Obligaţie de a face. Decizia nr. 4372/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 4372/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2015 în dosarul nr. 4372/2015

Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE

DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.4372

Ședința publică de la 13 noiembrie 2015

Curtea constituită din

PREȘEDINTE – D.-E. O.

JUDECĂTOR - C.-G. C.

GREFIER - S. Ș.

Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta – reclamanta M. E., împotriva sentinței civile nr.3139 din 31.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ CF BUCUREȘTI, având ca obiect – drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata – pârâtă C. Națională de Căi Ferate CFR S.A. – Sucursala Regională CF București, reprezentată de consilier juridic E. D., în baza delegației aflată la fila 24 în dosar, lipsind apelanta – reclamanta M. E..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, în raport de prevederile art.392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea cererii de apel.

Intimata – pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea apelului, ca netemeinic și nelegal.

Curtea, în raport de prevederile art.394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.3139 din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București,a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând contravaloarea tichetelor de masa anterioare datei de 19.02.2014 și, în consecință respinse aceste pretenții ca fiind prescrise; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor ca neîntemeiată; a fost respinsă, în rest, cererea precizată formulată de reclamanta M. E., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Transporturilor C. Națională de Căi Ferate CFR SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanta M. E. a fost angajată în cadrul societății pârâte în funcția de „Acar I” având locul de muncă la SRCF București /DiviziaTrafic/Stații halte de Cale Ferată/Stația P., aspect ce a rezultat din mențiunile inserate în Actul adițional nr.3169/21.11.2011 la contractul individual de muncă.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei ianuarie 2011- până la zi Tribunalul a reținut că în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, sumele corespunzătoare tichetelor de masa acordate de angajator, in limitele valorii nominale, nu se iau in calcul nici pentru angajator, nici pentru Salariat Ia stabilirea drepturilor si obligațiilor care se determina in raport cu venitul salarial. În consecință acestea nu fac parte din categoria drepturilor salariale ci din categoria drepturilor sociale, sumele primite cu acest titlu nefiind impozabile potrivit art. 55 alin. 4 lit. b) din codul fiscal.

Tichetele de masa având statut legal de alocație zilnica de masa, la care s-a făcut referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariale, aceasta pentru că nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat având caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un CCM.

Așadar, Tribunalul a concluzionat că drepturile bănești solicitate cu acest titlu nu sunt drepturi de natura salariala fapt pentru care, cererile in vederea soluționării unui conflict de munca ce au ca obiect acordarea acestui drept pot fi formulate, in conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii „in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca sau a unor clauze ale acestuia", nefiind incidente în această situație prevederile art. 268 alin. 1 lit. c care impun un termen de prescripție de 3 ani pentru veniturile obținute de salariați cu titlu de drepturi salariale.

Având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată-19.08.2014, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii și cele reținute mai sus Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile solicitate cu titlu de tichete de masă pe perioada ianuarie_14 și a respins aceste pretenții ca fiind prescrise.

În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în speță, nu s-a putut reține incidența dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. e anterior republicării), conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, întrucât drepturile solicite prin cererea de chemare în judecată au natura juridică au unor drepturi de natură salarială, ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. c anterior republicării), conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Instanța a reținut că, în mod greșit, pârâta a avut în vedere dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii, câtă vreme obiectul conflictului individual de muncă privește plata unor drepturi salariale neacordate, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii. Așa fiind, cererea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune pentru fiecare dintre pretenții.

Este adevărat ca pretențiile reclamantei rezida din neexecutarea Contractul Colectiv de munca, însa cum drepturile solicitate sunt de natura salariala, termenul de prescripție este de 3 ani, fiind încadrate în prevederile art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii. Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor salariale suplimentare, respectiv drepturi individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni ci termenului de prescripție prevăzut de art. art.268 alin.1 lit c din Codul Muncii, neavând relevanță că drepturile în discuție au caracter periodic sau că au luat naștere în urma negocierilor colective.

În consecință, s-a dispus respingerea excepției prescripției, sub aspectele invocate, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei Tribunalul a apreciat cererea precizată ca fiind neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, Tribunalul a reținut următoarele:

S-a invocat drept temei juridic al pretențiilor prevederile H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, H.G. nr. 1225/14 decembrie 2011, H.G. nr. 23/22.01.2013.

Prevederile legale invocate:

H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010 prevede că ” Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.

H.G. nr. 1225/14 decembrie 2011,” Începând cu data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră”.

H.G. nr. 23/22.01.2013 prevede că “Începând cu data de 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună, în anul 2013 reprezentând 4,44 lei pe oră. Iar începând cu data de 23.04.2013 salariul minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 800 lei lunar pentru un program de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră.

Reclamanta a solicitat recalcularea drepturilor salariale prin modificarea elementului reprezentând salariul de baza minim brut aferent clasei 1 de salarizare, prin majorarea acestuia la cuantumul prevăzut in hotărârile de Guvern, cu aplicarea coeficienților de ierarhizare - celalalt element al salariului - prevăzut in CCM.

Conform art. 160 din Codul muncii, „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”

Potrivit art. 164 din Codul muncii - Legea 53/2003 republicata, alin (1) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor.(...) iar potrivit alin (2), angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de bază minim brut orar pe țară

Potrivit alin (3) angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.

Din coroborarea dispozițiilor legale menționate a rezultat că salariul de 670 lei, 700 lei 750 și 800 lei la care fac referire actele normative invocate de către reclamantă reprezintă salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, la care se aplică sporurile și adaosurile, legiuitorul interzicând angajatorilor să stabilească salarii de bază sub acest nivel.

La nivelul societății reclamante drepturile salariaților au fost reglementate prin contracte colective de munca încheiate la nivel de unitate SNTFC „CFR SA” pentru anul 2011 – 2012 și pentru anul 2012-2013 .

Instanța a observat ca începând cu data intrării in vigoare a CCM al SNTFM CFR SA înregistrat începând cu 2011, salariul brut de baza se calculează exclusiv in baza grilei de salarizare prevăzute in anexa 1 a CCM ce prevede salariul de baza brut pentru fiecare clasa de salarizare.

S-a pretins prin cererea precizată că acest cuantum al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, 700 lei,750 respectiv 800 lei, ar trebui înmulțit cu coeficienții de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, pentru a determina salariul de bază.

Sistemul de salarizare al personalului din societate a fost cuprins în Anexele la aceste contracte colective de muncă.

Acest cuantum de 670 lei, 700 lei, 750 respectiv 800 lei la care fac referire actele normative invocate nu trebuie confundat cu etalonul convenit prin CCM la nivel de unitate, care se înmulțește cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în aceeași convenție colectivă de muncă, pentru determinarea salariului de bază, aceasta interpretare fiind eronată.

Etalonul de 600 lei, agreat prin CCM, servește la determinarea salariului de bază, numai rezultatul obținut după aplicarea coeficienților de ierarhizare putând fi comparat cu nivelul salariului de bază minim garantat în plată.

Instituirea unui salariu minim brut pe țară garantat în plată reprezintă o formă de protecție socială a angajatului, căruia i se garantează un venit minim de subzistență.

Argumentul că acest salariu minim brut pe țară stabilit prin actele normative sus-menționate trebuie avut în vedere la algoritmul de calcul stabilit prin contractul colectiv de muncă este eronat, întrucât scopul avut în vedere de actul constituțional nu a fost de stabilire a unui salariu obligatoriu de la care părțile contractuale să procedeze la negociere, ci o măsură de protecție a angajatului prin care să i se recunoască în plată un salariu brut lunar care să nu fie inferior celui de bază minim brut pe țară.

Or, în cauză, pârâta a procedat la calcularea salariului, conform art. 162 Codul muncii, prin care nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile și cu algoritmul de calcul prevăzut în anexa 1 la CCM la nivel de unitate valabil pentru perioada menționată.

Tribunalul a reținut că acțiunea nu este întemeiată și pentru faptul că obligația instituită în art. 164 Codul muncii vizează numai garantarea în plată a unui salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, iar nu salariul de bază brut al fiecărei categorii. Cu alte cuvinte, nu se pot acorda salarii brute sub minimul stabilit de hotărârile de guvern mai sus enunțate.

Obligația instituită de hotărârile de guvern în sarcina angajatorului o reprezintă stabilirea salariului minim la nivelul celui reglementat prin respectiva hotărâre ori, așa cum rezultă din actele dosarului salariul de încadrare nu au fost sub pragul impus prin hotărârile de guvern, astfel încât instanța constată că aceste reglementări legale nu au fost încălcate.

Acest aspect a rezultat fără echivoc din actul adițional la contractul de muncă al reclamantului. Astfel, începând cu anul 2011 reclamanta a beneficiat de un salariu de baza lunar mai mare decât salariul de baza minim brut garantat in plata stabilit prin hotărâre de guvern la care s-au adăugat diferite sporuri. De asemenea nu a beneficiat de un salariu de baza egal cu cel stabilit prin hotărârea de guvern sau mai mic, salariul acestuia fiind stabilit prin contractul individual de munca la un nivel mult mai ridicat decât salariul de baza minim brut garantat in plata.

În sfârșit, a apreciat că de o hotărâre de Guvern prin care se stabilește salariul minim brut pe țară profită numai salariații care au un salariu brut mai mic decât cel fixat la nivel național. Nu există vreo obligație a angajatorilor de a majora salariile în mod proporțional salariaților care au deja salarii mai mari decât cel minim brut pe țară.

Așa cum s-a menționat anterior, reclamanta, începând cu 21.11.2011 a avut un salariu brut de baza de 1020 lei corespunzător clasei 17 de salarizare ori, instanța observa ca acest salariu de baza brut este net superior chiar si celui mai mare salariu de bază brut pe tară și garantat în plată de 800 lei stabilit de art.1(2) din HG. 23/2013, motiv pentru care cererea sub acest aspect apare ca neîntemeiata întrucât anexa ce prevede grila de salarizare pe clase de salarizare nu prevede drepturi salariale la nivel inferior salariilor minime de baza brute garantate in plata prevăzute de HG nr.1193/24.11.2010,HG nr.1225/14.12.2011, si HG.nr.23/2013.

Mai mult, instanța a reținut că, ceea ce urmărește de fapt reclamanta este ca sa i se recalculeze drepturile salariale cuvenite pentru perioada 1.12.2011 –decembrie 2013 in baza unui algoritm de calcul propriu, respectiv sa se înmulțească coeficientul ( coeficienții) de salarizare de 1,700 (prevăzuți ptr. fiecare clasa de salarizare ) prevăzut pentru clasa 17 din grila de salarizare ( prevăzuți in grila de salarizare) cu salariul salariu de bază minim brut pe tară și garantat în plată prevăzut prin hotărâri de guvern.

Acest mod de calcul nu a avut insa nici un fundament legal, de vreme ce, pentru intervalul 2011-la zi, CCM-ul încheiat la nivel SNTFM CFR SA nu mai prevede stabilirea salariilor in funcție de vreun coeficient de ierarhizare (potrivit actului nr. 78/DDS/02.03.2011, contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi a fost denunțat de Confederația Naționala a Patronatului R. si Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România, părți semnatare ale contractului si pe cale de consecința acesta a expirat la data de 31.12.2010).

Pentru motivele reținute Tribunalul a respins aceste pretenții ca neîntemeiate.

În privința drepturilor bănești solicitate de reclamantă, drepturi prevăzute, în opinia acesteia în art. 108 din CCM pe anul 2011-2012, în art. 106 din CCM pentru anul 2012-2013 ( prelungit pentru 12 luni prin actul adițional nr.116/2012) Tribunalul a reținut următoarele:

Drepturile solicitate au ca temei Contractul colectiv de muncă la nivel de CNCF CFR SA astfel:

- CCM al CNCF „CFR" SA pe anul 2011-2012 la art. 108 (1) Art. 8.(l) Pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6.

-CCM al CNCF „CFR" SA pe anii 2012-2013 la art. 106 (1) Art.106. (1) Pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr, 6.

Pentru anul 2013-2014 a fost încheiat Actul Adițional la Contractul Colectiv de Munca pe anul 2012-2013 al CNCFR „CFR" SA înregistrat la ITMB cu numărul 116/2012 prin care termenul de valabilitate se prelungește cu 12 luni.

Ajutorul material pentru recuperarea forței de munca este prevăzut in:

-CCM al CNCF „CFR" SA pe anul 2011- 2012 la art. 108 (2) Art. 108 (2) Salarialii vor beneficia de un ajutor material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihna.

-CCM al CNCF „CFR" SA pe anii 2012-2013 la art. 106 (2) potrivit căruia,salariații vor beneficia de un ajutor material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihna.

Ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. si prima pentru Ziua Feroviarului sunt prevăzute in:

- CCM al CNCF „CFR" SA pe anul 2011- 2012 la art. 108 (5),conform căruia,în afara ajutoarelor la care au dreptul,salariații vor mai beneficia: cu ocazia sărbătorilor de Paste, de C. si de Ziua Feroviarului se va acorda salariaților un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariați care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, au fost sancționat pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului se aflau in concediu fara plata pentru o perioada de un an.

- CCM al CNCF „CFR" SA pe anii 2012-2013 la art. 106 (5).

-CCM al CNCF „CFR" SA pe anul 2011- 2012 la art. 108 (7) Personalul CN CFR SA beneficiază de acordarea a câte unui tichet de masă/zi/angajat, în conformitate cu prevederile legale;

-CCM al CNCF „CFR" SA pe anii 2012-2013 la art. 106 (7) Personalul CN CFR SA beneficiază de acordarea a câte unui tichet de masă/zi/angajat, în conformitate cu prevederile legale;

Ceea ce reține instanța este faptul că nu există nici o prevedere în Contractele colective de muncă aplicabile ,care să instituie în sarcina pârâtei pentru perioada 2011-2014,obligația plății acestor drepturi .

Aceasta concluzie rezultă fără echivoc din teza I din art. 108 – CCM pe 2011-2012 și art.106 din CCM pe 2012-2013 care menționează că părțile contractante stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să se negocieze atât clauzele stabilite în articolele anterioare cât și prevederile referitoare la drepturile solicitate de reclamantă, respectiv:salariul suplimentar, ajutor material pentru recuperarea forței de munca,ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paste, de C. si de Ziua Feroviarului și acordarea tichetelor de masă.

Așadar instanța reține ca nu exista raport juridic de obligație între părți pentru pretențiile solicitate cu acest titlu.

Dispozițiile art. 37 din Codul Muncii prevăd ca „ drepturile si obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca";

Potrivit dispozițiilor art.229 din Codul muncii 1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.

(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.

(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.

Evident că, ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care a fost încheiat, prin care aplicarea principiului libertății contractuale, el reprezentând legea părților.

Contractele Colective de Muncă la nivel de CNCF „CFR"- SA încheiate pentru anii 2011-2012 si 2012-2013 ce produc efecte și sunt aplicabile salariaților CNCF „CFR"-SA,au ca părți semnatare CNCF „CFR"-SA și reprezentanții organizațiilor sindicale și anume: Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, Federația Națională „Drum de F.", Federația Națională a Sindicatelor din Transporturi „ELCATEL", Federația Automatizări Feroviare și Federația Mecanicilor de Locomotivă din România .

Având în vedere că prin contractele colective de muncă, părțile semnatare au stabilit că se vor negocia la următoarele discuții anumite drepturi salariale, aceasta fiind voința comună a părților - patronat și reprezentanții organizațiilor sindicale, instanța nu se poate substitui acestei voințe prin interpretarea acestei prevederi în sensul unei obligații asumate de către angajator decât prin încălcarea principiului forței obligatorii a convenției, principiu statuat prin dispozițiile art. 1270 noul cod civil .

Tribunalul nu a reținut critica reclamantei în sensul că pârâta și-a manifestat reaua – credință prin amânarea negocierilor cu privire la acordarea acestor drepturi bănești și a tichetelor de masă .

Așa cum s-a menționat în art. 1 din Contractele colective de muncă invocate „părțile contractante recunosc și acceptă pe deplin că sunt egale și libere în negocierea contractului colectiv de muncă și se obligă să respecte în totalitate prevederile acestuia;prevederile acestui contract se aplică tuturor salariaților, semnatari ai contractului individual de muncă și reprezintă izvor de drepturi și obligații pentru salariați; administrația recunoaște libera exercitare a dreptului sindical conform convențiilor internaționale și a legilor naționale, precum și libertatea de opinie a fiecărui salariat.”

Ori, având în vedere aceste prevederi cât și faptul că la negocierea clauzelor contractuale salariații au fost, în mod legal, reprezentați prin organizațiile sindicale semnatare, este evident că mențiunea privitoare la negocierea anumitor clauze la următoarele discuții a fost în asentimentul ambelor părți - patronat și sindicat .Ori reaua - credință a pârâtei ar putea fi pusă în discuție numai în ipoteza în care obligația demarării unei negocieri ar fi fost stabilită numai în sarcina patronatului și această obligație nu este respectată ceea ce, în speță, nu există.

Prin urmare, motivat de înțelegerea părtilor (patronat - sindicate) a rezultat ca nu exista temei legal pentru acordarea drepturilor solicitate în temeiul art.108 respectiv art.106 din Contractele colective de Muncă invocate, aferente anilor 2011si 2012.

În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la actualizarea sumelor cu titlu de diferențe astfel cum au fost solicitate, la plata dobânzii legale aferente, rectificarea datelor înscrise în REVISAL și eliberarea de adeverințe cu aceste drepturi salariale Tribunalul, a avut în vedere că aceste pretenții au fost accesorii în raport cu primul capăt de cerere și față de concluzia instanței în sensul respingerii pretențiilor solicitate, Tribunalul le-a respins ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termen legal și motivat, reclamanta M. E., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, apelanta solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

Se arată în fapt că, în ceea ce privește drepturile solicitate de către reclamantă, conform dispozițiilor arte 40 alin. a Iit. c din Legea 53/2003 republicata Codul Muncii, angajatorului îi revin, în principal următoarele obligații: c)să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.

Potrivit art.4 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din 24.01.2008 publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din 11.02.2008, prezentul Contract colectiv de Muncă unic l;a nivel de ramura transporturi se aplică cu începere de la 01.01.2008 până la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe anul calendaristic.

Conform alin. a din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractual cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.

Cum în cauză, parata nu a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederilor contractuale fiind valabil în perioada pentru care s-au solicitat drepturile salariale prin prezenta cerere de chemare în judecată (pentru anul 2011).

După data de 01.01.2011 sunt aplicabile și prevederile

din actul adițional nr.1708/21.04.2010 la C.C.M. pe anul 2009-2010 cu privire la acordarea salariului suplimentar și a primelor de Paști și C., CCM pe anul 2011 -2012 înregistrat sub nr. 43/2011 și actul adițional la acesta, CCM pentru anul 2012-2014 înregistrat sub nr. 09/2012.

Din lucrările dosarului rezultă faptul că parata recunoaște neachitarea drepturilor solicitate și astfel nerespectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, ale cărui efecte s-au întins până la finele anului 2011 prin nedenunțarea contractului la momentul expirării duratei de valabilitate, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2011 -2012, Contractul Colectiv de unea la nivel de unitate "SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2012 -2014.

Prin neacordarea acestor drepturi parata se face vinovată de încălcarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă, precum și a revederilor art.40 alin.2 Iit. C din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractual colectiv de muncă aplicabil și din Contractele individuale de muncă.

De asemenea au fost incălcate și prevederile art.161 din Codul uncii, potrivit cărora" salariile se plătesc înaintea oricăror obligații bănești ale angajatorului" salariul incluzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri așa cum prevede arte 160 din Codul Muncii.

Acordarea tichetelor de masă este prevăzută în art. 109 alin. 7 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate "SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2011 -2012 și arte 104 alin. 5 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate "SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2012 -2014.

Între Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR, calitate de angajator, Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, Alianța Federațiilor Tehnice Feroviare și reprezentanții salariaților ce nu sunt membrii de sindicat, s-au perfectat Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate "SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2011-2012 și Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate "SNTCF "CFR Călători" SA pe anul 2012 -2014.

Potrivit arte 7 al. 1 din Contractele Colective de Muncă la nivel de

unitate anterior menționate, "Salariul personalului din SNTFC cuprinde: ) salariul de bază care se stabilește în raport cu pregătirea, competentă, răspunderea, complexitatea sarcinilor funcției ocupate etc.; b) sporuri la salariul de bază; c) adaosuri; d) premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală", iar potrivit aliniatului 2 al aceluiași articol "Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se

stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul în Anexa nr. 1".

Potrivit Anexei nr. 1 la Contractele Colective de Muncă la nivel de unitate, "Salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare va calcula după următoarea formula: S = SaosaiX K, unde S = salariul baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; Saaso 1-salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare; K = coeficientul ierarhizare a claselor de salarizare".

Totodată, potrivit aceleiași Anexe, "Salariul minim de bază brut în cadrul S.N.T.F.C. "CFR Călători SA" este superior nivelului salariului de minim brut pe țara".

Astfel, raportat la prevederile contractuale anterior menționate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare urmau a fi determinate potrivit formulei de calcul mai sus precizate, având în vedere cuantumul salariului de bază brut al primei clase de salarizare ce nu putea fi inferior pragului minim de salarizare prevăzut de dispozițiile legale în materie.

În speță, urmează a se observa că, potrivit Contractelor Colective de Muncă la nivel de unitate în discuție, cuantumul salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la suma de 600 de lei, fiind inferior cuantumului salariului de bază minim brut pe țara garantat în plata, astfel cum acesta a fost stabilit de dispozițiile HG nr. 1193/2010 (670 lei), HG nr. 1225/2011 (700 lei) și HG nr. 23/2013 (750 lei pentru perioada 01.02._13 și 800 lei pentru perioada 01.07._13).

În vederea respectării prevederilor actelor normative anterior menționate privitoare la cuantumul salariului de bază minim brut pe țara, revenea angajatorului obligația de a actualiza în mod corespunzător cuantumul salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, astfel cum acesta a fost stabilit prin contractele colective de muncă la nivel de unitate anterior menționate, pe de o parte, pentru a asigura respectarea prevederilor contractuale potrivit cărora salariul minim de bază brut le nivelul S.N.T.F.C. "CFR Călători SA" este superior nivelului salariului de bază minim brut pe țara, iar, pe de altă parte în considerarea art. 38 din C. muncii, căci "Salariați nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau imitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".

Astfel, reiterând principiul obligativității respectării normelor imperative prevăzut de arte 11 din NCC (art. 5 din vechiul C. civ.), dispozițiile legale anterior menționate limitează libertatea contractual, asigurând astfel un minim de drepturi ale salariaților (stabilite prin lege) sub care nu se poate negocia (dreptul la concediul de odihnă, dreptul la un salariu nu mai mic decât salariul minim pe economie etc.).

Totodată, potrivit C. muncii salariul de bază minim brut pe țara garantat în plata corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe țara la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat,angajatorul având obligația să garanteze în plata un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țara ( … )".

În acest sens, în doctrina s-a reținut constant că salariul minim brut pe țara este prevăzut ca o măsură de protecție a salariaților, garantându-le plata unor sume necesare satisfacerii minime a nevoilor proprii. El constituie un prag sub care nu se poate coborî cu ocazia negocierii sau stabilirii salariilor. Ca urmare, este posibil și chiar necesar ca acest prag să fie depășit cu ocazia negocierilor colective sau individuale ori cu ocazia adoptării actelor normative în materie.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că, apreciind asupra gradului de pericol social, legiuitorul a înțeles a incrimina ca și contravenție faptă de a stabili, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, salarii de bază sub nivelul salariului de bază minim brut pe țara garantat în plata, sancționând-o ca atare (art. 3 al. 1 din HG nr. 1193/2010, art. 3 al. 1 din HG nr. 1225/2011, art. 3 al. 1 din HG nr. 23/2013)

În speță, urmează a se observa că stabilirea salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare Ia un cuantum inferior salariului de bază minim brut pe țara garantat în plata este de natură a aduce atingere drepturilor garantate prin lege salariaților încadrați în această clasă și, totodată, de natură a prejudicia salariații încadrați în clasele de salarizare superioare, câtă vreme cuantumul drepturilor salariale ale acestora este determinat în raport de nivelul salariului de bază brut corespunzător primei clase de salarizare.

În acest context, având în vedere dispozițiile legale incidente, precum și prevederile contractuale în discuție, apreciem că angajatorului îi revenea obligația de a determina salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare în raport de cuantumul salariului de bază minim brut pe țara garantat în plata, astfel cum acesta a fost stabilit prin HG nr. 1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr. 23/2013.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Critica adusă de către apelantă sentinței atacate se referă la încălcarea de către intimata pârâtă a prevederilor contractului colectiv de munca la nivel de unitate pe anii 2011-2012,2012-2014,a prevederilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora "angajatorul are obligația sa acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractul individual de munca",susținându-se ignorarea de către pârâtă a prevederilor art. 41, alin. 3 litera a, din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 prin care s-a prevăzut că salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei si prin Anexa nr.1 din CCM pe anii 2009-2010 si 2010-2011 a stabilit cuantumul clasei 1 de salarizare la 600 lei.

Totodată,se invocă și faptul că,potrivit art.4 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din 24.01.2008 publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din 11.02.2008, prezentul Contract colectiv de Muncă unic l;a nivel de ramura transporturi se aplică cu începere de la 01.01.2008 până la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe anul calendaristic.

Conform alin. a din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunța contractual cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respective cu încă un an calendaristic.

Apelanta susține că în cauză, parata nu a făcut dovada denunțării ceea ce înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederilor contractuale fiind valabil în perioada pentru care s-au solicitat drepturile salariale prin prezenta cerere de chemare în judecată (pentru anul 2011).

Curtea constată însă că,potrivit manifestării de voință a părților semnatare exprimată prin CCM la nivel de unitate, pentru anii 2011, 2012 și 2013, stabilirea și modificarea salariilor se face prin negociere, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare stabilindu-se în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul prevăzută de anexa 1.

Curtea reține că, potrivit art.1 din HG nr.1193/24.11.2010 începând cu data de 01.01.2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună, în anul 2011 reprezentând 3, 94 lei pe oră, potrivit art.1 din HG nr.1225/14.12.2011 începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169, 333 ore în medie pe lună, în anul 2012 reprezentând 4, 13 lei pe oră, iar potrivit art.1 din HG nr.23/2013, începând cu data de 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar pentru un program complet de lucru de 168, 667 ore în medie pe lună, în anul 2013 reprezentând 4, 44 lei pe oră.

Aceste acte normative au fost adoptate față de necesitatea respectării art.41 alin.2 din Constituția României prin care s-a recunoscut salariaților dreptul la măsuri de protecție socială, respectiv instituirea unui salariu minim brut pe țară, precum și a art.164, alin.3 Codul muncii prin care angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.

Instituirea unui salariu minim brut pe țară garantat în plată reprezintă o formă de protecție socială a angajatului, căruia i se garantează un venit minim de subzistență.

Susținerile apelantei, potrivit cărora, salariul minim brut pe țară stabilit prin H.G. nr.1193/24 noiembrie 2010 și H.G. nr.1225/14 decembrie 2011, HG nr.23/2013 trebuie avut în vedere la algoritmul de calcul stabilit prin contractul colectiv de muncă este eronat, întrucât scopul avut în vedere de actul constituțional nu a fost de stabilire a unui salariu obligatoriu de la care părțile contractuale să procedeze la negociere, ci o măsură de protecție a angajatului prin care să i se recunoască în plată un salariu brut lunar care să nu fie inferior celui de bază minim brut pe țară.

Toate actele normative invocate de către apelantă se referă la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată și nu la raportarea acestuia la diferitele clase sau coeficienți de salarizare existente în contractele colective de muncă din cadrul intimatei.

Obligația instituită în art.164 Codul muncii vizează numai garantarea în plată a unui salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, iar nu salariul de bază brut al fiecărei categorii, astfel încât, nu se pot acorda salarii brute sub minimul de 700 lei, 750 lei, 800 lei, condiție respectată în speță.

În ceea ce privește aplicabilitatea CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr.722,acesta și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010,astfel cum rezultă din adresa nr.78/DDS/02.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale-fila 21 din dosarul de fond,în mod corect instanța de fond apreciind faptul că,solicitarea reclamantei de a i se recalcula drepturile salariale cuvenite pentru perioada 1.12.2011 –decembrie 2013 prin înmulțirea coeficienților de salarizare de 1,700 prevăzut pentru clasa 17 din grila de salarizare cu salariul salariu de bază minim brut pe tară și garantat în plată prevăzut prin hotărâri de guvern nu are fundament legal, de vreme ce, pentru intervalul 2011-la zi, CCM-ul încheiat la nivel SNTFM CFR SA nu mai prevede stabilirea salariilor in funcție de vreun coeficient de ierarhizare.

Va fi înlăturată și critica referitoare la respingerea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 108 din CCM al CNCF CFR SA pe anul 2011-2012, în art. 106 din CCM al CNCF CFR SA pentru anul 2012-2013 ( prelungit pentru 12 luni prin actul adițional nr.116/2012),în mod corect instanța de fond reținând că nu există nici o prevedere în Contractele colective de muncă aplicabile ,care să instituie în sarcina pârâtei pentru perioada 2011-2014,obligația plății acestor drepturi,cât timp,potrivit art. 108 – CCM pe 2011-2012 și art.106 din CCM pe 2012-2013 părțile contractante au stabilit ca la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să se negocieze atât clauzele stabilite în articolele anterioare cât și prevederile referitoare la drepturile solicitate de reclamantă, respectiv,salariul suplimentar, ajutor material pentru recuperarea forței de munca,ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paste, de C. si de Ziua Feroviarului și acordarea tichetelor de masă.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge, ca nefondat, apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelanta – reclamanta M. E., având CNP_, cu domiciliul ales la avocat M. Doinița C. situat în București, ., .. A, ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.3139 din 31.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ CF BUCUREȘTI, cu sediul în București, . Nord nr.1, sector 1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 noiembrie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

D.-E. O. C.-G. C.

GREFIER

S. Ș.

Red. C-G.C.Dact.S.Ș./13.12.2015/4 ex.

Jud. Fond: M. A.

← Pretentii. Decizia nr. 4362/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Despăgubire. Decizia nr. 3662/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 4372/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 4372/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI