Obligaţie de a face. Decizia nr. 3795/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 3795/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 3795/2015

Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 3795

Ședința publică de la 19 Octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. A. C.

Judecător D. G. E.

Grefier R. N. C.

Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta S. L. împotriva sentinței civile nr.3550 din data de 09.04.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII- a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații F. „G. E.” BUCUREȘTI și M. C., cauza având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședința publică, răspunde intimata F. „G. E.” BUCUREȘTI, prin avocat, conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/27.08.2009, ce se depune la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a procedat la atașarea dosarului de fond nr._, după care:

Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea apelului.

Intimata F. „G. E.” BUCUREȘTI, prin avocat, având cuvântul pe apel, solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală, a se constata faptul că prima instanță în mod corect a reținut că decizia contestată nu produce consecințe juridice asupra drepturilor cuvenite salariatei și acordate acesteia, ci numai în privința modalității de plată a drepturilor sale salariale. Decizia contestată nu are valoarea juridică a unui act unilateral al angajatorului, drept pentru care arată că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 266 - 268 din Codul muncii și nu se poate solicita pe calea unei acțiuni separate, din nou, plata drepturilor salariale care au fost acordate.

Pentru cele arătate, solicită respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de prima instanță, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Curtea, în raport de prevederile art. 394 din Codul de procedură civilă, constatând cauza în stare de judecată, o reține în pronunțare.

CURTEA ,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.3550 din data de 09.04.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. C. și a fost respinsă cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat pentru capetele doi și trei ale cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta F. „G. E.” București, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S. L. având ca obiect obligarea pârâtei F. „G. E.” la plata drepturilor salariale și a celorlalte sume ce au fost acordate prin hotărâre judecătorească și a fost respinsă cererea de chemare în judecată cu acest obiect ca inadmisibilă pentru lipsa interesului; a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea parțială a Deciziei nr. 258/23.09.2013 emise de F. „G. E.” și a fost respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu M. C. constă în obligarea Ministerului C. să aloce fondurile necesare efectuării plății integrale a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială, în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum au dispuse prin sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII - a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2011.

Or, față de obiectul cererii de chemare în judecată și raporturile juridice dintre părți, Tribunalul a reținut că la data de 23.09.2013 a fost emisă Decizia nr. 258 de către Directorul general al Filarmonicii „G. E.” București, în temeiul Sentinței Civile nr. 5751/15.06.2012 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2011, al Deciziei Civile nr. 6284/19.11.2012 pronunțate în același dosar de Curtea de Apel București, Secția a VII - a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și al dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal - bugetare.

Prin Sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VIII - a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2011 s-au dispus următoarele:

- admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea cererii privind obligarea pârâtei la plata sporurilor de 5% și 15%, ca inadmisibilă;

-respingerea excepției prescripției ca nefondată;

- admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului C. și respingerea acțiunii în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

-obligarea pârâtei F. „G. E.” la plata către reclamant a diferențelor salariale care rezultă din scăderea salariului de bază cu 30%, pentru perioada 09.04._09, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

-obligarea pârâtei F. "G. E." la plata către reclamant începând cu data de 01.01.2010 a salariului calculat cu introducerea în salariul de bază a diminuării de 30%, a sporului de suprasolicitare neuropsihică de 5% și sporul de fidelitate de 15 %.

- obligarea chematului în garanție M. C. să asigure pârâtei F. „G. E.” fondurile bănești necesare acordării drepturilor bănești către reclamantă.

Prin Decizia Civilă nr. 6284/19.11.2012 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel București, Secția a VII - a și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-au admis recursurile formulate de M. C. și F. „G. E.”, modificându-se sentința atacată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată pretenția reclamantei privind obligarea pârâtei F. "G. E." la introducerea în salariul de bază al reclamantului a sporului de suprasolicitare neuropsihică de 5% și a sporului de fidelitate de 15 % începând cu data de 01.01.2010 și s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului C., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței civile. Ca urmare a modificării sentinței civile prin decizia din recurs, reclamanta a rămas îndreptățită exclusiv la plata de către angajatorul F. „G. E.” București a diferențelor salariale care rezultă din scăderea salariului de bază cu 30%, pentru perioada 09,04._09, iar începând cu data de 01.01.2010 a salariului calculat cu introducerea în salariul de bază a diminuării de 30%.

Potrivit prevederilor art. 267 din Codul muncii: Pot fi părți în conflictele de muncă:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Or, Tribunalul a constatat că titlul executoriu în executarea căruia a fost emisă decizia contestată în cauză de reclamantă nu cuprinde nici o dispoziție de executare în privința persoanei chemate în judecată ca pârât, iar actul contestat nu a fost emis de pârâtul M. C..

În acest context, față de prevederile art. 36 din codul de procedură civilă, nu rezultă în ce constă raportul juridic obligațional al Ministerului C. în cauza dedusă judecății.

Conform art. 36 din codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Prin urmare, pentru analiza calității procesuale este necesar să se probeze faptul că reclamantul este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, iar pârâtul este cel obligat în același raport juridic.

Or, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv, cel obligat în raportul dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Calitatea procesuală se determină în concret în raport de litigiul dedus judecății, astfel încât numai o anumită persoană poate să fie reclamant și respectiv pârât în cadrul raportului juridic litigios.

Întrucât reclamantul este cel care declanșează procesul, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului.

Instanța are obligația de a verifica calitatea procesuală a fiecărei părți, în privința pârâtului trebuind să constate că este titularul obligației în raportul juridic dedus judecăți pentru a putea impune, în sarcina acestuia, o anumită conduită în urma soluționării cauzei cu care a fost investită.

Astfel, rezultă că dreptul pretins de reclamant trebuie să-și poată obține recunoașterea sau realizarea în contradictoriu cu persoana chemată în judecată sau pârâtul trebuie să fie partea obligată la o anumită conduită în raport de dreptul reclamantului. Reclamantul trebuie să justifice și de ce este îndreptățit să cheme pârâtul în judecată deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul juridic dedus judecății.

Or, față de obiectul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că pârâtul M. C. nu poate fi ținut la executarea acestor acte juridice, în care nu au nici calitatea de parte și nici de persoane în sarcina cărora ar exista stabilită obligația plății salariilor sau a altor sume stabilite prin contractul individual de muncă, obligație care revine angajatorului.

Reclamanta se află în raporturi de muncă cu F. „G. E.", instituție cu personalitate juridică, aflată în subordinea instituției pârâte, potrivit dispozițiilor art. 18, alin.(1) și ale Anexei pct. II, poziția 32 din HG nr.90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului C., care este finanțată o venituri proprii și subvenții de la bugetul de stat.

În acest context, M. C. nu are atribuții privind plata integrală a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială, astfel cum au fost dispuse prin sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VIII - a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2011, aceste atribuții revenind în cazul concret, creditorului obligației de plată din titlul executoriu.

Dispozițiile OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, invocate de reclamant nu au vocația de a conferi Ministerului de resort obligații în ceea ce privește plata obligațiilor contractuale asumate de pârâtul angajator, atâta vreme cât de prevederile invocate se poate prevala doar pârâtul angajator în raport cu instituția ce are calitatea de ordonator principal de credite iar nu direct salariații beneficiari ai unor drepturi stabilite prin titluri executorii.

Or, legiuitorul a reglementat, prin O.G. nr. 22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate ce reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. l din O.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă.

Potrivit art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plata sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume pe tot parcursul anului.

Astfel ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.

Într-o altă ordine de idei, această calitate, și anume de ordonator principal de credite bugetare, nu este de natură a angaja ab initio răspunderea privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum stabilesc dispozițiile OG nr. 22/2002, acest act normativ fiind aplicabil deopotrivă tuturor instituțiilor publice, „creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina acest achitându-se din sumele aprobate prin buget.”, iar de prevederile în discuție se poate prevala doar pârâtul angajator în raport cu instituția ce are calitatea de ordonator principal de credite iar nu direct salariații beneficiari ai unor drepturi stabilite prin titluri executorii.

Având în vedere natura ope legis a acestei obligații a ordonatorului principal de credite, nu se poate reține în sarcina instituției pârâte calitatea de debitor al obligației de executare solidar cu angajatorul propriu zis, fată de care, din perspectiva dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, măsura virării de credite bugetare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titlu executoriu fiind reglementată legislativ, la solicitarea instituției publice debitoare din subordinea ordonatorului principal de credite.

Prin urmare, obligațiile de plată ale angajatorului în temeiul unui titlu executoriu (cum ar fi și o hotărâre judecătorească) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără a exista nici un raport juridic direct între creditorul titlului executoriu și ordonatorul principal de credite.

Cum textul art. 267 din codul muncii prevede că alte persoane fizice sau juridice pot fi părți în conflictele de muncă dacă au această vocație în temeiul unor legi speciale sau al codului de procedură civilă sau dacă sunt titulare ale unui drept sau a unei obligații în temeiul codului muncii, al altor legi sau al contractelor colective de muncă Tribunalul a constatat că pârâtul chemat în judecată nu este titular al obligației corelative în raportul juridic dedus judecăți, nici în temeiul contractului individual de muncă al reclamantei, care produce efecte doar între părțile contractante potrivit principiului relativității efectelor contractului, (pârâtul neputând fi ținut de obligații generate de un contract de muncă în care nu este parte), al codului muncii sau a vreunei legi speciale care reglementează în materie, astfel că, față de obiectul cererii reclamantei, acesta nu are vreo obligație legală, atribuție sau competență în recunoașterea sau plată drepturilor solicitate de reclamant, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și va respinge acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Constatând că nu există în cauză o obligație de plată care să incumbe pârâtului M. C. în legătură cu executarea directă a obligației ce rezultă din titlu executoriu iar raportul juridic se naște numai între ordonatorii de credite iar nu și între titularii dreptului și ordonatorul principal de credite, iar dispozițiile legale invocate, nu prevăd o asemenea răspundere pentru M. C. și nu constituie temeiul unor raporturi juridice, legale sau de altă natură între această instituție publică și reclamantul în proces și ținând cont de specificul relațiilor de muncă ce se stabilesc între angajat și angajator, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât și a respins cererea de chemare în judecată, pe cale de consecință, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În consecință față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. C. pentru lipsa calității procesuale pasive.

În privința excepției puterii de lucru judecat pentru capetele doi și trei ale cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta F. G. E. București, Tribunalul a reținut că pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2011, în privința capetelor de cerere din prezența cerere de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei F. G. E. la plata integrală a drepturilor salariate și a celorlalte drepturi de natură salarială, astfel cum au fost dispuse prin hotărârea judecătorească și obligarea Ministerului C. să aloce fondurile necesare efectuării plății integrale a drepturilor salaria a celorlalte drepturi de natură salarială, în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum au dispuse prin hotărârea judecătorească.

Or, prin sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2011, astfel cum a fost modificată prin Decizia Civilă nr. 6284/19.11.2012 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel București, Secția a VII - a și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a dispus obligarea pârâtei F. „G. E.” la plata către reclamantă a diferențelor salariale care rezultă din scăderea salariului de bază cu 30%, pentru perioada 09.04._09, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului C..

Tribunalul a constatat că cele două cereri de chemare în judecată nu au același obiect, iar cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe aceeași cauză, după cum, sub aspectul cadrului procesual pasiv, părțile nu figurează toate în aceeași calitate în ambele litigii.

Obiectul procesului soluționat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 5751/15.06.2012 în 01.04.2013 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2011 l-a constituit obligarea pârâtei F. „G. E.” la plata către reclamant a diferențelor salariale care rezultă din scăderea salariului de bază cu 30%, pentru perioada 09.04._09, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâtei F. „G. E.” la plata către reclamant începând cu data de 01.01.2010 a salariului calculat cu introducerea în salariul de bază a diminuării de 30%, a sporului de suprasolicitare neuropsihică de 5% și sporul de fidelitate de 15 %, în timp ce obiectul prezentei cereri de chemare în judecată (față de care se invocă excepția autorității de lucru judecat) îl constituie obligarea pârâtei la plata sumelor deja acordate prin titlul executoriu și poartă asupra modalității de executare a sumelor cuvenite în baza acestuia.

Cauza procesului anterior a constat în executarea contractului individual de muncă sub aspectul plății unor diferențe de drepturi salariale, respectiv prevederile contractuale de drept substanțial, în timp ce cauza prezentei cereri de chemare în judecată o reprezintă executarea titlului reprezentat de Sentința civilă nr. 5751/15.06.2012.

Totodată, în cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul litigiului în dosarul nr._/3/2011, M. C. a figurat în calitatea de chemat în garanție în timp ce în prezenta cauză figurează în calitate de pârât, astfel încât atât obiectul cât și cauza cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această parte sunt diferite.

În acest context, Tribunalul a constatat că între cele două cereri de chemare în judecată nu există identitate de obiect și de cauză, iar părțile nu au stat în proces în aceeași calitate în sensul prevederilor art. 431 din codul de procedură civilă, astfel că în cauză nu există autoritate de lucru judecat.

Cu privire la excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei F. G. E. la plata drepturilor salariale și a celorlalte sume ce au fost acordate prin hotărâre judecătorească, Tribunalul a admis-o și a respins cererea de chemare în judecată cu acest obiect ca inadmisibilă pentru lipsa interesului.

În vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor sentinței civile nr. 5751/15.06.2012 pronunțate de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2011, astfel cum a fost modificată prin Decizia Civilă nr. 6284/19.11.2012 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel București, Secția a VII - a și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, pârâta F. „G. E.” București, a emis la data de 23.09.2013 Decizia nr. 258, prin care a decis recalcularea drepturilor salariale cuvenite salariatului S. L. conform dispozitivului hotărârilor judecătorești mai sus menționate, respectiv introducerea diminuării de 30% în salariul de bază, iar la art. 2 al deciziei s-a arătat că drepturile salariale cuvenite salariatului S. L. potrivit hotărârilor judecătorești se vor achita în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal - bugetare, din fondurile virate în acest scop de către ordonatorul principal de credite - M. C..

Decizia a fost comunicată reclamantei sub semnătură de primire, conform mențiunii olografe din josul paginii.

În privința cererii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata integrală a drepturilor salariale și acelorlalte drepturi de natură salarială astfel cum au fost dispuse prin hotărâre judecătorească, Tribunalul a reținut că, în condițiile în care titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească a acordat sume de bani cu titlu de diferențe de drepturi salariale creditorul nu poate obține obligarea pârâtei debitoare la plata drepturilor deja acordate prin titlu executoriu, întrucât, ar repune în discuție raportul juridic de drept material soluționat prin pronunțarea unei hotărâri irevocabile, din perspectiva caracterului datorat al unor sume recunoscute de către debitor ca făcând parte din creanța la care a fost obligat.

Creditorul poate obține diferențe dintre suma executată de bunăvoie de debitor (în tranșe) și suma prevăzută/acordată în/prin titlul executoriu, dar în acest caz aceste diferențe se obțin prin punerea în executare silită a titlului iar nu pe calea unei noi judecăți de fond.

Astfel, cu privire la sumele de bani acordate de instanță fără a stabili cuantumul acestora și un termen de plată, Tribunalul a constatat că, față de data contestației și data Deciziei prin care se intenționează executarea de bună voie a titlului executoriu, este în competența organului de executare de a calcula cuantumul drepturilor salariale astfel acordate, în condițiile art. 628 alin. 2 Cod procedură civilă, întrucât scopul instituirii acestuia a fost acela de a degreva rolul instanțelor judecătorești și de a asigura o realizare mai rapidă și integrală a creanțelor pecuniare stabilite printr-un titlu executoriu.

Astfel, dacă hotărârea instanței s-a pus în executare silită organul de executare este chemat să stabilească cuantumul acestor obligații potrivit dispozițiilor 628 alin. 2 Cod procedură civilă, fiind în situația acordării unor sume fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, prin raportare și la prevederile art. 662 alin. 3 Cod procedură civilă, în conformitate cu care, creanța este lichidă când titlul executoriu conține elemente care permit stabilirea întinderii obiectului.

În situația dată, întrucât prin hotărârea ce constituie titlu executoriu s-a dispus obligarea pârâtului la plata unor sume într-un cuantum determinabil pe baza titlului de creanță, iar titlul nu a fost executat integral, obținerea sumelor acordate prin titlu executoriu urmează a fi realizată prin intervenția executorului judecătoresc pe calea executării silite potrivit art. 622 alin. 2 din codul de procedură civilă iar nu prin solicitarea pe cale separată a unor sume care nu au fost executate integral, sau nu au fost puse în executare silită.

În măsura în care cu ocazia executării se ajungea la concluzia că nu se poate face „lichidarea” în sensul că nu se poate determina cuantumul sumei datorate și perioada pentru care se datorează sau existau neclarități cu privire la întinderea și aplicarea titlului executoriu, atât debitorul cât și creditorul puteau apela la contestația la titlu prevăzută de art. 711 alin. 2 teza II din codul de procedură civilă, solicitând lămurirea titlului în situația în care întinderea acestuia nu era suficient caracterizată.

Reclamanta ignoră faptul că doar raportul juridic dedus judecății finalizate prin pronunțarea hotărârii judecătorești de obligare a angajatorului la plată este un raport juridic de drept substanțial, astfel că doar prestația care a fost solicitată a fi acordată prin intermediul cererii inițiale de chemare în judecată este o prestație care are la bază un raport juridic de drept material, fiind datorată și acordată în baza acestuia (ca și contravaloare a drepturilor de care a fost lipsit urmare a executării contractului de muncă) în timp ce, după pronunțarea hotărârii, raporturile juridice și drepturile născute din titlu executor reprezentat de o hotărâre judecătorească sunt raporturi juridice creditor-debitor, de drept procedural, întrucât raportul juridic de drept material aflat în diferend a fost „rezolvat” prin sentință judecătorească definitivă și nu mai poate fi pus în discuție pe calea unei noi judecăți de fond.

După pronunțarea hotărârii judecătorești de obligare la plată a angajatorului, raportul de drept substanțial se transformă într-un raport având o altă natură juridică, respectiv un raport juridic creditor (al obligației de plată a sumei acordate de instanță) – debitor (al aceleiași obligații), raporturile creditor-debitor fiind guvernate de prevederi legale proprii.

În acest context, nu se poate susține așa cum pretinde reclamanta că se poate solicita unei alte instanțe pe calea unei noi judecăți în fond obligarea debitorului la plata creanței ce i-a fost deja recunoscută în urma judecății în măsura în care apreciază că lichidarea creanței se face altfel decât a fost dispus prin hotărârea instanței întrucât, în acest caz, creditorul are la îndemână posibilitatea de a cere organului de executare să determine creanța cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute la art. 628 din codul de procedură civilă și să facă actualizarea valorii obligației stabilite în bani, având totodată la îndemână și calea contestației la titlu pentru că instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută să lămurească modul în care se face actualizarea creanței și întinderea drepturilor acordate.

Cum creditorul are la îndemână alte căi prevăzute de lege pentru realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea angajatorului la plata integrală a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială astfel cum au fost dispuse prin hotărâre judecătorească este lipsită de interes, plata integrală a drepturilor putând avea loc prin punerea în executare a hotărârii ce constituie titlu executoriu și totodată este inadmisibilă formularea unei cereri de chemare în judecată într-o judecată în fond care să aibă ca obiect obligarea debitorului la acordarea unor drepturi în temeiul titlului executoriu, întrucât, dacă acestea i se cuvin în baza titlului executoriu, creditorul poate să-și pună în executare silită acel titlu sau se poate folosi de garanțiile oferite de codul de procedură civilă pentru aducerea la îndeplinire a creanței sale tocmai în vederea asigurării executării obligației stabilite prin hotărârea unei instanțe, respectiv până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

În orice caz, cererile se adresează executorului judecătoresc, instanței care a pronunțat titlul ce se execută sau instanței de executare neputându-se provoca o nouă judecată în fond cu privire la drepturile pe care le pretinde în baza titlului.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a constatat că pretenția reclamantei de a se pronunța o hotărâre de obligare a angajatorului la plata integrală a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială astfel cum au fost dispuse prin hotărâre judecătorească pe calea unei noi judecăți de fond și prin pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare a debitorului la executarea obligațiilor prevăzute (sau pretins prevăzute) într-o altă hotărâre judecătorească, nu îndeplinește cerința de a fi un drept subiectiv recunoscut și ocrotit de lege respectiv pretențiile concrete deduse judecății de către reclamant nu se întemeiază pe o normă sau nu sunt ocrotite printr-o normă de drept material a cărei încălcare dă dreptul la a acționa în justiție în vederea apărării sale și restabilirii legalității și care este alta decât cele care reglementează garanțiile procedurale puse de lege la dispoziția creditorului dintr-un titlu executoriu în etapa executării silite.

Față de aceste argumente, a respins capătul de cerere astfel formulat ca inadmisibil pe această cale, pentru lipsa interesului.

Cu privire la cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea Deciziei nr. 256/23.09.2013 emisă de F. G. E., a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil pe această cale, Tribunalul a reținut că, prin art. 2 al Deciziei nr. 258/23.09.2013, s-a arătat că „Drepturile salariale cuvenite salariatului S. L. potrivit hotărârilor judecătorești se vor achita în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal - bugetare, din fondurile virate în acest scop de către ordonatorul principal de credite - M. C..”

Este evident așadar că ne aflăm în situația unei măsuri a angajatorului, (debitor al obligației stabilită în sarcina sa de o instanță prin titlul executoriu pe care intenționează să-l execute de bună voie), de executare voluntară a Sentinței civile nr. 5751/15.06.2012 pronunțate în dosarul nr._/3/2011, modificată prin Decizia civilă nr. 6284/19.11.2012 a Curții de Apel București, prin care acesta decide modalitatea de plată a drepturilor prevăzute în titlul executoriu pe care urmează să le execute voluntar, nefiind în prezența unui act al angajatorului de executare a contractului individual de muncă și care dă naștere unui conflict în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau colective de muncă (nu este în discuție art. 1 referitor la recalcularea drepturilor salariale conform dispozițiilor titlului executoriu ci diferențele de drepturi salariale datorate în temeiul titlului executoriu) și care să poată fi supusă controlului pe calea contestației prevăzută de art. 268 alin. 1 litera a) din codul muncii, iar reclamanta nici nu a identificat prevederea legală care ar permite creditorului dintr-un titlu executoriu să conteste în instanță, în fața unor instanțe de fond, modalitatea de executare voluntară de către debitor a obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea instanței, potrivit prevederilor art. 622 alin. 1 din Codul de procedură civilă (aplicabile față de data executării voluntare), și pe cale de consecință, caracterul admisibil al contestației îndreptată împotriva modului de plată de către intimata debitoare a obligației de plată pusă în sarcina sa, prevăzută de art. 2 al Deciziei contestate.

Decizia contestată nu produce consecințe juridice asupra drepturilor salariale cuvenite reclamantei în perioada pentru care au fost recunoscute și acordate diferențele de drepturi ci numai în privința modalității de executare a sumelor aferente drepturilor astfel recunoscute.

Rezultă, așadar, că Decizia nr. 258/23.09.2013 nu are valoarea juridică a unui act unilateral al angajatorului prin care acesta să procedeze la executarea/modificarea etc. contractului individual de muncă al salariatului și nu poate fi supusă sub acest aspect jurisdicției muncii potrivit prevederilor art. 266 și art.268 alineatul 1 litera a) din Codul muncii.

Nefiind în prezența unui act al angajatorului emis în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice de muncă ci raporturi de creanță născute în baza executării unui titlu executor, actul intimatei sub aspectul contestat nefiind emis în temeiul prevederilor din codul muncii referitoare la executarea contractului individual de muncă nu poate fi supus controlului judecătoresc pe calea contestației prevăzută de art.268 alineatul 1 litera a) din Codul muncii.

În această situație, este evident că, în condițiile în care titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească a acordat sume de bani cu titlu de drepturi salariale cuvenite reclamantei pentru o anumită perioadă de timp, creditorul nemulțumit de modul în care s-ar intenționa executarea creanței făcută de debitor, în care s-a stabilit că acestea se vor achita în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal - bugetare, din fondurile virate în acest scop de către ordonatorul principal de credite - M. C., nu poate solicita, pe calea unei acțiuni separate, anularea actului debitorului prin care acesta îi comunică modalitatea în care intenționează să efectueze executarea și nici nu poate obține obligarea pârâtei debitoare la executarea voluntară a creanței într-o altă modalitatea sau în funcție de alte criterii, întrucât împrejurarea că angajatorul apreciază că în cauză ar fi aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal – bugetare, în privința executării, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. l Secțiunea 7 din Ordonanța nr.17/2012, reglementări privind plata neefectuată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în conformitate cu care: „(1) începând cu data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe, plata neefectuată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2012, se va realiza în aceleași condiții cu cele prevăzute de Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi să la riale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, ale cărei dispoziții se aplică în mod corespunzător.” este o chestiune care ține de executarea sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești în discuție, iar modalitatea de executare a titlurilor executorii nu este în competența instanțelor judecătorești de fond și o anumită modalitate de executare nu poate fi dispusă pe calea unei judecăți în fond.

Așa cum s-a arătat, creditorul poate obține punerea în executare a titlului executoriu, iar nu executarea acestuia prin solicitarea pe cale separată a obținerii unui titlu prin care să se dispună modalitate de executare a titlului.

În măsura în care cu ocazia executării se ajungea la concluzia că nu se poate face „lichidarea” în sensul că nu se poate determina cuantumul sumei datorate și perioada pentru care se datorează, sau existau neclarități cu privire la întinderea și aplicarea titlului executoriu, atât debitorul cât și creditorul puteau apela la contestația la titlu prevăzută de art. 711 alin. 2 teza II din codul de procedură civilă, solicitând lămurirea titlului în situația în care întinderea acestuia nu era suficient caracterizată.

Reclamanta ignoră faptul că doar raportul juridic dedus judecății finalizate prin pronunțarea hotărârii judecătorești de obligare a angajatorului la plată este un raport juridic de drept substanțial, astfel că doar prestația care a fost solicitată a fi acordată prin intermediul cererii inițiale de chemare în judecată este o prestație care are la bază un raport juridic de drept material, fiind datorată și acordată în baza acestuia (ca și contravaloare a drepturilor de care a fost lipsit) în timp ce, după pronunțarea hotărârii, raporturile juridice și drepturile care nasc din titlu executor reprezentat de o hotărâre judecătorească sunt raporturi juridice creditor-debitor, de drept procedural, întrucât raportul juridic de drept material aflat în diferend a fost „rezolvat” prin sentință judecătorească definitivă și nu mai poate fi pus în discuție pe calea unei noi judecăți de fond.

În acest context, nu se poate susține așa cum pretinde reclamanta că se poate contesta pe cale separată modalitatea în care debitorul înțelege să aducă la îndeplinire obligația stabilită printr-un titlu executoriu, în măsura în care apreciază că achitarea sumei datorate s-ar efectua cu încălcarea drepturilor sale, întrucât, în acest caz, creditorul are la îndemână posibilitatea de a cere organului de executare să procedeze la executarea silită uno ictu a creanței sale, urmând ca aspectele privind aplicabilitatea sau incidența unor acte normative care reglementează executarea sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, respectiv ale Ordonanței Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal – bugetare, în privința executării, să fie verificate de instanța de executare în cadrul procedurii executării silite.

Cum creditorul are la îndemână alte căi prevăzute de lege pentru realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, este inadmisibilă formularea unei cereri de chemare în judecată într-o judecată în fond care să aibă ca obiect obligarea debitorului la executarea titlului executoriu, întrucât, creditorul poate să-și pună în executare silită acel titlu sau se poate folosi de garanțiile oferite de codul de procedură civilă pentru aducerea la îndeplinire a creanței sale tocmai în vederea asigurării executării obligației stabilite prin hotărârea unei instanțe, respectiv până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a constatat că pretenția reclamantei de a se pronunța o hotărâre de anulare parțială a Deciziei nr. 258/23.09.2013, prin care se stabilește modalitatea de aducere la îndeplinire a obligației de plată stabilită prin titlu executoriu, pe calea unei noi judecăți de fond și prin pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare a debitorului la executarea obligațiilor prevăzute într-o altă hotărâre judecătorească, nu îndeplinește cerința de a fi un drept subiectiv recunoscut și ocrotit de lege respectiv pretențiile concrete deduse judecății de către reclamant nu se întemeiază pe o normă sau nu sunt ocrotite printr-o normă de drept material a cărei încălcare dă dreptul la a acționa în justiție în vederea apărării sale și restabilirii legalității și care este alta decât cele care reglementează garanțiile procedurale puse de lege la dispoziția creditorului dintr-un titlu executoriu în etapa executării silite.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a constatat că pretenția reclamantei de a se pronunța o hotărâre în fond, de obligare a pârâtei la executarea uno ictu a unor sume cuvenite în temeiul unei alte hotărâri care constituie titlu executoriu și de anulare parțială a Deciziei nr. 256/23.09.2013 emisă de F. G. E. este inadmisibilă pe această cale, a respins-o ca atare.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta S. L., cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ (Număr în format vechi_ ), solicitând să se dispună schimbarea sentinței și admiterea cererii.

În motivare, apelanta a arătat că prin sentința atacată instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata F. „G. E.” București și a admis excepțiile lipsei interesului pe capătul 2 și 3 de cerere, respectiv excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere.

Prin acțiunea formulată, contestatoarea a solicitat instanței de judecată să dispună anularea Deciziei angajatorului nr. 258/2013; obligarea Filarmonicii „G. E.” la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială, astfel cum acestea au fost dispuse prin Sentința civilă nr. 5175/2012, respectiv obligarea Ministerului C. la alocarea fondurilor necesare și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data 09.04.2015 reclamanta, prin avocat, a primit Anexa 1 la Decizia contestată și a arătat că înțelege să conteste inclusiv modul de recalculate a drepturilor salariale, arătând că se impune efectuarea unei expertize contabile în acest sens.

În raport de argumentele uzitate de prima instanță, hotărârea pronunțată este în mod vădit netemeinică și nelegală,

Asupra admiterii excepției inadmisibilității capătului 1 de cerere, vizând anularea Deciziei contestate și respingerii acestui capăt de cerere ca inadmisibil, prima instanță a reținut că Decizia nr. 258/23.09.2013 nu are valoarea juridică a unui act unilateral al angajatorului prin care acesta să procedeze la executarea/modificarea etc. contractului individual de muncă al salariatului și nu poate fi supusă sub acest aspect jurisdicției muncii potrivit prevederilor art. 266 și art. 268 alin. 1) lit. a) din Codul muncii.

În primul rând, așa cum se poate observa prin simpla lecturare a deciziei contestate, în accepțiunea angajatorului, aceasta a fost emisă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 53/2003, putând fi contestată în termenul și la instanța prevăzută de legislația muncii.

Cu toate că prima instanță a reținut că prin Decizia atacată nu sunt afectate drepturile salariale, decizia contestată producând efecte juridice numai în privința modalității de executare a sumelor aferente drepturilor astfel recunoscute, apelanta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 166 alin. 1 ) Codul muncii, "Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data prevăzută în contractul individual de muncă .... ".

Or, sumele prevăzute în Sentința civilă nr. 5175/2012 reprezintă drepturi salariale, iar eșalonarea plății drepturilor salariale reprezintă o chestiune ce ține de executarea contractului individual de muncă, indiferent dacă există un titlu executoriu în acest sens, neputându-se afirma că nu intră sub jurisdicția muncii.

Pe de altă parte, aspectul existenței unui titlu executoriu nu este de natură a ridica problema inadmisibilității acțiunii în anularea unei decizii a angajatorului, dat fiind că inadmisibilitatea reprezintă acea imposibilitate a judecătorului de a proceda la analizarea unei cauze, în baza unei dispoziții legale care ar impune o asemenea interdicție.

Însă, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este unanim recunoscut faptul că nu i se poate solicita unui creditor, titular al unei creanțe împotriva statului, să procedeze la executare silită.

Așadar, în prezenta speță, se poate observa atât faptul că lipsește norma juridică ce ar împiedica judecătorul să procedeze la analizarea cauzei, dar, mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, stabilește în mod expres faptul că demersul executării silite nu poate fi plasat în sarcina creditorului.

Totodată, angajatorul, prin acest artificiu, modifica executarea contractului individual de muncă, decizia contestată constituind un act unilateral al angajatorului de drept al muncii, atât timp cât dispune cu privire la cuantumul și modalitatea de plată a drepturilor salariale.

Desigur, decizia contestată se prevalează de dispozițiile O.G. nr. 17/2012, dar prin acțiunea formulată a solicitat instanței de judecată să stabilească dacă măsura eșalonării plății salariilor este legală din perspectiva conformității actului normativ aplicat de angajator cu Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În măsura în care acest act al angajatorului nu ar fi contestat în termenul prevăzut de legislația muncii, acest fapt ar da dreptul angajatorului să se prevaleze oricând de achiesarea contestatoarei la o asemenea modificare unilaterală a contractului individual de muncă, ceea ce, de altfel, a și susținut angajatorul pe parcursul procesului.

În ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat și admiterea excepției lipsei de interes, hotărârea pronunțată cuprinde mențiunii contradictorii, sens în care a formulat cerere de lămurire a hotărârii și de înlăturare a dispozițiilor contradictorii.

Astfel, în pofida faptului că prima instanță reține, în soluționarea excepției lipsei de interes, că nu se poate repune în discuție raportul juridic de drept material soluționat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, aceasta înseamnă, în concret, ca prima instanță a reținut existența autorității de lucru judecat pe capătul 2 de cerere.

În realitate, în prezenta speță, în măsură în care aserțiunea anterior prezentată ar fi reală, ar exista și autoritate de lucru judecat, dat fiind că nu se poate solicita unei a doua instanțe să oblige F. G. E. la plata uno ictu a drepturilor salariale, atât timp cât această obligație a fost stabilită prin titlul executoriu.

De altfel, și considerentul reținut de prima instanță, potrivit căruia, titlul executoriu nu ar prevedea plata uno ictu a drepturilor salariale, este contrar dispozițiilor legale, în măsura în care, dispozițiile art. 397 alin. 3) C. pr. Civ. 2010 stabilesc ca atunci când instanță acorda termen de executare a hotărârii, atunci acesta va fi precizat în mod expres.

Ca atare, în raport de actele și lucrările dosarului, s-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat și anularea sentinței atacate, respingerea excepției inadmisibilității capătului I de cerere și admiterea acțiunii formulate de reclamantă, respectiv obligarea intimatei-pârâte F. G. E. București la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.470 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

În mod corect a constatat instanța de fond că decizia nr. 258/23.09.2013 a fost emisă de intimata angajatoare în scopul punerii în executare, în mod voluntar, a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5751/15.06.2012 irevocabilă prin decizia civilă nr. 6284/19.11.2012 a Curții de Apel București, prin care apelantei i-au fost acordate anumite drepturi salariale. Între raportul juridic care a dat naștere acestui conflict de muncă și executarea hotărârii judecătorești respective nu poate fi pus semnul egalității, cum corect a considerat și prima instanță; chestiunile legate de executarea contractului individual de muncă au fost analizate prin sentința amintită, iar executarea acesteia nu are efecte asupra raportului juridic dintre părți în sensul modificării acestuia, așa cum a susținut apelanta. Chiar dacă sumele acordate prin titlul executoriu menționat au la bază contractul individual de muncă și au natura unor drepturi salariale, acestea vizează o perioadă anterioară, și anume cea care a făcut obiectul dosarului finalizat cu pronunțarea hotărârii ce constituie titlu executoriu, fără a produce efecte asupra desfășurării în prezent a raporturilor dintre părți. Modalitatea în care angajatorul, debitor al obligației cuprinse în titlul executoriu, a înțeles să aducă la îndeplinire această obligație este o chestiune de natură procedurală, care poate fi soluționată prin mijloacele puse la dispoziție de legea de procedură civilă. De altfel, însăși apelanta a trimis la dispozițiile art. 397 alin. 3 Cod procedură civilă conform cărora, atunci când instanța acorda termen de executare a hotărârii, acesta va fi precizat în mod expres.

Susținerea apelantei în sensul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, demersul executării silite nu poate fi plasat în sarcina creditorului, iar instanța trebuia să stabilească dacă măsura eșalonării plății salariilor este legală din perspectiva conformității actului normativ aplicat de angajator cu Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale va fi respinsă. Și această problemă ține tot de executarea titlului executoriu și apelanta, în calitate de creditor, are posibilitatea recurgerii la modalitățile de executare reglementate de lege, dacă apreciază că drepturile sale sunt nesocotite de debitor.

Va fi respinsă și afirmația apelantei că lipsește norma juridică ce ar împiedica judecătorul să procedeze la analizarea cauzei, deoarece această inadmisibilitate decurge din natura chestiunii deduse judecății și din corelarea instituțiilor de drept incidente, de drept material și procesual, așa cum au fost menționate de prima instanță.

În consecință, prima instanță a realizat o analiză și soluționare judicioase a pretențiilor deduse judecății, considerentele hotărârii pronunțate nefiind contradictorii, iar apelanta nu este vătămată în drepturile cuvenite în calitate de salariat.

Pentru aceste considerente, precum și pentru cele prezentate de instanța de fond, pe care și le însușește, neavând îndatorirea de a intra în detaliile argumentelor invocate de părți, Curtea, în baza art.480 Cod procedură civilă, constată că apelul nu este fondat și-l va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta S. L. - CNP_, cu domiciliul în București, sector 2, ., . domiciliul ales la avocat Ș. N. C., cu sediul în .. 19, ., sector 4 și cu sediul profesional în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.3550 din data de 09.04.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2013, în contradictoriu cu intimații F. „G. E.” cu sediul în București, sector 1, .-3, având cod fiscal_ și M. C., cu sediul în București, sector 3, ., având Cod fiscal nr._, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 19 octombrie 2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

D. A. C. D. G. E.

GREFIER,

R. N. C.

Red.E.D.G./09.11.2015.

Tehn.: V.N./5 ex./26.10.2015

Jud. fond: G. M. A..

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1365/2015. Curtea de Apel... →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 3795/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 3795/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI