Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2322/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2322/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 37902/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1586/2015)
DECIZIE Nr. 2322/2015
Ședința publică de la 16 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA împotriva sentinței civile nr. 1516/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul O. M., având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelanta a solicitat prin cererea de apel judecata în lipsă, precum și că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatului la data de 26.03.2015, care la data de 02.04.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantului la data de 09.04.2015 și care la data de 14.04.2015 a formulat răspuns la întâmpinare, după care:
Curtea, față de lipsa părților la strigarea pricinii, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de apel București la data de 13.03.2015, apelanta S. națională de transport feroviar de marfă “C.F.R.Marfă SA” a criticat sentința civilă nr.1516/23.02.2015 pronunțată în dosarul nr._, susținând faptul că instanța de fond nu a analizat în mod corespunzător excepția prescrierii dreptului material la acțiune, prin raportare la termenul de șase luni prevăzut de dispozițiile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, precum și excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței, în raport de prevederile art.125 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nviel de grup de unități din transportul feroviar, impunându-se concluzia potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar fi fost prematur introdusă, fiind necesară constatarea inadmisibilității acesteia.
Pe fondul pretențiilor acordate, apelanta a susținut că instanța de fond în mod eronat a admis cererea privind diferența de salariu pe perioada 01.07._10 ce rezulta din faptul că în Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi este prevăzut un salariu minim de baza brut de 700 lei, iar în perioada 01.07._10 a fost plătit la un salariu minim brut de 600 lei, la care s-a adăugat coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei 13.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.41 din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 care prevede un salariu minim aplicabil de 700 lei și coeficienți minimi de ierarhizare pentru toate categoriile de salariați.
În art.41 lit. b se prevede expres faptul că părțile implicate în negocieri colective vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei pentru stabilirea salariului minim brut la nivelul respectiv.
În consecință, a susținut apelanta, după ce se garantează un salariu de bază minim brut de 700 lei, se calculează salariile minime de baza brute pentru fiecare categorie de salariați în parte prin aplicarea coeficienților minimi prevăzuți în art. 41 alin. 1 din contract. Acești coeficienți erau cuprinși între 1, aplicabil muncitorilor necalificați, și 2, aplicabil personalului cu studii superioare.
Deci, a conchis apelanta, de salariul minim garantat în plată de 700 lei beneficiau muncitorii necalificați, în timp ce pentru personalul calificat cuantumul maxim al acestui salariu, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit la art. 41 alin. 1, era de 1050 lei, salariu de care ar fi beneficiat reclamanta (sublinierea instanței: în realitate, este vorba despre un reclamant) în baza acestui CCM.
Spre deosebire de reglementarea din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, prin CCM la Nivel de G. de Unități și CCCM al SNTFM CFR Marfa SA au fost stabilite 46 de clase de salarizare, cu coeficienți cuprinși între 1 și 6,361, ajungându-se la un nivel maxim superior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Se observă, în opinia apelantei, în raport de cele mai sus enunțate, diferențe între contractele colective de muncă, nu numai la stabilirea cuantumului salariului minim, dar și la stabilirea coeficienților de ierarhizare.
Prin sentința pronunțată, instanța de fond s-a prevalat de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramura, obligând la calcularea salariilor de bază brute cuvenite, pentru perioada 01.07._10, prin raportare la un salariu de bază brut de 700 lei, fără a face referire la coeficienții stabiliți prin prevederile aceluiași articol.
Astfel, a subliniat apelanta, reclamantul a beneficiat, în conformitate cu prevederile CCM și CIM, de un salariu de baza but corespunzător clasei de salarizare, la care s-au adăugat sporul de vechime de 15 %, sporul pentru condiții grele de munca feroviară de 15% și sporul pentru condiții periculoase de 15%.
A mai apreciat apelanta că a calcula salariul de bază brut în conformitate cu prevederile unui contract colectiv de muncă nu înseamnă a prelua numai anumite dispoziții care convin într-un anumit context, făcându-se abstracție de reglementarea în ansamblu a clauzelor contractuale.
Principiul preeminenței clauzelor contractuale încheiate la nivel superior în detrimentul clauzelor contractuale încheiate la nivel inferior presupune înlăturarea în totalitate a clauzelor vătămătoare și aplicarea clauzelor contractuale mai favorabile, însă, în prezenta speță, nu se poate vorbi de o clauză mai favorabilă stabilită prin CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, analizând trunchiat dispozițiile articolului invocat doar prin raportare la salariul de bază și fără a aplica coeficienții minimi stabiliți prin art.41.
Prin urmare, a apreciat apelanta, drepturile salariale stabilite pentru intimat prin contractul individual de munca respectă dispozițiile art. 238 alin. 1 din Codul Muncii (în vigoare la momentul prestării activității de către reclamant), întrucât nu sunt inferioare Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi și, mai mult, printr-o altă intrerpretare, se încalcă dispozițiile art. 157 din Codul muncii care prevăd negocierea individuală între angajator și salariat a drepturilor salariale, la data semnării contractului individual de muncă și a actelor adiționale, reclamantul neavând obiecții și acceptând salariul stabilit prin negociere.
Apelanta a mai criticat și admitnerea capătul de cerere privind plata, pentru perioada 01.07._10, a diferenței de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate, raportat la salariul majorat, pentru respectiva perioadă, reclamantul beneficiind de un spor de 25% din salariul de bază pentru munca desfășurată în cursul nopții și de un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurată în zilele de sâmbătă, duminică și de sărbători.
Reclamantul a prestat, în perioada pentru care solicitat acordarea acestui spor, activitate în ture, ceea ce înseamnă că timpul de odihnă și timpul de muncă au fost repartizate inegal, iar pentru a-i fi acordat acest spor, ar fi trebuit ca reclamantului să îi fi fost solicitat în mod expres, din partea conducerii societății, să presteze activitatea în zilele de repaus, împrejurare față de care, având în vedere dispozițiile CCM mai sus menționate, cererea reclamantului referitoare la sporul pentru zilele de sâmbătă și duminică, precum și pentru sărbătorile legale este neîntemeiat.
Apelanta a mai susținut și faptul că instanța de fond, în mod eronat, ar fi admis și capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anii 2009 și 2010, susținând că salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 este prescris în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 (toate drepturile salariale anterioare date de 28.06.2010 fiind prescrise), urmând a se avea în vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.
Astfel, a arătat apelanta, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar potrivit cărora din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege, precum și faptul că art.21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi, în care este inclus și art. 30, interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, neputând fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21, s-ar putea plăti salariul suplimentar, precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații.
Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere, deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.
De asemenea, apelanta a arătat că între reprezentanții salariaților și administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anii 2009, 2010 și neacordarea ajutoarelor materiale de C. pentru anul 2010, în mod subiectiv instanța de fond admițând capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, aplicat la diferența de salariu, în temeiul art.71 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, având în vedere dispozițiile art.21 mai sus citate.
Apelanta a criticat și obligarea sa, în mod eronat, la o dublă despăgubire, acordând reclamantului actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plații efective și cu dobânda legală aferente sumelor acordate prin Sentința Civilă calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal, fără a avea în vedere că dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile nu prevăd obligația angajatorului de a plați dobânzi.
Potrivit art.2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi.
În opinia apelantei, actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală au “aceiași” finalitate, reprezentând daune interese pentru executarea cu întârziere sau neexecutarea obligațiilor contractuale, cumulul acestora nefiind posibil, deoarece ar însemna o dublă despăgubire. În conformitate cu prevederile art. 166 Codul Muncii, numai pentru întârzierea nejustificată a plații salariului, instanța poate determina angajatorul la plata de daune - interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 466, 476, 477 Cod Procedură Civilă.
Intimatul O. M. a formulat prin care a solcitat respingerea apelului, în considerarea următoarelor argumente:
Cât privește excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de parata, aceasta este nefondată, deoarece obiectul cererii deduse judecații îl formează diferențele de drepturi bănești calculate la salariul de bază și se aplică dispozițiile art. 268 lit. c Codul muncii ,termenul de formulare a acțiunii fiind de trei ani. Prin prezenta acțiune, reclamanții ( sublinierea Curții: prezentul dosar a fost disjuns din dosarul inițial purtând nr._/3/2013, dosar în care figurau, în calitate de reclamanți, mai mulți salariați) nu au invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci au solicitat plata unor diferențe neacordate, calculate la salariul de bază și care ce fac parte, potrivit dispozițiilor art. 160 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale, aceste diferențe suportându-se din fondul de salarii, iar nu din fondul cu destinație exclusive socială, așa cum este definit de art.21 din Codul fiscal.
Textul de lege pe care l-a invocat pârâta, respectiv art. 268 lit. e Codul muncii, vizează alte drepturi decât cele cu caracter pecuniar, care izvorăsc din contractul colectiv de muncă și, prin urmare, față de această împrejurare dreptul la acțiune nu este prescris. În conformitate cu art. 1 din Convenția nr.95/1949 asupra protecției salariului a Organizației Internaționale a Muncii, termenul "salariu " semnifică, indiferent de denumirea sa și modul de calcul, remunerația sau câștigurile susceptibile de a fi evaluate în bani, stabilite pe cale convenționala ori prin lege, care se acordă în virtutea unui contract de locațiune a serviciilor, scris sau verbal, plătit de patron lucrătorului pentru munca sa ori serviciile aduse.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzuta de art. 125 din CCM la nivel de G. de Unități, aceasta ar trebui respinsă din perspectiva art.6 CEDO care asigura oricărui justițiabil dreptul de acces la o instanța care să analizeze pe fond litigiul în care este parte.
Referitor la obligarea paratei la diferențelor salariale pentru perioada 01.07._10, criticile sunt nefondate, deoarece, în calitate de angajator, parata nu a calculat și nu a plătit drepturile salariate calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi (valabil de la 01.01._11), cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. l din Actul adițional nr.1713/21.04.2010 Ia CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul paratei. Conform Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a, SALARIUL DE BAZĂ MINIM NEGOCIAT LA NIVELUL RAMURII TRANSPORTURI, VALABIL DIN DATA DE 01.01.2008 ȘI NEGOCIAT PENTRU UN PROGRAM COMPLET DE LUCRU DE 170 ore medie/lună, ESTE DE 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta, iar la alin.3 lit. b prevede faptul că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate VOR LUA CA BAZA DE LA CARE PORNESC NEGOCIERILE VALOAREA SALARIULUI DE BAZĂ MINIM B. LA NIVEL DE RAMURA TRANSPORTURI stipulate la art. 41, pct. 3 litera a. pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei, și nu 600 lei, pentru perioada 01.06._11, cât a acordat parata, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați urma a fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41(l) din prezentul contract colectiv de muncă.
Potrivit art.41 alin.2 lit. b din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2011, COEFICIENȚII MINIMI DE IERARHIZARE de la alin. (….) _ nu rezultă foarte clar despre ce alienat ar fi vorba, din modul de tehnoredactare a întâmpinării_ se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de Ramura transporturi stabilit prin art.41 alin.3 lit.a., iar acest indicator, începând cu 1 ianuarie 2008, este de 700 lei, iar nu 600 lei, cum, în mod nelegal, s-a inserat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum prevăd următoarele dispoziții din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2011 în art.3 alin (1): clauzele acestui contract colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora și în alin.3: În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.
De asemenea, a mai arătat intimatul, potrivit dispozițiilor art. 113 alin.3, drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim, potrivit prevederilor art. 114 alin. 1: drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia, iar conform art. 114 alin.2 pentru "începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul contract colectiv de munca publicat în Monitorul Oficial, subzistând obligația apelantei prevăzută în art. 115 alin. 1 conform căruia prevederile contractelor individuale de muncîă existente la data intrării în vigoare a contractelor colective de muncă vor fi puse de acord cu prevederile acestora din urmă.
A subliniat intimatul faptul că pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare, contractele colective de munca încheiate la nivel de unitate neputând să prevadă, sub sancțiunea neluării în seamă, drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură, în caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi fiind ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Din Anexa nr. l care face parte integrantă din Contractele colective de muncă pentru anii 2010-2011 rezulta că salariul brut minim stabilit pentru clasa 1 de salarizare a fost sub nivelul de 700 lei, în condițiile în care Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impunea respectarea clauzelor referitoare Ia drepturile minimale.
De altfel, a mai subliniat intimatul, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat ca rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la nivel de ramură și la nivel național constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților din întreaga țară sau din unitățile care aparțin unei anumite ramuri a economiei. Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă încheiate la un nivel superior pentru negocierea clauzelor contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, în ceea ce privește drepturile minimale.
Prin Decizia Curții Constituționale nr.380/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.015 din 3 noiembrie 2004 și prin Deciziile nr.511/2006 și nr.294/2007, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.8 alin. (1) și (2) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale art.238 aln. (l) din Legea nr.53/2003-Codul muncii, DEFINITIVE ȘI GENERAL OBLIGATORII, Curtea Constituționala a statuat: „Reprezentativitatea de care se bucura organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv afiliat ori nu la organizațiile de la nivel superior. În sfârșit, Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de i munca încheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare".
Referitor la diferența de spor de 25% pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbăta, duminică și sărbătorile legale, criticile apelantei sunt nefondate, deoarece acest spor i-a fost conferit prin prevederile art.42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, conform căruia, în cazul în care, munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopții (procent total de majorare: 250%).
În perioada 01.07._10, intimatul a susținut că a prestat serviciu în regim de tură, iar pentru munca de noapte prestată în zilele de sâmbăta, duminică și sărbătorile legale, a fost plătit cu un spor de 25% la salariul de bază, deși trebuia să primească un spor de 50% la salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, corespunzător cu orele efectuate.
Sporul de 25 % pentru lucrul în timpul nopții prevăzut la pct. VI din Anexa nr.5 la CCM încheiat la nivelul paratei se referă la muncă prestată în timpul nopții, între orele 22,00 și 6,00, în zilele lucrătoare de luni până vineri, și nu la munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale.
Conform art.27 (1) din CCM încheiat la nivelul paratei, munca prestată în zilele de sâmbăta, duminică și sărbătorile legale, se plătește cu spor de 100 la sută din salariul de bază, prin urmare și sporul de 25 % pentru prestarea muncii în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale trebuia să se majorează cu 25%, pentru că nu este normal și echitabil ca cel care lucrează de luni până vineri în timpul nopții, între orele 22, 00 și 6, 00, să primească același spor de 25% pentru lucrul în timpul nopții, precum cel care lucrează în timpul nopții, în zilele de sâmbăta, duminică și sărbătorile legale, acesta fiind sensul prevederilor art.42 alin. L lit g din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, care sunt în concordanță cu prevederile art.125, art.126, art.139, art. l42 din Codul muncii, devenind aplicabile prevederile art.42 alin.1 lit. a și g din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 care prevăd sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract la salariul de bază al salariatului, printre acestea fiind și sporul de 50 % pentru lucrul în timpul nopții.
Susținerea pârâatei potrivit căreia s-ar aplica, cu prioritate, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitoare la sporul de 50 % pentru lucrul în timpul nopții), iar nu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, este nefondată, deoarece sunt aplicabile prevederile art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 republicată conform cărora contractul colective de munca nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi, în același sens fiind prevederile art.38 Codul muncii conform cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate, prin “drepturi recunoscute de lege” trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de munca încheiat Ia nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de munca încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Cu privire la obligarea paratei la plata salariului suplimentar pe anii 2009 și 2010, a arătat intimatul, criticile sunt nefondate.
Cât privește excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru salariul suplimentar aferent anului 2009, raportat la termenul de prescripție de trei ani, intimatul a susținut că acțiunea a fost exercitată de către reclamanți în interiorul său, inclusiv pentru pretențiile privind salariul suplimentar pentru anul 2009, întrucât dreptul la plata acestuia a devenit exigibil începând cu data de 01 iulie 2010.
Chiar dacă în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul paratei nu a fost stabilit un termen de plată a salariului suplimentar, acesta a fost stabilit prin Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial al României Partea a V-a, nr.3/11.11.2008, aplicabil și paratei (la poziția 2 din Anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă, se afla societatea parată SNTFM CFR Marfa" SA.), care, în art. 43(2) Alte venituri, la lit. a, stabilește și termenul de plată al acestuia: al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază al angajatului avut în lună decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor.
Avându-se în vedere că parata nu a acordat acest drept salarial până la acesta dată, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 01 iulie 2010, întrucât dreptul la plata acestuia a devenit exigibil începând cu această dată, iar cererea a fost înregistrată la data de 01.07.2013, dreptul la salariul suplimentar fiind conferit de art.30 din CCM la Nivel de G. de Unități pe anii 2006-2011 potrivit căruia, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Dispozițiile contractuale menționate mai sus au caracter imperativ și nu sunt condiționate de situația economico-financiară a pârâtei apelante, incubând angajatorului obligația de a lua măsurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii, deoarece, potrivit art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii, acesta este obligat să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă, acesta neputându-se sustrage de la obligația sa invocând lipsa fondurilor bănești.Singurele condiții pentru acordarea acestui salariu menționate în amintitul contract erau ca anul pentru care se solicita salariul să fi expirat, iar salariatul să fi desfășurat activitate în cursul unui an calendaristic și să nu fi fost sancționat disciplinar.
Apărările paratei în sensul neacordării acestor drepturi din pricina situației financiare precare nu pot fi primite, întrucât obligația de plată a acestor drepturi a fost asumată necondiționat de înregistrarea de profit sau de îndeplinirea altor condiții prealabile.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seama drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de grup de unități. În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și 2010-2011 nu sunt aplicabile în speța deoarece stabilesc o clauză prohibitivă în contradicție cu dispozițiile art.30 și art.71 din Contractul Colectiv de muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită succesiv în aceleași condiții pentru perioada 2008-31 ianuarie 2011, prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.P.S sub nr.370/20.06.2008 și Actul adițional înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr.629/04/01.2011, fiind astfel încălcate prevederile art.238 Codul muncii și art.8 din Legea nr. 130/1996, CCM la Nivel de G. de Unități fiind încheiat la nivel superior față de CCM pe anii 2009-2010 și 2010-2011, la nivel de unitate.
Prin urmare, a concluzionat intimatul, cum, atât la nivel de unitate, cât și la nivel de grup de unități, existau contracte colective de muncă, ambele valabil încheiate, nefiind desființate/anulate în instanță, suntem în prezența a doua contracte colective de muncă, încheiate la nivele diferite și semnate de aceleași părți, astfel ca onorata instanța trebuie să stabilească care dintre cele două contracte colective prevede clauze mai favorabile în materie de salarizare și care este aplicabil în cauză, în baza dispozițiilor art.40 alin.2 lit. c, art.236, art.238(l), art.241 (1) lit. b, art.243 din Codul muncii și art. 2 lit. b, art. 21 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii și înregistrării contractelor colective de muncă).
În legătură cu cea din urmă critică înscrisă în cererea de apel, intimatul a arătat că a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale ca dauna moratorie, care are ca temei juridic art. 1381 alin.3 Noul cod civil combinat cu art. 1535 alin. 1 Noul Cod civil și care este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea în „ raport cu rata inflației” are ca temei juridic art. 1531 alin. 1 și 2 Noul Cod Civil și constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării și urmărește păstrarea reală a obligației bănești, urmând a se ține cont și de Decizia nr.2/17.02.2014 a ICCJ referitor la dobânda și rata inflației.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune, Curtea arată că drepturilor bănești, indiferent de titulatura lor, sporuri, indemnizații, premii, recompense, prime _esențial fiind să reprezinte drepturile salariale exprimate în bani, iar nu titulatura acestora _ le sunt aplicabile dispozițiile art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, și nu prevederile aceluiași articol expuse la lit.e.
Acestea din urmă au în vedere acele drepturi ale salariaților cuprinse în contractele de muncă ce nu sunt exprimate în bani, chiar dacă ulterior pot fi convertite și ele în monedă, cum ar fi, spre exemplu, cazul prevederii într-un contract colectiv de muncă sau individual de muncă a dreptului salariatului la primirea unei salopete de lucru o dată la trei luni sau a primirii, anual, a unei cantități din produsele societății.
D. pentru astfel de drepturi este incident termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii. Dacă s-ar admite ipoteza contrară, ar însemna ca, în mod paradoxal, încheierea unor contracte de muncă (fie că este vorba despre cele colective sau despre cele individuale) să fie în defavoarea salariaților, de vreme ce toate drepturile cuprinse în respectivele contracte, indiferent dacă sunt exprimate sau nu în mod direct în bani, ar fi supuse termenului de prescripție de 6 luni, spre deosebire de toți ceilalți salarizați în câmpul muncii și cărora li s-ar aplica termenul de prescripție de 3 ani.
Cu privire la excepția inadmisibilității, Curtea constată că apelanta pârâtă nu pare a cunoaște diferența între excepția inadmisibilității și excepția prematurității, de vreme ce începe prin a invoca inadmisiblitatea demersului procedural inițiat de intimatul reclamant, prin Sindicat, și termină prin a susține că acțiunea acestuia ar fi prematur introdusă (prin urmare, nu inadmisibilă).
Inadmisibilitatea, ca excepție, poate fi invocată atunci când, cu titlu de exemplu, formularea unei cereri de chemare în judecată este condiționată prin lege de parcurgerea unei etape administrative prealabile, cu caracter obligatoriu.
Prematuritatea vizează situațiile în care un petent se adresează instanței de judecată înainte de expirarea unui termen imperativ, prevăzut de lege sau a unuia convențional, stabilit prin voința părților.
Prin urmare, prematuritatea are legătură cu nerespectarea unor termene, prin acționarea în instanță înainte de expirarea respectivelor termene, în timp ce inadmisibilitatea sancționează neparcurgerea, anterior sesizării instanței, a unei proceduri cu caracter administrativ obligatoriu.
În contextul celor mai sus expuse, se cuvine subliniat că, în raport de dezvoltarea acestui motiv de apel, apelanta invocă drept excepție de inadmisibilitate neadresarea pârâtului intimat sau a reprezentantului său legal comisiei paritare organizate la nivel de unitate ori celor prevăzute în contractele colective superioare ca aplicabilitate.
În acest sens, Curtea reține că o astfel de procedură nu este obligatorie potrivit dispozițiilor legale în materia dreptului muncii și, în plus, nu reprezintă o acțiune/inacțiune care să poată fi pusă în seama salariatului ce ar fi trebuit să beneficieze de o corectă calculare a drepturilor sale salariale.
Așadar, cât timp nu salariatului îi revenea această obligație de a se adresa unei Comisii Paritare, iar salariatul este directul și unicul beneficiar al drepturilor salariale pretinse, chiar dacă în numele său acționează Sindicatul doar în calitate de reprezentant legal, nu i se poate opune un demers pentru care nu subzistă, în privința lui, o atare obligație.
Referitor la criticile care vizează salariul suplimentar aferent anului 2010 și la susținerea apelantei potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să interpreteze dispozițiile art.30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, prin prisma prevederilor art.21, acest drept salarial făcând parte din sistemul premial, Curtea reține că în art.21 din amintitul Contract face referire la constituirea mai multor fonduri, printre care și fondul de cointeresare prin premiere.
Apelanta afirmă că salariul suplimentar aferent anului 2010 ar reprezenta un astfel de premiu, fiind condiționat de veniturile realizate și de ceea ce rămâne după acoperirea cheltuielilor.
Este de observat că dreptul reprezentând salariul suplimentar aferent anului_ este cuprins într-un capitol distinct de cel care face vorbire despre sistemul premial, iar formularea din art.30 este foarte clară, stabilind condițiile care trebuie îndeplinite pentru primirea unui astfel de salariu suplimentar, și anume munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic.
Nicăieri în textul art.30 nu se face vorbire despre condiționarea acordării acestui salariu suplimentar în raport de existența sau inexistența veniturilor apelantei.
Mai mult, lectura dispozițiilor art.21 prilejuiește observația conform căreia rezultă că, în sine, fondul de cointeresare prin premiere constituie o obligație a angajatorilor din ramura transporturi feroviare, iar nu o facultate, sintagma “ din veniturile realizate” arătând sursa din care se constituie respectivul fond și nereprezentând o simplă condiție în lipsa căreia nu ar mai putea fi constituit fondul, cu atât mai mult cu cât din topica articolului 21 reiese că tot din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, apelanta urma să plătească impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială, precum și celelalte vărsăminte prevăzute de lege.
Or este puțin probabil ca toate aceste obligații fiscale să fie “condiționate” de existența veniturilor, după acoperirea cheltuielilor, pentru că, altminteri, ar trebui să se accepte că apelanta nu ar mai putea fi obligată să își achite impozitele sau cotele de contribuții sociale pentru drepturile salariale pe care le plătește, deoarece nu ar dispune de venituri, după acoperirea cheltuielilor, ceea ce nu poate fi primit ca argument juridic, pentru că plata impozitelor și a contribuțiilor reprezintă o obligație necondiționată.
Referitor la nedatorarea salariului suplimentar pentru anul 2010 și a ajutorului material aferent sărbătorii Crăciunului 2010 ca urmare a încheierii Actului adițional nr.1713/21.04.2010, Curtea reține că, în respectivul act adițional, părțile au stabilit ca, la nivel de unitate, aferent anului 2010 să nu se acorde salariul suplimentar, precum și ajutorul material aferent Crăciunului, însă o astfel de prevedere nu produce rezultatul exonerator de la plată urmărit de apelantă la încheierea respectivului act adițional, deoarece dreptul salarial prevăzut de acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material aferent sărbătoririi Crăciunului au rămas prevăzute ca atare în art.30 și 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare, acest din urmă contract având o forță juridică superioară celui încheiat la nivel de societate feroviară, context în care devin aplicabile dispozițiile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996 (în vigoare la data încheierii actului adițional) potrivit căruia contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de această prevedere legală cu caracter imperativ, chiar și pentru anul 2010, apelanta datorează intimatului atât contravaloarea salariului suplimentar cât și contravaloarea ajutorului material pentru Crăciunul anului 2010, deoarece acestora din urmă le sunt aplicabile direct dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv dispozițiile Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare, rămas în vigoare până la data de 31.01.2011.
Prin Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2009-2010, încheiat la nivelul apelantei, în Anexa nr.1 a fost prevăzut, pentru coeficientul de ierarhizare 1, valoarea de 570 de ron, această valoare fiind aplicabilă de la data intrării în vigoare a Contractului, respectiv de la data înregistrării sale la Direcția de muncă și protecție socială a Municipiului București.
La acea dată, în vigoare era Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de ramură Transporturi pe anii 2008 -2010, contract în care, la art.41 alin.3 lit.a, este prevăzut faptul că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1.01.2008, este de 700 ron pentru un program complet de lucru de 170 de ore/lună.
În conformitate cu dispozițiile art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 (în forma acestui act normativ la data semnării Contractului) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, ceea ce înseamnă că prin Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2009-2010, încheiat la nivelul apelantei, nu se puteau stabili, în Anexa nr.1, drepturi salariale mai mici decât cele înscrise în Contractul Colectiv de Muncă superior ca aplicabilitate.
Sancțiunea înscrierii unor valori mai mici în Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul recurentei constă în aplicarea dispozițiilor înscrise în Contractul Colectiv de Muncă superior ca aplicabilitate.
Sintagma superior ca aplicabilitate trebuie raportată însă la contractul colectiv care are cea mai largă acoperire, respectiv la cel încheiat la nivel național (dacă este cazul) sau la cele imediat următoare ca aplicabilitate, respectiv la cele încheiate pe ramuri de activitate economică sau pe grupuri de unități.
Curtea subliniază că sancțiunea în cazul cuprinderii în Contractele colective de muncă de rang inferior a unor drepturi minimale mai puțin favorabile salariaților decât cele ce se regăsesc în contractele încheiate la nivel superior nu este condiționată de constatarea vreunei nulități, ci doar de constatarea existenței și validității contractului colectiv încheiat la nivel superior, urmând ca sancțiunea să constea, în concret, în aplicarea cu prioritate a clauzelor din contractul colectiv de rang superior, iar nu în anularea parțială a celui de rang inferior.
Măsura anulării nici nu ar fi de multe ori, din punct de vedere juridic, posibilă, pentru că subzistă situații în care contractele colective de muncă la nivel de ramură sunt încheiate ulterior celor de la nivelul unităților sau a grupurilor de unități, suprapunerea cronologică fiind doar parțială, iar nulitatea, dacă ar fi cerută și constatată, ar trebui să producă efecte retroactive de la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sau la nivel de grupuri de unități, însă dacă respectivul contract colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități a fost încheiat anterior celui la nivel de ramură, nu ar exista temei pentru constatarea nulității unora din clauzele sale. O clauză valabilă la momentul nașterii sale nu poate deveni nulă pe parcursul derulării etapelor convenționale ca urmare a intervenirii altor înțelegeri contractuale (în cazul de față a unor contracte colective încheiate la nivel superior) sau a modificărilor legislative.
De aceea, nu este incidentă sancțiunea nulității, ci cea a inaplicabilității clauzelor care stabilesc drepturi minimale la un nivel inferior în raport de cele cuprinse în contractul colectiv de muncă cu cea mai largă acoperire juridică, adică, în alți termeni, o formă de caducitate pentru aceste clauze, caducitate care poate fi constatată de către instanța de judecată în absența declărării nulității respectivelor clauze.
În această situație, clauzele care cuprind drepturi la un nivel mai mic decât cele din contractul colectiv încheiat la nivel superior nu se vor mai aplica de la data înregistrării contractului de la nivel superior.
Dificultățile economice nu pot constituie un motiv de nerespectare a obligațiilor contractule, cât timp aceste împrejurări nu au condus la situații excepționale care să impună restricții sau limitări legale ale drepturilor salariale pentru toți salariații și cetățenii, indiferent de domeniul de activitate, public sau privat.
În acest sens, este de subliniat că nicio dispoziție legală expresă nu instituie motivul dificultăților economice ca fiind o cauză legală de neplată a drepturilor salariale.
Încadrarea în bugetele de venituri și cheltuieli reprezintă un scop pentru recurentă însă, cu privire la legitimitatea acestui scop, este de făcut următoarea precizare: bugetele trebuia aprobate, pe baza proiectelor de buget transmise de către unitățile cu capital de stat, cu sumele necesare unei plăți integrale a drepturilor salariale, astfel cum au fost acestea prevăzute în contractul colectiv de muncă cu cea mai largă aplicabilitate, respectiv în cel încheiat la nivel de ramură, pentru că, dacă s-ar admite ipoteza contrară, ar însemna ca respectivul contract încheiat la nivel de ramură să nu își producă, în concret, efectele, tocmai pentru că una dintre părți, și anume patronatul, respectiv Statul Român, emite o . acte cu caracter administrativ (cum este și cazul celor trei hotărâri de guvern menționate de recurentă) prin care, în mod intenționat, stabilește un buget de cheltuieli cu salariile mai mic decât cel necesar respectării drepturilor negociate și convenite de partenerii sociali (printre care și Statul Român) la momentul semnării contractului colectiv la nivel de ramură.
Contractele colective de muncă, în ordinea prevăzută în Legea nr.130/1996, sunt garantate la nivel constituțional, prin articolul 41 alin.5 din Constituția României potrivit căruia dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate, iar neaplicarea lor, ca efect al emiterii unor acte administrative, nu poate fi acceptată ca reprezentând o măsură sau o justificare legală, cât timp contractele colective de muncă trebuie duse la îndeplinire, având un caracter obligatoriu și forța juridică a unor legi, legea fiind superioară din punct de vedere juridic oricărei hotărâri de guvern sau ordin de ministru.
Cu privire la noțiunea de lex terția folosită de recurentă pentru a argumenta imposibilitatea, în opinia sa, de aplicare a două contracte colective de muncă, instanța de control judiciar subliniază, pe de o parte, că, în cauză, este vorba despre contracte, iar nu despre legi, existând numeroase situații în care între părți se aplică simultan mai multe contracte în derularea relațiilor civile (fostele relații comerciale), iar, pe de altă parte, că, în materia dreptului muncii, însăși legea prevede această obligație de preluare în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior a dispozițiilor minimale prevăzute, pentru salariații din respectiva ramura economică de activitate, în contractele colective cu o mai largă aplicabilitate.
Prin urmare, preluarea valorii minime de 700 ron pentru salariul minim de bază, însoțită de aplicarea coeficienților minimi de multiplicare, prevăzuți în contractul colectiv cu cea mai largă aplicabilitate, respectiv în cel încheiat la nivel de ramură, reprezentau obligații de bază legale pentru recurentă, la care se adăugau, desigur, preluarea și aplicarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități feroviare.
Dispozițiile Legii nr.130/1996 (lege în vigoare în intervalul 2009-2010), ca și cele ale Codului muncii sunt dispoziții cuprinse în legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, inclusiv de la dispozițiile art.969 din vechiul Cod civil, în sensul în care, pentru a fi aplicabile anumite clauze referitoare la drepturile salariaților, nu este necesar ca acestea să fi fost negociate direct cu angajatorul, la nivelul acestuia, ci este suficient să se regăsească în contractele colective de muncă încheiate la nivelul ramurii economice în care își desfășoară activitatea respectivul anagajator.
Legiuitorul a prevăzut această posibilitate pentru protecția eficientă a salariaților, în situația în care un angajator ar reuși să includă prevederi mai puțin avantajoase pentru salariații săi în contractul pe care îl încheie la nivel de unitate, precum și pentru uniformizarea sistemului salarial la nivelul unei ramuri economice în care salariații desfășoară activități înrudite și, prin urmare, din considerente de etică socială, este echitabil și rezonabil să primească drepturi salariale comparabile, cel puțin în privința nivelului minimal al acestora, nivel prevăzut în contractele colective cu o mai largă aplicabilitate în raport de contractul colectiv încheiat la nivel de unitate/societate.
În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea societății recurente atât la plata dobânzilor legale cât și la dispunerea actualizării cu rata inflației, Curtea reține că argumentele recurentei relaționate cu OG nr.13/2011 nu sunt aplicabile, pentru că drepturile salariale acordate vizează o perioada anterioară anului 2011 și, pe cale de consecință, nu au incidență în cauză.
Referitor la susținerea conform căreia și în baza OG 9/2000, dobânda legală includea nivelul indicelui de inflație, Curtea reține că dispozițiile art 3 din acest act normativ arată ce reprezenta dobânda legală în materie civilă, și anume: în toate celelalte cazuri (cu excepția dobânzii legale din materia comercială), dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%.
Aceasta era reglementarea în vigoare, în privința dobânzii legale civile, în vigoare în intervalul pentru care Tribunalul a stabilit obligația plății debitului principal.
Conform paginii oficiale a Bancii Naționale a României, începând cu luna februarie 2009, ” formula de calcul a ratei dobânzii de referință a BNR este definită ca medie aritmetică, ponderată cu volumul tranzacțiilor, a ratelor dobânzilor depozitelor atrase, operațiunilor reverse repo (adică injecții de lichiditate), și operațiunilor repo din luna anterioară celei pentru care se face anunțul. Rata dobânzii de referință, astfel calculată și publicată lunar, este o dobândă de piață și nu trebuie confundată cu rata dobânzii de politică monetară.”
Din această definiție nu se poate extrage concluzia potrivit căreia, în baza OG nr.9/2000, formula de calcul a dobânzii de referință a BNR ar fi inclus și indicele de inflație, aplicabil pentru perioada 13.08._10.
Curtea reține că recurenta face vorbire și despre actualizarea sumelor datorate, susținând că, prin acordarea actualizării și obligarea la plata dobânzii, Tribunalul ar fi realizat o dublă reparare a prejudiciului creat ca urmare a plății cu întârziere a drepturilor salariale stabilite a fi fost datorate, însă Curtea reține că sintagma de daune-interese cuprinsă în articolul 161 alin.4 din Codul muncii (în forma acestuia anterioară republicării) este relaționată cu acoperirea prejudiciului produs prin neplată.
Or acest prejudiciu nu constă numai din dobânda, respectiv suma de care, dacă reclamanții ar fi primit și ar fi ales să economisească respectivele drepturi salariale, corect și la termenul scadent plătite, ar fi dispus în plus, ci cuprinde și efectul devalorizării monedei în care trebuia plătite, la momentul exigibilității, drepturile salariale stabilite a fi datorate.
Dacă nu s-ar fi dispus și reactualizarea sumelor datorate (debit principal și dobânda aferentă acestuia), ar fi însemnat ca prejudiciul să nu fi fost integral acoperit, aplicarea dobânzii la o sumă cu care reclamanții își pot achiziționa mai puține bunuri și servicii (ca efect al fenomenului inflaționist ce reflectă deprecierea valorii economice concrete a monedei în care se face plata drepturilor salariale) neacoperind această diferență între valoarea nominală a bancnotelor, respectiv monedelor în care se va face plata și valoarea economică reală a acestora de la momentul plății efective.
Cirticile apelantei sunt însă întemeiate în ceea ce privește netemeinicia soluției instanței de fond referitoare la obligarea sa la plata contravalorii salariului suplimentar aferent actviității desfășurate în anul 2009 de către intimat, dar nu din perspectiva aplicabilității termenului de șase luni de prescripție, ci din perspectiva aplicabilității termenului de prescripție de trei ani.
Curtea nu poate primi drept valide argumentele intimatului potrivit cărora termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă de la data de 01 iulie 2010, întrucât plata salariului suplimentar aferent anului 2009, în raport de dispozițiile art. art. 43 alin. (2) lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial al României Partea a V-a, nr.3/11.11.2008, urma a fi realizată în primul semestru al anului următor, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 01.07.2013.
Dacă, pornind de la dispozițiiile art. 43 alin.(2) lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, plata salariului sunplimentar datorat pentru activitatea din anul 2009, urma a se face în cursul primului semestru al anului 2010, rezultă că, cel mai târziu, termenul de trei ani pentru calcularea termenului de prescripțiea început să curgă de la data de 30 iunie 2010 (aceasta find data de finalizare a primului semestru), încheindu-se la data de 30.06.2013.
Or, din cele afirmate în întâmpinarea depusă la dosarul de apel de către însuși reclamantul intimat, cererea inițială de chemare în judecată a fost depusă după data de 30.06.2013, respectiv la data de 1.07.2013, termenul de prescripție de trei ani prevăzut de dispozițiile Codului muncii nefiind un termen procedural civil căruia să i se aplice dispozițiile art.181 pct.3 teza finală din Codul de proc.civilă.
În privința sporului ee 25%, potrivit dispozițiilor art. 42 alin 1 lit. g din CCM la nivel de ramură transporturi, în cazurile în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata . repaus sau de sărbătoare timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100% la care se aplica sporul pentru orele lucrate în timpul nopții.
Intimatul - reclamant a prestat în perioada solicitată, potrivit contractului individual de muncă, activitate în ture, timpul de muncă și timpul de odihnă fiind deci repartizate inegal.
Interpretarea intimatului-reclamant în sensul ca sporul de 25 % pentru muncă prestată în zilele de sâmbătă, duminică și în cazul sărbătorilor legale se majorează cu 25%, pentru ca nu ar fi normal și echitabil ca cel care lucrează de luni până vineri în timpul nopții, între orele 22, 00 si 6, 00, să primească același spor de 25% pentru lucrul în timpul nopții ca cel care lucrează în timpul nopții, dar în zilele de sâmbătă, duminică și în cazul sărbătorilor legale este lipsită de suport legal.
Atât timp cât a fost remunerat cu spor de 25% pentru munca în timpul nopții, peste sporul pentru munca lucrată în zilele de repaus săptămânal, nu există temei pentru majorarea cu încă 25% a acestui spor.
Pe cale de consecință, în baza art.480 alin.1 din Codul de proc.civilă, va admite apelul, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul considerentelor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul procesual ales la Centrul Zonal de Marfă București – București, sector 1, Piața Gării de Nord nr. 1-3, împotriva sentinței civile nr. 1516/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul O. M., identificat cu CNP:_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat M. D. – B., .. 13, Jud. B..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Înlătura obligația pârâtei de plată a sporului de 25% și a diferențelor salariale rezultate ca urmare a acordării acestui spor, precum și obligația de plată a salariului suplimentar aferent anului 2009 ca urmare a prescrierii dreptului material la acțiune.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Iunie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 24 Iunie 2015
Red. jud. A.F/4ex/27.07.2015
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1607/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 394/2015.... → |
|---|
