obligat pârâta la calcularea și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011.

Cu privire la actualizarea creanței cu indicele de inflație solicitată de reclamant, tribunalul a reținut că pentru drepturile salariale restante pot fi acordate dobânzi legale și actualizarea cu rata indicelui de inflație, deoarece natura sale juridică este diferită.

Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadență a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenței și data plății efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflației are ca finalitate păstrarea valorii reale a sumei de bani.

Pentru faptul că reclamantul a solicitat actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație, tribunalul a dispus ca sumele la care a fost obligată pârâta să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

În temeiul prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, pentru faptul că pârâta a căzut în pretenții, demersul judiciar al reclamantului fiind determinat de culpa procesuală a acesteia, tribunalul a admis cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 162,5 lei pe care le-a considerat justificate și rezonabile prin raportare la obiectul cauzei, importanța litigiului pentru parte și munca efectiv prestată de avocat.

La data de 06.06.2014, reclamantul din cauza cu nr. unic_ de pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în speță S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, a formulat cerere de îndreptare de eroare și de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale pentru că, în dispozitiv, în mod eronat, în loc de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA instanța a obligat o altă societate, respectiv pârâta S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A..

Cu privire la completarea dispozitivului sentinței civile sus menționate, reclamantul a arătat că, deși a solicitat actualizarea diferențelor solicitate inclusiv cu dobânda legală, iar instanța chiar a analizat acest aspect în considerente, a omis să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr.7784/17.07.2014, pronunțată în dosarul nr._ /a1, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. unic_ privind pe reclamantul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, în numele membrilor de sindicat G. A., A. C., A. S. M., T. S. CRĂIȚA și B. I., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA; a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. unic_ astfel:

În dispozitivul sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_, ca nume al pârâtei, în loc de “S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A.” se va scrie și se va citi „S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.”; a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_ privind pe reclamantul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, în numele membrilor de sindicat G. A., A. C., A. S. M., T. S. CRĂIȚA și B. I., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.; a dispus completarea sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_ în sensul că: a obligat pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. la plata către membrii de sindicat reprezentați în cauză a sumei reprezentând dobânda legală aferentă diferențelor de drepturi salariale la care a fost obligată pârâta, calculată de la data introducerii acțiunii (17.12.2012) până la data plății efective; a menținut în rest celelalte dispoziții.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Din modul de formulare a cererii de îndreptare de eroare, s-a reținut că reclamantul a avut în vedere o eroare materială derivată din indicarea greșită a numelui pârâtei obligate la plata diferențelor solicitate în cauză.

Prin acțiunea inițială, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. și nu pe numita pârâta S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A..

Prin dispozitiv, instanța a instituit obligații în sarcina numitei S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A.. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca diferențele solicitate să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, dar și cu dobânda legală aferentă.

În considerentele sentinței civile sus menționate, instanța a analizat succint posibilitatea de actualizare a creanțelor atât cu indicele de inflație, cât și cu dobânda legală, pronunțându-se doar cu privire la indicele de inflație.

Raportând situația de fapt la prevederile legale, instanța de fond a admis cererile de față pentru următoarele considerente:

Cu privire la cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_:

Conform art. 281 alin.1 din Codul de procedură civilă: “Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

Textul art.281 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000, vizează erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri.

Legea are în vedere erori materiale de fapt și nu erori de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Din cuprinsul cererii de îndreptare, tribunalul a apreciat că reclamantul relevă o simplă eroare de scriere a numelui pârâtei, respectiv S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A în loc de S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A..

Deoarece identificarea numelui corect al pârâtei în cauză nu presupune o nouă operă de deliberare cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază că scrierea eronata a numelui acesteia în dispozitivul sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. unic_ reprezintă o simple eroare materială, mai ales că este evident numele corect al părții și calitatea sa procesuală.

Pentru motivele expuse, in temeiul prevederilor art. 281 din Codul de procedură civilă, instanța de fond a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_, sens în care a dispus îndreptarea erorii materiale astfel:

Cu privire la cererea de completare a sentinței civile nr. 5604/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauza cu nr. Unic_, s-au reținut următoarele:

Art. 281 ind.2 din codul de procedură civilă prevede că „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.

Prin chiar cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat actualizarea diferențelor solicitate inclusiv cu dobânda legală.

Deoarece actualizarea unei creanțe cu indicele de inflație și cu dobânda legală reprezintă două instituții de drept distincte, în aceeași materie, respectiv a răspunderii civile contractuale/delictuale, tribunalul reține că în fapt reclamantul a formulat două capete de cerere, instanța pronunțându-se doar pe unul, respectiv cu privire la actualizarea cu indicele de inflație.

Se impunea astfel admiterea cererii de completare a sentinței civile sus menționate, deoarece instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere formulat prin chiar cererea de chemare în judecată.

Pe fondul acestui capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate, tribunalul a apreciat că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă sus menționată, instanța de fond a reținut implicit că în persoana pârâtei în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, aceasta fiind obligată la plata unor diferențe cuvenite membrilor de sindicat reprezentați în cauză.

Deși reclamantul a solicitat actualizarea acestor creanțe, atât cu indicele de inflație, cât și cu dobânda legală, tribunalul a reținut că aceste două instituții juridice au finalitate diferită, una presupunând actualizarea creanței, iar cealaltă acordarea de despăgubiri.

Actualizarea unei creanțe nu constituie o despăgubire în sensul art. 1088 din Codul civil, ci se subscrie obligației principale întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia. Astfel, prin întârzierea plății unui debit se ajunge ca la data achitării, suma inițială să nu aibă aceeași putere de cumpărare ca cea de la data scadenței, iar acest fapt face ca creditorul să fie păgubit prin neexecutarea exactă a obligației. Actualizarea cu indicele inflației are ca finalitate păstrarea valorii reale a sumei de bani. Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadență a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenței și data plății efective. Dobânda legală reprezintă câștigul, folosul, profitul, ce putea fi obținut de creditor din investirea acelei sume, deci despăgubirea pentru neplata la scadență a drepturilor bănești cuvenite.

Urmare celor de mai sus, deoarece în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, iar art. 1073 din Codul civil („creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare”) dă dreptul creditorului la dezdăunare care în cauză are forma dobânzii legale, tribunalul a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. la plata către membrii de sindicat reprezentați în cauză a sumei reprezentând dobânda legală aferentă sumelor la care a fost obligată pârâta, calculată de la data introducerii acțiunii (17.12.2012) până la data plății efective.

Tribunalul a admis cele două cereri formulate de sindicat doar în ceea ce-i privește pe membrii de sindicat care au mandatat organizația sindicală să le reprezinte interesele în cauză și pentru care instanța a admis acțiunea pe fond, fiind lipsită de interes o astfel de cerere formulată pentru un membru de sindicat nereprezentat, cum sunt în cauză C. R., RĂȘANU I. și VISOL R..

În termen legal, recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. a formulat cereri de recurs împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 30.04.2014 în dosarul nr._ prin care s-a dispus amânarea pronunțării, împotriva sentinței civile nr.5604/12.05.2014, precum și împotriva sentinței civile nr.7784/17.07.2014 pronunțată de aceeași instanță în dosarul_ /a1.

Prin încheierea de ședință din data de 28.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ /a1, s-a dispus conexarea acestui dosar având ca obiect cererea de recurs împotriva sentinței civile nr. 7784/17.07.2014, la dosarul nr._, având ca obiect cererea de recurs formulată împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 30.04.2014 și împotriva sentinței civile nr.5604/12.05.2014.

Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 7784/17.07.2014, recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, iar pe fond, respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr.5604/12.05.2014, în fapt a cererii de obligare a societății și la plata dobânzii legale.

În temeiul art.404 ind.1 din Codul de procedură civilă, se solicită restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării având în vedere următoarele:

În mod greșii instanța de fond a admis cererea și a dispus obligarea societății la plata dobânzii legale, motivat de faptul că actualizarea unei creanțe cu indicele de inflație și cu dobânda legală reprezintă două instituții distincte, în aceeași materie respectiv a materiei civile contractuale /delictuale. Față de dispozițiile instanței de fond prin care s-a dispus obligarea societății la actualizarea sumei cu rata inflației cât și cu dobânda legală, învederează recurenta că prin soluția pronunțată, instanța de fond a admis repararea de două ori a aceluiași prejudiciu.

Potrivit art. 1 și art.8 din O.G. nr.13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești. In ceea ce privește dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale.

Astfel, potrivit contractului colectiv de muncă în baza căruia reclamanții solicită drepturile, părțile semnatare nu au prevăzut în cuprinsul acestuia obligația de a plăti dobânzi.

Deci, în dreptul muncii plata dobânzii legale nu este admisibilă întrucât părțile contractante (angajatorul - angajat - contract individual de muncă) nu au stipulat în convenție o astfel de clauză.

Dispoziția legală prevăzută de art. 166 alin. 4 din Codul muncii republicat nu prevede expres obligația de a plăti dobânzi, ci pentru întârzierea nejustificată a plății salariului, angajatorul poate fi obligat la plata daunelor interese pentru prejudiciul produs salariatului.

Or, repararea acestui prejudiciu s-a realizat prin actualizarea sumelor, iar măsura actualizării acoperă integral prejudiciul pretins de reclamanți, întrucât coeficientul de inflație se calculează începând de la data nașterii dreptului la încasarea sumelor solicitate.

Un cumul al celor două forme de penalitate (dobânda legală și actualizarea cu rata inflației) ar echivala cu o dublă reparare a prejudiciului suferit prin plata cu întârziere a sumelor cuvenite.

Având în vedere faptul că instanța de fond a dispus obligarea societății la plata drepturilor salariale actualizate conform indicelui de inflație, întemeiat pe faptul că întârzierea Ia plata drepturilor salariale le-a produs un prejudiciu datorat creșterii prețurilor, dar si faptul că în contractele colective de muncă în temeiul cărora reclamanții au primit drepturile salariale pentru care cer dobânda legala, nu se prevede acordarea dobânzii, solicită instanței de recurs să constate că această cerere este neîntemeiată.

Pentru aceste motive, solicită recurenta admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 7784/17.07.2014 pronunțată de Tribunalul București, iar pe fond respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 5604/15.05.2014 pronunțată de Tribunalul București în cauza cu nr._, în sensul respingerii cererii de obligare a societății si la plata dobânzii legale.

Având în vedere că, potrivit art.274 din Codul muncii,hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, în conformitate cu art. 404 ind.1 alin. (1) din Codul de procedură civilă, solicită recurenta întoarcerea executării.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 30.04.2014 și împotriva sentinței civile nr.5604/12.05.2014, se solicită admiterea recursului,modificarea în parte a sentinței atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii și, în temeiul art. 404 ind.1 din Codul de procedură civilă, restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării, având în vedere următoarele motive:

În preambulul cererii de recurs, învederează recurenta cu privire la cererile de renunțare formulate de reclamanții A. C., A. S. și S. T., că Tribunalul București, în considerentele sentinței, fila 9 sentință, a reținut că reclamanții mai sus menționați au renunțat la dreptul dedus judecății, dar nu s-a pronunțat pe aceste cereri, astfel că aceștia se regăsesc în dispozitivul sentinței.

Conform art. 304 alin. 8, 9 coroborat cu art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, constituie motiv de modificare a hotărârii atacate cazul în care instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Este criticabilă soluția instanței de fond de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, motivat de faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c din Codul muncii.

Reclamanții solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractele colective de muncă iar potrivit art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii republicat, ”cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune”.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.

Față de cele menționate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, este evident că instanța de fond trebuia să analizeze la izvorul drepturilor solicitate, rezultând că pentru neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia prescripția intervine la 6 luni de Ia data nașterii dreptului la acțiune. Față de cele menționate,solicită recurenta să se constate că dreptul la acțiune al reclamanților era stins prin prescripție.

În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond urma să facă o interpretare sistematică a dispozițiilor Constituției și Codului de procedură civilă.

Chiar dacă s-ar admite că este vorba de prezența unei Constituții ce consacră riguros separația puterilor, în sensul clasic al termenului și tot nu putem spune că nu este posibilă o activitate administrativ-jurisdicțională.

Sintagma „jurisdicții speciale administrative" are în vedere acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ-jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional. Nu intră în această categorie acțiunile/cererile pentru care părțile au stabilit o procedură anterioară celei jurisdicționale.

Când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru" - comisiile mixte patronat sindicate nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție.

Consideră recurenta că nu este vorba de prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de alin. 4, art.21 din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și ca mai apoi în situația în care părțile nu se pot înțelege pe această cale să se adreseze instanței.

Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu.

Având în vedere cele precizate, solicită recurenta să se constate că reclamanții, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.

Prin Deciziile nr.194/2004 și nr.351/2006 pronunțate de Curtea Constituțională s-a statuat că „atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 304 ind. 1 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă”.

In ceea ce privește fondul cauzei, consideră recurenta că cererea de chemare in judecată neîntemeiată față de următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de fond a admis cererea și a dispus obligarea societății Ia plata diferențelor salariale pentru perioada 01.01._11, motivat pe CCM la nivel de ramură transporturi si H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr.1225/2011, tară a avea în vedere apărările formulate de societatea prin întâmpinare, prin care arată că, CCM Unic la nivel de R. Transport pe care reclamații își întemeiază cererea, a fost denunțat din 31.10.2010 (se anexează adresa de denunțare nr. 141/DDS/10.03.2010), iar prin sentința civilă nr. 652/M, pronunțată de Tribunalului B. s-a constatat definitiv si irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă S.A..

Urmare a acestei situații, solicită recurenta să se constate că orice pretenție formulată în temeiul acestui CCM, ulterior perioadei decembrie 2010, este vădit neîntemeiată și nefondată.

Anexa 1 din CCM la nivel de unitate aplicabil pentru anul 2011 nu cuprinde coeficienți de salarizare și nici o formulă de calcul prin care să se determine valoarea fiecărei clase de salarizare, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Anexa 1 a CCM la nivel de unitate conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut precum si formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.

Prin CCM la nivel de unitate, art. 7, părțile au convenit ca salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1.

Prin Anexa 1 s-a prevăzut că: „Salariul de baza brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formula: S = S clasa l x K unde: S: salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1: salariul de baza brut corespunzător clasei I de salarizare; K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.”

Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei 1, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.

Astfel, nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.

D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor ci și pentru trecut, constatăm că nu există grilă cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractele individuale de muncă.

In aceste condiții prin punerea în aplicare a prevederilor art. 41 alin. 2 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplică la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a.

Se subliniază că în CCM Unic la nivel de R. Transporturi se prevede existență unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că cererea reclamantului din prezenta cauză, admisă de instanța de fond, este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi ar însemna ca salariații din cadrul CFR Marfa să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze.

Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.

Față de cele arătate, învederează recurenta că Anexa 1 din CCM la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea la salariul minim brut de 700 lei a coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți de art. 41 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramură transporturi ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin contractele individuale de muncă.

Învederează recurenta că potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, „În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. Mai mult, prin art. 37 din Codul muncii, se dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010 a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 Iei pentru fiecare salariat este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia ".

În fapt, acțiunea de față are ca obiect, în fapt, o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil, dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, lipsind temeiul juridic, plus că societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare, fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.

D. în cazul în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul muncii vechi potrivit cărora „în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”.

Însă, în situația particulară în care contractul colectiv de muncă la nivel superior conține o clauză mai avantajoasă pentru salariat decât CCM la nivel de unitate, există posibilitatea modificării acestuia din urmă potrivit dispozițiilor art. 244 din Codul muncii, prin includerea clauzei respective în cuprinsul lui.

Cu privire la prevederile H.G. nr.1193/2010 și H.G. nr.1225/2011, precizam că acestea stabilesc doar valoarea salariului minim brut pe țară garantat în plată pentru anul 2011.

Așa cum rezultă din actele adiționale la contractele de muncă depuse la dosarul cauzei, se constată că nici unul dinte reclamanți nu are salariul inferior nivelului stabilit de H.G. nr.1193/2010 și H.G.nr.1225/2011. Din analiza H.G. nr.1193/2010 și H.G. nr.1225/2011, rezultă că rațiunea acestor reglementari constă în aceea ca nici o persoană să nu fie angajată cu un salariul inferior celui instituit prin aceste dispoziții.

Salariul de bază brut corespundator fiecărei clase de salarizare rezultă din înmulțirea salariului de bază brut corespundator clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.

Făcând o analiză sistematică a clauzelor contractelor colective de muncă încheiate se concluzionează că, în contactele colective de muncă nu se prevede nicio clauză în sensul că valoarea salariului de bază brut corespundator clasei 1 să fie salariul minim brut pe țară stabilit anual prin hotărâre de guvern.

Având în vedere cele arătate, rezultă că reclamanților li s-au acordat drepturile bănești prin raportare la un cuantum al salariului minim brut corect stabilit.

Reclamanții, prin contractele individuale de muncă încheiate, au beneficiat de salarii de bază peste nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011.

Nici afirmațiile potrivit cărora din analiza anexei 1 la CCM încheiate la nivel de unitate pe anul 2011 rezultă că salariul minim de bază pe unitate folosit pentru determinarea claselor de salarizare este de 600 lei/lună, CFR Marfa fiind în culpă pentru aplicarea eronată a bazei de calcul, nu pot fi primite având în vedere că, niciun salariat al CFR Marfa nu a avut salariul diminuat pe perioada în litigiu în urma negocierilor purtate la încheierea noilor contracte colective de muncă, ba mai mult, toți salariații au avut un salariu minim brut peste nivelul stabilit de lege sau de grila de salarizare pentru clasa I.

Conform art. 2(1) din Capitolul I din CCM 1 nivel de unitate, valabil pe anul 2011: ”contractul colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării, iar așa cum este prevăzut la art. 2(1) punctul 5 „ dacă o prevedere a prezentului contrat colectiv de muncă va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, acesta se va aplica în conformitate cu legislația”.

Față de cele arătate precizează recurenta că reclamanții prin contractele individuale de mancă încheiate, au beneficiat de salarii de bază peste nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de cele de hotărâri de guvern.

Pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 ianuarie 2011 nu există temeiul legal invocat de reclamanți, astfel că cererea este neîntemeiată.

Susținerile reclamanților sunt în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă, având în vedere că: pentru anul 2011 nu există contract colectiv de muncă la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate; nivelul salariilor la CFR Marfa este stabilit prin Anexa 1 la CCM, fiecărei clase de salarizare revenindu-i o valoare, fără să existe coeficienți de ierarhizare sau formule de calcul aplicabile. CFR Marfa SA a acordat fiecărui salariat, un salariu de bază minim brut de peste 700 lei, nivel superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei pentru perioada 2011 prevăzut de H.G. nr. 1193/2010.

Pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 ianuarie 2011 este aplicabil CCM înregistrat la MMSSF București cu nr. 2584/04.06.2009, prelungit prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010.

D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate, a fost anulată, nulitate absolută ce produce efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut, se constată că nu se poate folosi ca temei grila cu coeficienții de ierarhizare sau formula de calcul ce exista în Anexa 1, astfel că, se aplică salariul așa cum este negociat și asumat el în contractele individuale de muncă.

Efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și prin aceasta restabilirea legalității conform principiului quod nullum est, nullum producit effectum. Retroactivitatea nulității presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii și cel al anulării efective a actului, în temeiul acestui principiu, părțile ajung în situația în care n-ar fi încheiat actul juridic.

Pentru perioada 16 februarie 2011 -15 februarie 2012 este aplicabil CCM înregistrat la ITM București cu nr. 15/16.02.2011. In cazul acestui contract colectiv de muncă trebuie făcută o distincție clară între grila care conține coeficienții de ierarhizare prezentată în cadrul art. 106 din contract și grila cu clasele de salarizare și salariile de bază brute corespunzătoare prezentată în Anexa 1. Cele două grile sunt distincte și nu au o legătură sau corelare între ele. Niciuna din clauzele contractului nu leagă cele două grile, neexistând o corelare a valorilor conținute de acestea.

Art. 106 din Capitolul XI. Dispoziții finale al CCM nr. 15/2011 spune că: "părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze următoarele prevederi", la alineatul 8 al acestui articol figurând coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare. Astfel, grila coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare va fi negociată de părți la următoarele negocieri, plecându-se de la valorile stabilite în art. 106 alin. (8) din CCM. Această clauză îndeplinește condițiile art. 129 alin. (6) din Legea nr. 62/2011 părțile stabilind o renegociere a unor clauze ale contractului în anumite condiții prestabilite.

Prevederile contractului se interpretează conform cu voința comună a părților, în cazul de față neexistând sub nicio formă posibilitatea unei alte interpretări față de cea stipulată clar prin care părțile vor negocia coeficienții prezentați în acel tabel la următoarele negocieri ale contractului colectiv de muncă.

Nivelul de salarizare a fost stabilit prin Anexa 1 la CCM nr. 15/2011, acesta plecând în mod legal de la un salariu minim brut de 700 lei, peste nivelul stabilit de H.G. nr. 1193/2010 de 670 lei pentru anul 2011.

Chiar și în Anexa 1 la CCM se regăsește clauza conform căreia părțile stabilesc că la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM 2009-2010. Având în vedere că este clară interpretarea și voința părților cu privire la tabelul ce conține coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare, consideră ca lipsită de temei solicitarea și pentru această perioadă.

Cercetând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței civile nr.7784 din data de 17.07.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, acesta este nefondat.

Referitor la cumulul dobânzii legale cu sumele reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, reținem că Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunțată în dosarul nr. 21/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, obligatorie pentru instanțele judecătorești, a stabilit că executarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligației a cărei încălcare a fost sancționată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract. Chiar dacă, în literatura de specialitate, aplicarea prevederilor din Codul civil din 1864 referitoare la efectele obligațiilor și în materia răspunderii civile delictuale a fost disputată, practica judiciară a fost constantă în acest sens. Acest fapt este demonstrat chiar de hotărârile judecătorești ce au generat soluțiile contrare în speță, incidența art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864 reprezentând premisa analizei pretențiilor, atât în cazul soluțiilor favorabile reclamanților, cât și în cazul celor defavorabile.

Disputa doctrinară a fost însă tranșată prin art. 1.381 alin. (3) din Codul civil din 2009, în sensul că dreptului la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, legiuitorul recunoaște implicit existența prejudiciului cauzat prin executarea eșalonată și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens). În aceste condiții sunt incidente dispozițiile invocate ale art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Așadar, este permis cumulul dobânzii legale cu sumele reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, așa cum temeinic a concluzionat și prima instanță, cele două instituții juridice având o finalitate diferită. Pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin actualizarea sumelor cu indicele prețurilor de consum, însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței nr.5604 din data de 12.05.2014, în dosarul nr._, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, este fondat.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, se reține, conform aprecierii primei instanțe, incidența art. 283 alin.1 lit.c) din Codul muncii în redactarea în vigoare în perioada 10.05._10, care fixează un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune pentru cererile având ca obiect drepturi salariale sau despăgubiri către salariat. Or, sumele reprezentând diferențe rezultate din utilizarea unei valori mai mari a salariului de bază au incontestabil această semnificație, fiind drepturi de natură salarială, plătite în executarea unui raport de muncă și contra muncii prestate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acesta se află în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru că textul legal anterior enunțat nu cere pentru drepturile pentru care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege din contractul individual de muncă ori colectiv la nivel de unitate, cu excluderea celui de ramură.

Din acest punct de vedere, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 283 alin.1 lit.e) din Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate. Rezultă, prin urmare, că în mod corect a fost soluționat aspectul privitor la incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția fiind corectă și pe fond.

Legat de al doilea motiv de apel, nici acesta nu poate fi primit. Obligația sesizării prealabile a unor comisii în temeiul art. 125 din CCM Unic la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar si CCM al SNTFM CFR Marfa S.A. pe anul 2010 (instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat) nu poate înlătura dreptul părții de acces liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României. Mai mult. art. 6 par. 1 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane ca o instanță să soluționeze orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând dreptul la un tribunal, dreptul de a sesiza instanța nefiind decât un aspect al acestuia (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997). Dreptul la un tribunal prezintă astfel două aspecte, de o parte include dreptul de acțiune în justiție, de a angaja o procedură în fața instanței, de altă parte, dreptul de acces concret la un tribunal într-un proces pendinte, adică dreptul de a obține o decizie emisă de un tribunal, de a fi analizat dreptul pretins (Golder c. Regatului Unit, Kutic c. Croației, 1 martie 2002). Această comisie nu are un caracter jurisdicțional, iar rolul său nu este de a da hotărâri obligatorii în privința executării unor clauze contractuale, ci de analiza la nivel de parteneri de dialog social soluționarea unor divergențe în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă. Prin nerezolvarea acestor probleme legate de respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de sindicat și de angajator, dreptul salariaților de a pretinde în justiție valorificarea acestor clauze nu poate fi afectat. În orice caz, aceste prevederi nu pot fi opuse de angajator salariaților, în condițiile în care angajatorul, în calitate de parte la raportul de muncă și de debitor al dreptului pretins de aceștia, nu a luat nici o măsură pentru a soluționa divergențele la nivelul comisiilor mixte.

Temeiul pretențiilor îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, astfel încât față de acesta trebuie cercetată temeinicia solicitării intimaților.

Aceste prevedea în art. 41 alin. 3 lit.a) următoarele: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.

Fiind convenit la nivel de ramură, potrivit art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-a încheiat, contractul colectiv de muncă în discuție produce efecte pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.

De asemenea, devine incident art. 8 alin.(2) din același act normativ, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior. Este cazul în speță al contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.

Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că, până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, precum și pe prevederile art. 11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996. Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar, din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.

Rezultă, așadar, că este irelevant că salariații unității recurente au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.

În consecință, cererea de chemare în judecată apare ca întemeiată și, în mod legal, instanța de fond a obligat recurenta la plata drepturilor salariale pretinse de intimată în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, aplicabil și societății recurente, în mod direct, atât în perioadele în care, la nivelul acesteia, nu a existat un contract colectiv de muncă, cât și în perioadele în care exista un astfel de contract, dar care prevedea drepturi în favoarea salariaților la un cuantum inferior celui stabilit prin contractul la nivel de ramură. Acest salariu de bază minim prevăzut la nivel de ramură transporturi era aplicabil în toate situațiile, nu unei anumite clase de salarizare, așa cum rezultă din textul art. 41 alin. 3 lit.a), mai sus citat, care nu distinge. În consecință, apelanta trebuia să-l aplice tuturor salariaților. Totodată, recurenta nu poate invoca respectarea contractul colectiv de muncă la nivel de grup unități, de vreme ce și acesta din urmă se supune contractului colectiv de muncă la nivel superior, și anume cel de ramură.

Sunt nepertinente și vor fi înlăturate ca atare toate motivele bazate pe acte normative intrate în vigoare ulterior perioadei decembrie 2009-decembrie 2010, pentru care se cere sancționarea judiciară a pretențiilor legate de valoarea salariului de bază minim brut cuvenit potrivit contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi 2008-2010.

Nepertinente sunt și apărările privitoare la obținerea în fapt a unui salariu mai mare decât cel rezultat din produsul salariului minim brut de 700 cu coeficientul de ierarhizare, întrucât acest rezultat este urmarea coeficientului de ierarhizare superior la care era îndreptățit salariatul, respectiv cele care susțin rezultanta unui salariu mai mic pe motiv de înlocuire a clasei ori coeficienților de salarizare, mai favorabili, instituiți de contractul la nivel de unitate, prezenta cauză neantamând în niciun fel aceste elemente de salarizare, pe deplin aplicabile în continuare, ci exclusiv salariul de bază minim brut la care, cel puțin acest coeficient, urmează să se aplice. Nu se poate reține nici interdicția formulată de art.12 alin.(1), de a nu se negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, căci textul se referă la salariații instituțiilor bugetare și la drepturile care dispun de reglementare legală, ipoteza nefiind îndeplinită în speță nici din punct de vedere al sferei destinatarilor, nici al caracterului dreptului reclamat, care nu face obiectul vreunei reglementări prin lege, aceasta nefiind de altfel indicată. În fine, riscul neîncadrării în fondul de salarii nu poate schimba soluția și nega dreptul, care se sancționează după cum dispune de un temei în lege, contract, etc., necondiționat de posibilitățile de plată ale debitorului, căruia contractul i se aplică, în calitate de unitate aparținând ramurii transporturi, astfel că nu se poate exonera de acordarea lui prin invocarea culpei patronatului de a fi contractat peste posibilitățile de plată, și răspunzând de îndeplinirea obligațiilor ce-i revin cu tot patrimoniul și desigur, numai până la limita lui, ceea ce însă antamează o problemă de executare, nu de temeinicie pe fond a acțiunii.

Cu toate acestea, așa cum rezultă din probele administrate, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 a încetat la data de 31.12.2010, fiind denunțat, posibilitate pe care însuși contractul colectiv de muncă o prevede. Așadar, după data de 01.01.2011, a dispărut temeiul contractual în care reclamanții au pretins drepturile amintite, și anume Contractul colectiv la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008-2010, care a încetat la data de 31.12.2010. Într-adevăr, din adresa nr.141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social rezultă că acest contract colectiv nu și-a mai prelungit valabilitatea, fiind denunțat de una din părțile contractante, în data de 17.11.2010, astfel că nu s-a mai produs efectul prelungirii automate stipulat de părți în art. 4 alin. 2 din contract.

Așadar, inclusiv cererea reclamantului B. I., având ca obiect perioada 01.01._11, este neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamanții A. C., A. S. M. și T. S. Crăița, aceasta trebuia respinsă, ca neîntemeiată. Reclamanții au renunțat la dreptul dedus judecății (filele 13-18 dosar fond), fiind incidente dispozițiile art. 247 din Codul de procedură civilă, respectiv ”în caz de renunțare la insusi dreptul pretins, instanta da o hotărâre prin care va respinge cererea in fond si va hotari asupra cheltuielilor”.

În ce privește cererea de întoarcere a executării silite, formulară de recurentă, în baza art.404 din Codul de procedură civilă, din înscrisurile administrate în cauză, nu rezultă executarea hotărârii de fond, astfel încât cererea nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, văzând dispozițiile art.304¹ și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței civile nr.7784 din data de 17.07.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, ca nefondat.

Va constata că recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței nr.5604 din data de 12.05.2014, în dosarul nr._, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, în numele membrilor de sindicat: G. A., A. C., A. S. M., T. S. Crăița, C. R., R. I., V. R., B. I., este fondat și-l va admite, modificând în parte sentința atacată, în sensul că va respinge pretențiile ulterioare datei de 31.12.2010, ca neîntemeiate; va respinge cererea reclamantului B. I., având ca obiect perioada 01.01._11, ca neîntemeiată; va respinge cererea reclamanților A. C., A. S. M. și T. S. Crăița, ca neîntemeiată.

Se va menține în rest sentința.

În raport de admiterea / respingerea în parte a pretențiilor, va fi obligată recurenta-pârâtă SNTFM CFR Marfă S.A. către intimatul-reclamant S. FEROM la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, avansate în recurs, conform art.276 din Codul de procedură civilă, potrivit chitanței nr. 43/02.02.2015 (fila 15 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței civile nr.7784 din data de 17.07.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva sentinței nr.5604 din data de 12.05.2014, în dosarul nr._, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. P. TEHNICO ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR FEROM, în numele membrilor de sindicat: G. A., A. C., A. S. M., T. S. Crăița, C. R., R. I., V. R., B. I..

Modifică, în parte, sentința, în sensul că:

Respinge pretențiile ulterioare datei de 31.12.2010, ca neîntemeiate. Respinge cererea reclamantului B. I., având ca obiect perioada 01.01._11, ca neîntemeiată.

Respinge cererea reclamanților A. C., A. S. M. și T. S. Crăița, ca neîntemeiată.

Menține în rest sentința.

Obligă recurenta-pârâtă SNTFM CFR Marfă S.A. către intimatul-reclamant S. FEROM la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, avansate în recurs, conform art.276 din Codul de procedură civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 02 Februarie 2015.

Președinte,

D. G. E.

Judecător,

D. A. C.

Judecător,

M. P.

Grefier,

I. R. M.

Red: DAC

Dact: Z.G./2 ex/22.02.2013

Jud.fond: F.I.C.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2327/2015.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 394/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 394/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI