Obligaţie de a face. Decizia nr. 996/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 996/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-03-2015 în dosarul nr. 14683/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 627/2015)
Decizia civilă nr.996
Ședința publică din data de la 18 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
JUDECĂTOR: N. I. P.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 05.11.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București în numele membrilor de sindicat P. I. F., M. I., B. I., I. M., T. C., P. D., B. M., B. Ștefănia, D. G., G. G., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns: recurenta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., prin consilier juridic E. D., în baza delegației nr.14/2/g/2015 depusă la dosar-fila 19, lipsind intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții că s-au comunicat motivele de recurs deduse judecății către intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București. La data de 27.02.2015 intimata-reclamantă a depus la dosar prin serviciul „registratură” al acestei secții, întâmpinare cu privire la motivele de recurs deduse judecății, prin care invocă excepția lipsei capacitării de exercițiu a recurenței, cu precizarea că pe această cale înțelege să solicite judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul asupra excepției invocate, solicită respingerea acesteia, în raport de relațiile furnizate de Oficiul Național al Registrului Comerțului pe care le depune la dosar.
Curtea respinge excepția lipsei capacitării de exercițiu a recurenței, invocată de intimata-reclamantă pe cale de întâmpinare, având în vedere raporturile de muncă dintre părți necontestate în cauză și înscrisurile depuse la dosar la termenul de azi.
Interpelată fiind cu privire la data formulării cererii de chemare în judecată în dosarul inițial format din care a fost disjuns prezentul litigiu, cât și referitor la data la care s-a raportat atunci când a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, arată că se află în imposibilitate de a preciza acest aspect, întrucât nu are asupra copia cererii de chemare în judecată.
Curtea ia act de cele precizate de recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, urmând ca relațiile solicitate să fie verificate în sistemul informatic al instanței, după care, pune în discuția părții calificarea căii de atac ca fiind recurs și nu apel.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită a se lua act de faptul că împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a înțeles să declare recurs și nu apel.
Curtea califică calea de atac ca fiind recurs având în vedere că litigiul de față se judecă sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă și, prin urmare, calea de atac este recursul.
Nefiind cereri de formulat și incidente de soluționat, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă părții recurente cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs deduse judecății.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art.268 alin.(1) lit. e) din Codului muncii, prin care se arată că, cererea de chemare în judecată se formulează în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contract ului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Cum obiectul cererii îl constituie plata unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și ramură transporturi, pe de o parte, iar pe de alta, din perspectiva prevederilor legale stabilite prin art.268 alin.(1) lit. e) din Codul muncii, consideră că dreptul material la acțiune al reclamantei privind pretențiile ce fac obiectul cauzei s-a prescris.
Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței civile atacare, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art.150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea disjunsă din dosarul nr._ și înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare-Comercial București (USLFMC București) în numele și pentru membrii de sindicat P. I. F., M. I., B. I., I. M., Tănasică C., P. D., B. M., B. Ștefănia, D. G., G. G. a solicitat obligarea pârâtei C. Națională de Căi Ferate „CFR" SA (CNCF „CFR" SA) la plata pentru fiecare reclamant a diferențelor dintre drepturile salariate de care au beneficiat salariații corespunzător salariului de încadrare avut, care a fost calculat prin luarea în considerație a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariate de care ar fi trebuit să beneficieze calculat la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente (salariul minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi valabil de la dala de 01.01.2008, în conformitate cu Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010) pentru perioada octombrie_10; plata de daune interese, constând în actualizarea sumelor pe care le datorează cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr._/05.11.2014 Tribunalul București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare-Comercial București; a obligat pârâta să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației, la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, în valoare de 700 lei, stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Ulterior, a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 la nivel de unitate, prin care s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 570 lei. Totodată, prin actul adițional nr. 1708/21.04.2010, s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 600 lei.
Această împrejurare nu determină însă inaplicabilitatea prevederilor CCM Unic la Nivel de R. Transporturi deoarece contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură are forță juridică superioară în raport de contractele colective încheiate la nivel inferior.
În acest sens, statuează și dispozițiile art. 8 alin. 2-4 din Legea 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă are caracter obligatoriu numai dacă este încheiat cu respectarea legii, or, în cauză, contractul colectiv încheiat la nivel de unitate nesocotește clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, neputând produce efecte juridice în relațiile dintre părți.
În concluzie, ținând seama de dispozițiile art. 11 din Legea nr.130/1996, Tribunalul a reținut faptul că pârâta trebuia să respecte clauzele CCM Unic la nivel de ramură referitoare la nivelul salariului de bază minim brut în negocierea contractului colectiv la nivel de unitate.
În ceea ce privește aplicabilitatea CCM Unic la nivel de ramură, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. 1 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, conform cărora acesta se aplică până la 31.12.2010 și că, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, atunci valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului în materia răspunderii contractuale și ținând seama de dispozițiile art.1535 Noul cod civil potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs recurenta C. Națională de Căi Ferate SA București pentru următoarele motive:
Pe cale de excepție, invocă recurenta excepția prescrierii dreptului material la acțiune, raportat la data introducere acțiunii de către reclamantă, având în vedere prevederile art. 268 alin 1 punctul e) din Codul muncii, dat fiind că obiectul solicitărilor formulate de către reclamantă îl constituie plata unor drepturi prevăzute în contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe ramura transporturi.
Cum reclamanta critica neexecutarea Contractului Colectiv de muncă, este evident că în căzui drepturilor solicitate termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 268 alin.1 pct. e) din Codul muncii, adică șase luni de la nașterea dreptului la acțiune.
Este inadmisibil ca legiuitorul să fi prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect, termenul de prescriere de trei ani se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de prescripție de șase luni se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul Colectiv de Muncă.
Pe fondul cauzei, recurenta învederează că acțiunea reclamanților este inadmisibilă pentru diferențele de drepturi calculate în raport de salariu minim brut stabilit în CCM la Nivel de Ramura Transporturi, din perspectiva faptului că salariul de bază a fost negociat, iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referință, a actului adițional la contractul individual de muncă.
Astfel, prin acte adiționale la C.I.M. al fiecărui reclamant, s-a stabilit un salariu de bază brut prin negociere, salariu la care a achiesat fără obiecțiuni.
Mai mult decât atât, valoarea salariului avut de reclamanți în perioada de referință este mult peste valoarea salariului minim invocat.
De asemenea, la salariul de bază lunar stabilit prin negociere se adaugă și sporurile prevăzute în actele adiționale la contractele individuale de muncă, astfel încât se poate concluziona că venitul brut lunar al salariaților în cauza depășește cu mult salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern menționate.
Acordul de semnare a actului adițional în care s-a stabilit salariul reclamantului a fost liber exprimat, astfel încât nu se justifică atitudinea manifestată în formularea acțiunii.
Situația juridică salarială a reclamanților a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, contracte înregistrate la Inspectoratul Teritorial de munca București, fără obiecțiuni.
Învederează recurenta că în perioada 01.09._10 în care reclamanții au solicitat diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. ia nivel de C.N.C.F. „C.F.R." SA a existat la C. Națională de Căi Ferate CFR S.A. contract colectiv de muncă valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor ari 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților, în vigoare în perioada de referință.
Acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a fost înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București fără obiecțiuni.
Solicită recurenta să se rețină că Inspectoratul Teritorial de Muncă București în conformitate cu prevederile legale incidente în cauza are obligația de a verifica înainte de înregistrare îndeplinirea condițiilor legale, iar în cazul în care acestea au fost încheiate fără respectarea dispozițiilor legale sunt restituite semnatarilor pentru îndeplinirea acestora.
Câtă vreme aceste contracte colective nu au fost restituite de către Inspectoratul Teritorial de Muncă București pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legală în sensul că salariul de bază al reclamanților depășește minimul salariului de baza prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu poate fi răsturnată întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește salariul minim prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, fiind menționat în actele adiționale pe care aceștia le-au semnat fără obiecțiuni.
Pe de altă parte, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv cu respectarea Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional .nr. 629/28.12.2010 până la data de 31.01.2011.
Prin urmare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, iar clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe R. Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Astfel, în raport de CCM încheiat la nivel de unitate, salariul de baza brut al reclamanților s-a calculat prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la salariul minim stabilit pe unitate, iar salariul de bază brut astfel rezultat depășește cu mult salariul de bază brut stabilit la nivel de ramură transporturi.
Atât contractul individual de muncă cât și contractul colectiv de munca reprezintă convenții de munca părțile fiind patronii și salariații, contractul colectiv având o valoare normativă.
Pentru a fi aplicat într-un raport juridic concret, contractul colectiv de muncă implică în mod necesar existența unui contract individual de muncă din care să izvorască acest raport juridic.
Contractele individuale concretizează, în măsura necesară, drepturile și obligațiile părților, prevăzute nu numai de lege, dar și de contractul colectiv.
Pe cale de consecință, salariu fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru anii 2009, 2010 au existat încheiate la nivel de unitate contracte colective de muncă, unde în Anexa 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, cât și nivelul celorlalte clase, înlocuirea acestei grile pentru unii salariați este netemeinică și nelegală.
Solicită recurenta să se rețină ca în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 37 din Codul muncii care prevăd că: „drepturile și obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă"; prevederile art. 229 alin 4 din Codul muncii care statuează astfel „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților"; prevederile art. 1270 alin. 1 cod civil și art. 969 vechiul Cod civil „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante") și dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție, care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
În speța sunt incidente și prevederile art. art. 1470 noul cod civil care statuează că „orice plată presupune o datorie” (1092 vechiul cod civil "orice plată presupune o datorie").
Pe de altă parte, o instanța de judecată nu poate interveni, nu poate limita principiul libertății de voință a parților, atunci când această libertate a părților se manifestă cu respectarea dispozițiilor legale.
La data de 27.02.2015,prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimată U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București,în numele membrilor de sindicat salariați ai recurentei, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, invocând totodată excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate de către recurentă pârâtă, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., cât și din oficiu, conform art.3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea apreciază că prima instanță a reținut în mod corect incidența reglementării prevăzute de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, potrivit căreia dreptul la acțiune privind plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariată se prescrie în trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, întrucât drepturile pretinse de aceasta, chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, aplicabil unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali.
Prin urmare, având în vedere că obiectul litigiului vizează diferențele de drepturi salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă și neplătite de către pârâtă, Curtea constată că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru drepturile salariale aferente perioadei în litigiu nu era împlinit la data înregistrării acțiunii pe rolul tribunalului, respectiv 19.02.2012.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, în conformitate cu prevederile art.41 alin.3 lit.b din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, au obligația de a lua ca bază de la care pornesc negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul nivel de grup de unități și unitate, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi valabil pentru anii 2008-2010, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Recurenta a confirmat faptul că a folosit un algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități, utilizând la stabilirea salariilor minime brute din unitate ca sistem de referință valoarea de 570 lei (respectiv 600 lei) pentru salariul minim de bază, iar nu valoarea de 700 lei, susținând că acest CCM la nivel de ramură nu i se aplică, întrucât CCM la nivel de unitate/grup de unități, ca rezultat al negocierii între partenerii sociali, a înlăturat de la aplicare dispozițiile CCM la nivel de ramură.
Apărarea recurentei, potrivit căreia că s-ar aplica cu prioritate CCM la nivel de unitate/grup de unități, indiferent de clauzele acestuia, nu poate fi reținută de Curte, întrucât legea impune fără echivoc obligația, pentru partenerii sociali, să respecte drepturile cu caracter mai favorabil stabilite în CCM la nivel superior, indiferent de împrejurarea ca la nivel de unitate este sau nu încheiat un contract colectiv de muncă.
CCM la nivel de unitate/grup de unități se aplică cu prioritate numai în situația în care la nivel superior sunt reglementate drepturi cu caracter minimal, iar la nivel de unitate sunt acordate drepturi mai favorabile, în sens contrar, sunt aplicabile cele de la nivel superior.
De altfel, art. 57 alin. 4 Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractului, prevede explicit că în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.
Prin urmare, clauza mai favorabilă cu privire la salariul minim de 700 lei din CCM la nivel de ramură se aplică de drept, prin efectul legii, fără a fi necesar a se obține în prealabil nulitatea clauzei cu forță juridică inferioară.
Nu s-ar putea reține că prevederile Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 se aplică numai unităților care nu au încheiat Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât art. 247 Codul muncii nu poate fi interpretat restrictiv, ci dimpotrivă, se completează cu situația în care norma favorabilă din Contractul colectiv de muncă la nivel superior înlătură de la aplicare pe cea de le nivel inferior.
Așadar, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 se aplică și unităților care au încheiat Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în privința dispozițiilor mai favorabile.
În condițiile în care Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 constituie legea părților, de la care nu se poate deroga decât printr-un act juridic cu forță egală, diminuarea nivelului salariului minim brut pe unitate nu poate fi considerată ca fiind în conformitate cu dispozițiile legale în materie.
Ca atare, prima instanță a reținut judicios că dispozițiile mai favorabile din contractele colective de muncă la nivel superior se aplică cu prioritate față de cele la nivel inferior, acest principiu fiind reglementat atât în cuprinsul art. 238 alin. 1 Codul muncii, cât și prin art. 8 alin. 2 din Legea nr.130/1996, astfel ”prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 05.11.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București în numele membrilor de sindicat P. I. F., M. I., B. I., I. M., T. C., P. D., B. M., B. Ștefănia, D. G., G. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 martie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
R. F. G. B. A. C. N. I. P.
Grefier,
B. M.
Red. Jud. RFG
Dact: Z.G./2 ex/
Jud.fond:C.L.G.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 318/2015.... | Completare carnet de muncă. Decizia nr. 1447/2015. Curtea de... → |
|---|
