Obligaţie de a face. Decizia nr. 1539/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1539/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2015 în dosarul nr. 33497/3/2014
ROMÂNIA
DOSAR NR._ (2114/2015)
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1539
Ședința publică de la 29.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- N. R. I.
JUDECĂTOR - M. V. D.
JUDECĂTOR - C. G. C.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta S.C. ÎNTREȚINERE M. A CĂII FERATE S.A. împotriva sentinței civile nr.615/22.01.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata V. F., moștenitoarea defunctului V. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr._, ca urmare a disjungerii din dosarul nr._/3/2011, cerere formulată de reclamantul V. I. și continuată de reclamanta V. F. în calitate de moștenitoare legală prin Federația Națională Drum de F. în contradictoriu cu pârâta . Căii Ferate SA, astfel cum a fost precizată, s-a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata ajutorului material de C. pentru anii 2008, 2011, la plata ajutorului material de P., pentru anul 2009, la plata ajutorului material acordat cu ocazia Zilei Feroviarilor pentru anul 2009, la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru anul 2008, la plata diferenței dintre drepturile salariale astfel cum a fost solicitat în cererea modificatoare și actualizarea sumelor de bani menționate la punctele anterioare, cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecărei sume în parte și până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr.615 din data de 22.01.2015, pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei dovezi calității de reprezentant a Federației Națională Drum de F..
A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata ajutorului material de P. și Ziua Feroviarului pentru anul 2009, precum și la plata salariului suplimentar pentru anul 2008, în raport cu decizia civilă nr. 2451/09.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de diferențe în temeiul art.41 alin.3 din CCM ramură transporturi pe perioada 23.12._10, pentru prima de Ziua Feroviarului pe anul 2009, ajutorul material de Paști pe anul 2009, ajutorul material de C. pe anul 2008, salariul suplimentar pe anul 2008 și în consecință respinge aceste capete de cerere, ca prescrise.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de ajutorul material de C. pe anul 2009, ca lipsită de obiect.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul V. I. prin Federația Națională Drum de F. și continuată de moștenitoarea acestuia V. F., în contradictoriu cu pârâta . A CĂII FERATE SA.
A fost obligată pârâta . A CĂII FERATE SA să plătească moștenitoarei reclamantului V. I., respectiv reclamantei V. F., pentru salariatul acesteia V. I., diferențele de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 30.05._10, în funcție de perioada efectiv lucrată, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.
A fost respinsă în rest acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezi calității de reprezentant a Federației Națională Drum de F., din următoarele considerente:
Pe de o parte tribunalul a reținut că la dosarul din care a fost disjunsă cauza respectiv dosarul_/3/2011, se află atașată dovada mandatului acordat de V. I. Federației în vederea introducerii acțiunii făcându-se dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 28 alin. 2 din legea 62/2011, text de lege care nu impune obligativitatea unui mandat special, ci doar obligativitatea formei scrise a împuternicirii.
Împuternicirea a fost dată pentru formularea acțiunii în vederea recuperării drepturilor salariale neacordate, neexistând niciun echivoc cu privire la manifestarea de voință a autorului de a mandata în acest scop organizația sindicală, în opinia tribunalului nefiind necesară menționarea fiecărei categorii de drepturi pretinse de fiecare reclamant.
Pe de altă parte, s-a constatat că a fost depusă la dosar cererea reclamantei V. F. de continuare a judecății începute de autorul acesteia, mandatul acordat Federației fiind menținut.
Așa fiind, în condițiile existenței mandatului acordat organizației sindicale, având în vedere și prevederile art. 219 din Codul Muncii, tribunalul a reținuit că în cauză s-a făcut dovada calității de reprezentant a Federației Naționala Drum de F..
Excepția autorității de lucru judecat pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata ajutorului material de P. și Ziua Feroviarului pentru anul 2009, precum și la plata salariului suplimentar pentru anul 2008, în raport cu decizia civilă nr.2451/09.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că prin sentința civilă nr.1073/21.03.2013 pronunțată de Tribunalul T., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 2451/09.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința acestor capete de cerere, cererea nefiind soluționată în fond, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența autorității de lucru judecat, respectiv nu există o sentință prin care să fi fost soluționat fondul cauzei.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de diferențe în temeiul art.41 alin.3 din CCM ramură transporturi pe perioada 23.12._10, pentru prima de Ziua Feroviarului pe anul 2009, ajutorul material de Paști pe anul 2009, ajutorul material de C. pe anul 2008, salariul suplimentar pe anul 2008 a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată din următoarele considerente:
Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art.3 din același decret termenul prescripției este de 3 ani.
Potrivit art.268 alin.1 lit.c din Codul Muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune,în situația în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Având în vedere că aceste capete de cerere au fost formulate în contradictoriu cu pârâta ÎNTREPRINDEREA DE MECANIZARE CĂI FERATE SA prin cererea de precizări depusă la data de 30.05.2013, iar și deci în raport cu acesta dată s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Susținerile reclamantului în sensul că termenul de prescripției se calculează de la data introducerii acțiunii inițiale, respectiv că a fost întrerupt fie prin cunoașterea de către pârâți a faptului că nu au fost achitate drepturile salariale pretinse, fie prin recunoașterea neachitării acestora în cuprinsul întâmpinărilor nu au putut fi, reținute de tribunal din următoarele considerente:
Aceste capete de cerere au fost formulate în contradictoriu cu pârâta ÎNTREPRINDEREA DE MECANIZARE CĂI FERATE SA prin cererea de precizări depusă la data de 30.05.2013, iar și deci în raport cu această dată s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe de altă parte tribunalul a reținut că mențiunea din întâmpinare referitoare la neachitarea drepturilor salariale pretinse, și împrejurarea că pârâții cunoșteau că nu au efectuat plata drepturilor, nu echivalează cu recunoașterea dreptului pretins, pentru a opera întreruperea termenului de prescripției, partea făcând o gravă confuzie între cele 2 noțiuni, întrucât recunoașterea dreptului pretins reprezintă o recunoaștere a faptului că drepturile sunt datorate și nu o recunoaștere a neachitării acestora, întrucât nu sunt datorate, așa cum se întâmplă în cauză.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de ajutorul material de C. pe anul 2009, a fost respinsă de tribunal ca lipsită de obiect,față de împrejurarea că instanța nu este investită în cauză un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata ajutorului material de C. pentru anul 2009.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamantul V. I., autorul reclamantei V. F. a fost salariatul societății pârâte în contradictoriu cu care a înțeles să se judece potrivit precizărilor depuse la dosar.
În privința primei de C. solicitate pe anul 2011, tribunalul a reținut că nu există nici o prevedere în Contractele colective de muncă aplicabile, care să instituie în sarcina pârâtei pentru anul 2011, obligația plății primei de crăciun.
Astfel, tribunalul a reținut că Contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei naționale de Căi Ferate CFR SA pe anii 2008-2010, care prevedea la art.65 obligația acordării primei de C., a fost prelungit până la data de 31.01.2011, iar Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grupuri de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2007, a fost prelungit prin acte adiționale până la 28.12.2010, astfel că pretențiile reclamantei în privința primei de C. solicitate pe anul 2011 nu au fundament juridic.
În privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale tribunalul a reținut următoarele:
Din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă
Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexă 5. Din această anexă, pct. 3 la contract, reiese că Compania Națională de Căi ferate “CFR” SA face parte dintre unitățile la care se aplică CCM –UNRT 2008-2010 (Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ ).
Pe de altă parte potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la alin. 3 lit. a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 lit. b al aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Prin întâmpinările respectiv notele scrise depuse pârâții au recunoscut faptul că, în perioadă ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.
Din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 570 lei în perioada 01.10._10, respectiv de 600 de lei în perioada 01.04._11, iar nu de 700 lei, cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.
Față de dispozițiile art. 236 al. 4 Codul muncii și art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996, instanța a apreciat5 că apărarea pârâtei nu poate fi reținută, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de ramură. Astfel, potrivit art.113 al.3, drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim. În același sens sunt și prevederile art.114, potrivit cărora drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia. Pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial
Aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.
Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatata sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Pe de o parte, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie constatarea nulității clauzei contractului la nivel de unitate, pentru a fi pertinent motivul referitor la prescrierea acesteia pentru neexercitarea în cursul perioadei de valabilitate a contractului. Pe de altă parte, în spiritul reglementării este că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.
Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauză de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, contrar aprecierii recurentei, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.
În privința efectelor clauzelor mai favorabile din convenția colectivă la nivel superior este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate,sau de grupuri de unități au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Apărarea pârâților referitoare la acordarea unor salarii mai mari de 700 de lei, a fost înlăturată de instanță, întrucât acest fapt nu exonerează angajatorul de obligația de calcul a salariului prin raportare la această sumă, în cauză nu este vorba de acordarea unui salariu minim brut.
Părțile s-au obligat ca negocierile subsecvente să plece de la salariul de bază minim de 700 de lei și prin aplicare unor coeficienți minimi de ierarhizare conform contractului. Stabilirea salariului de bază cu încălcare contractului de muncă la nivel superior a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Deci în stabilirea efectelor nulității nu se poate ignora dispoziția legală expresă privind înlocuirea clauzei anulate până la renegociere.
Lipsa fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor rezultând din contractul colectiv de muncă la nivel superior nu justifică neacordarea lor, deoarece existența dreptului este certă și nu a fost condiționată în vreun fel de crearea fondurilor pentru plata lor.
În consecință, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art. 236 alin. 4 C.muncii, (în vigoare la data încheieri contractului) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și art. 243 alin. 1 C.muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
În privința aplicării contractului colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 și pentru perioada 01.01._11, instanța a reținut că Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008 nu a mai fost în vigoare începând cu data de 01.01.2011, astfel ca pretențiile reclamantului nu au fundament juridic începând cu această dată.
Tribunalul a constatat că din cuprinsul adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale rezultă că acest contract a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului R., parte semnatară a contractului și că au fost notificate de denunțare, la data de 17.11.2010, Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România și Convenția Sindicală Națională a Transportatorilor din România. În consecință, valabilitatea contractului a expirat la data de 31.12.2010, pretențiile reclamanților aferente perioadei ulterioare acestei date grevate pe prevederile contractului colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008, sunt neîntemeiate.
În privința solicitării având ca obiect obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariate calculate în raport de salariul de bază minim brut de 670 lei, conform HG nr. 1193/2010, în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut de HG nr. 1225/2011 și în raport de HG nr.23/28.01.2013 ce stipulează că începând cu 01 februarie 2013 salariul de bază minim brut este 750 lei, și drepturile achitate în perioada 01.01._13, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții invocă drept temei juridic al pretențiilor prevederile H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, H.G. nr. 1225/14 decembrie 2011 și H.G. nr. 23/22.01.2013, iar pe de altă parte contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pentru anii 2008-2010 a expirat la 31.12.2010, dispozițiile acestuia nefiind aplicabile începând cu această dată.
H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, invocat ca temei al pretențiilor reclamanților, prevăd că ”Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.
Totodată, potrivit H.G. nr. 1225/14 decembrie 2011, ”Începând cu data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră”.
De asemenea, H.G. nr. 23/22.01.2013 prevede că “Începând cu data de 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună, în anul 2013 reprezentând 4,44 lei pe oră.
Conform art. 160 din Codul muncii, „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Din coroborarea celor două dispoziții legale menționate rezultă că salariul de 670 lei, 700 lei și respectiv 750 lei la care fac referire actele normative invocate de către reclamanți reprezintă salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, la care se aplică sporurile și adaosurile, legiuitorul interzicând angajatorilor să stabilească salarii de bază sub acest nivel.
Reclamanții pretind prin cererea introductivă că acest cuantum al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, 700 lei și respectiv 750 lei ar trebui înmulțit cu coeficienții de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, pentru a determina salariul de bază.
Acest cuantum de 670 lei, 700 lei și respectiv de750 lei la care fac referire actele normative invocate de reclamanți nu trebuie confundat cu etalonul convenit prin CCM la nivel de unitate, care se înmulțește cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în aceeași convenție colectivă de muncă, pentru determinarea salariului de bază, această interpretare fiind eronată.
Etalonul de 600 lei, agreat prin CCM, servește la determinarea salariului de bază, numai rezultatul obținut după aplicarea coeficienților de ierarhizare putând fi comparat cu nivelul salariului de bază minim garantat în plată.
Potrivit art. 164 alin. 3 Codul muncii, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.
Instituirea unui salariu minim brut pe țară garantat în plată reprezintă o formă de protecție socială a angajatului, căruia i se garantează un venit minim de subzistență.
Argumentul că acest salariu minim brut pe țară stabilit prin actele normative sus-menționate trebuie avut în vedere la algoritmul de calcul stabilit prin contractul colectiv de muncă este eronat, întrucât scopul avut în vedere de actul constituțional nu a fost de stabilire a unui salariu obligatoriu de la care părțile contractuale să procedeze la negociere, ci o măsură de protecție a angajatului prin care să i se recunoască în plată un salariu brut lunar care să nu fie inferior celui de bază minim brut pe țară.
Or, în cauză, pârâta a procedat la calcularea salariului, conform art. 162 Codul muncii, prin care nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile și cu algoritmul de calcul prevăzut în anexa 1 la CCM la nivel de unitate valabil pentru perioada menționată.
Tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului intimat nu este întemeiată și pentru faptul că obligația instituită în art. 164 Codul muncii vizează numai garantarea în plată a unui salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, iar nu salariul de bază brut al fiecărei categorii. Cu alte cuvinte, nu se pot acorda salarii brute sub minimul stabilit de hotărârile de guvern mai sus enunțate.
În considerarea celor expuse, Tribunalul a constatat neîntemeiat acest capăt de cerere.
S-a mai reținut că pentru capătul de cerere apreciat ca fiind întemeiat, reclamanta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ce include și beneficiul de care a fost lipsit autorul acesteia. Indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen economic, specific perioadei de trecere la economia de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, coeficientul de scădere a puterii de cumpărare. Prin aplicarea în practică a acestui calcul banii sunt aduși la actuala lor putere de cumpărare.
Pentru toate considerentele anterior expuse, tribunalul a respins excepția lipsei dovezi calității de reprezentant a Federației Națională Drum de F., ca neîntemeiată, a respins excepția autorității de lucru judecat pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata ajutorului material de P. și Ziua Feroviarului pentru anul 2009, precum și la plata salariului suplimentar pentru anul 2008, în raport cu decizia civilă nr. 2451/09.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de diferențe în temeiul art.41 alin.3 din CCM ramură transporturi pe perioada 23.12._10, pentru prima de Ziua Feroviarului pe anul 2009, ajutorul material de Paști pe anul 2009, ajutorul material de C. pe anul 2008, salariul suplimentar pe anul 2008 și în consecință a respins aceste capete de cerere, ca prescrise, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse cu titlu de ajutorul material de C. pe anul 2009, ca lipsită de obiect.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V. I. prin Federația Națională Drum de F., și continuată de moștenitoarea acestuia V. F., în contradictoriu cu pârâta . A CĂII FERATE SA, a obligat pârâta . A CĂII FERATE SA să plătească moștenitoarei reclamantului V. I., respectiv reclamantei V. F., pentru salariatul acesteia V. I., diferențele de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 30.05._10, în funcție de perioada efectiv lucrată, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective și a respins în rest acțiunea formulată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal și motivat, pârâta . CĂII FERATE SA, criticând soluția pentru nelegalitate, recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9, art.3041 din Codul de procedură civilă.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a susținut că primul motiv de recurs care se încadrează în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. îl constituie respingerea ca neîntemeiată de către instanța de fond a excepției lipsei calității de reprezentant a FEDERAȚIEI NAȚIONALE "DRUM DE F." invocată de pârâtă. A invocat excepția în conformitate cu prevederile art.161 alin.1 C.pr.civ. deoarece aceasta nu a făcut dovada mandatului expres acordat de V. F.-moștenitoarea lui V. I., în vederea continuării acțiunii și reprezentării acesteia în justiție, așa cum prevede art.28 alin.2 din Legea nr.62/2011.
A solicitat instanței să ia act că nu există la dosarul cauzei nicio împuternicire scrisă în acest sens. Ignorând aceste apărări, Tribunalul București respinge excepția invocată, motivând că a fost depusă la dosar cererea reclamantei V. F. de continuare a judecații începute de autorul acesteia, mandatul acordat Federației fiind astfel menținut.
Prima instanță a încălcat prin sentința pronunțată prevederile art.68 alin.1 și 2 C.pr.civ. care prevăd că „procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și trecută în încheierea de ședința".
Or, niciuna din aceste condiții nu a fost respectată în speța de față, V. F. nedepunând niciun mandat prin care să împuternicească organizația sindicală să o reprezinte în cauză, motiv pentru care solicită modificarea sentinței, admiterea excepției și pe cale de consecința, respingerea acțiunii ca fiind susținută de o persoană fără calitate de reprezentant.
Susține că cel deal doilea motiv de recurs care se încadrează în prevederile art.304 pct.7 C.pr.civ. îl reprezintă acordarea diferențelor salariale în baza CCM la nivel de ramură transporturi fără a se motiva nimic cu privire la societatea pârâtă. Astfel Tribunalul București arata că, conform art.123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexă 5.
Din această anexa, pct.3 la contract, reiese că Compania Națională de Căi Ferate „CFR" S.A. face parte dintre unitățile la care se aplică CCM-UNRT 2008-2010. Nu se indica însă articolul din contract sau anexa din care rezultă că și pârâta este nominalizată ca fiindu-i aplicabil acest contract, ținând cont și de împrejurarea că este o societate distinctă față de CNCF „CFR" S.A., având personalitate juridică proprie și contracte colective încheiate la nivel de unitate.
Dacăse va aprecia că motivarea prezentată vizează și S.C. IMCF S.A., recurenta arată că înțelege să invoce un motiv de recurs care se încadrează în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. și care constă în aprecierea eronată a primei instanțe, că CCM unic la nivel de ramură transporturi este opozabil societății recurente. Aceasta întrucât S.C. IMCF S.A. nu este semnatară a acestui contract și niciun text de lege nu o obligă în mod expres să respecte dispozițiile CCM la nivel de ramură.
Societatea recurentă nu poate fi obligată să respecte un contract colectiv care nu îi este aplicabil, părțile contractante fiind CNPR, UNTRR, din care aceasta nu face parte. De asemenea obiectul principal de activitate al S.C IMCF S.A. îl constituie cod CAEN 4212- Lucrări de construcție a căilor ferate de suprafață și subterane, care nu are nicio legătură cu transporturile (cod CAEN 4920, respectiv 4910), CCM la nivel de ramura transporturi așa cum îi spune numele, aplicându-se numai societăților care efectuează acest obiect de activitate.
Menționarea societății recurente în Anexa nr.5 ca beneficiară a prevederilor acestuia s-a făcut în mod abuziv, fără acordul acesteia, cu încălcarea prevederilor art.ll lit.c din Legea nr.130/1996 (în vigoare la data încheierii CCM analizate în cauză), având în vedere că aceasta nu este parte semnatară, precum și raportat la obiectul de activitate descris mai sus. Astfel atât art.ll lit.c din Legea nr.130/1996, cât și art.241 lit.c C. Muncii (în vigoare la data negocierii CCM în cauză) prevăd următoarele: „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: pentru toți salariații încadrați Ia toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat CCM la acest nivel".
Or, ramura de activitate pentru care s-a încheiat CCM revendicat în cauză este cea de transporturi, care se regăsește clasificată în CAEN Rev.2 aprobat prin Ordinul președintelui Institutului Național de S. nr.337/2007 sub cod 4910. respectiv 4920, coduri total diferite de 4212 - Lucrări de construcție a căilor ferate de suprafața și subterane care este obiectul principal de activitate al recurentei. Motivația societății recurente ca CCM la nivelul ramurii transporturi nu ne este aplicabil se regăsește și în prevederile art.21 din Legea nr.130/1996 care stabilește: "Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național, părțile stabilesc ramurile de activitate ale economiei naționale".
Astfel CCM unic la nivel național pentru anii 2007-2010 prevede la Anexă nr.4 lista ramurilor de activitate pentru care se vor încheia contracte colective de muncă pentru flecare activitate în parte raportat la codul CAEN deținut. La poziția 19 se regăsește ramura construcții căreia îi corespunde cod CAEN 45, iar la poziția 22 se regăsește ramura transporturi căreia îi corespund cod CAEN 60,61,62, 63.
Se menționează că aceste coduri erau identificate potrivit CAEN Rev.l aprobat prin Ordinul președintelui Institutului Național de S. nr.601/2002, iar potrivit CAEN rev.2, aplicabil din data de 01.01.2008, își regăsesc corespondentul în cod CAEN 42, respectiv cod CAEN 49. Aceeași opinie este împărtășită de legiuitor și consfințita ca atare în prevederile art.128 alin.2 din Legea nr.62/2011 care stipulează: „criteriul de apartenența la sectoarele de activitate (fostele ramuri de activitate), este cel al obiectului principal de activitate înregistrat Ia registrul comerțului, conform codului CAEN". Potrivit HG nr. 1260/2011 privind sectoarele de activitate stabilite conform Legii nr.62/2011 sectorul de construcții cu cod CAEN 42 se regăsește la poziția 14, iar sectorul transporturi cu cod CAEN 49 este identificat distinct la poziția 16.
Al treilea motiv de recurs vizează interpretarea eronată de către instanță de fond a prevederilor art.24 raportat la art.8 alin.2 și 3 din Legea nr.130/1996 aplicabilă în perioada dedusă judecații, care stabilesc ca acele clauze ale CCM încheiate Ia nivel inferior care conțin drepturi sub cele la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanță competenta la cererea părtii interesate. Or, reclamanta nu a invocat aceasta nulitate, așa cum prevede art.268 alin.1 lit.d C. Muncii, pe toată durata existenței CCM în cauză.
Față de cele mai sus prezentate, solicită a se ține cont la pronunțarea asupra recursului formulat în prezența cauza de următoarele aspecte:
- Instanța de judecată nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM încheiate la nivelul S.C. IMCF S.A.;
- Chiar dacă se vea califica prezenta cerere ca fiind de constatare a nulității unor clauze ale CCM proprii, o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1 lit.d C. Muncii, motivat de faptul că CCM Ia nivel de ramură transporturi a expirat Ia data de 31.12.2010, iar CCM ale S.C. IMCF S.A. pe anii 2009-2010, respectiv 2010-2011, au expirat la data de 11.02.2009, respectiv 29.04.2011, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la 30.05.2013, deci după încetarea valabilității CCM menționate;
- Clauzele CCM ale S.C. IMCF S.A. nu pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în CCM la nivel de ramură transporturi, în lipsa unei cereri în acest sens, introdusă în termenul legal prevăzut de art.268 alin.l Iit.d C. Muncii.
De altfel singura instituție abilitată potrivit Legii nr. 130/1996 să verifice legalitatea și corectitudinea clauzelor CCM este Agenția de Prestații Sociale, respectiv Inspectoratul Teritorial de Muncă, care a înregistrat CCM al S.C. IMCF S.A., fără să emită nicio obiecție cu privire la nivelul salariului minim, apreciind că acesta respecta prevederile celui încheiat la nivel superior. De asemenea angajatorul a respectat prevederile art.40 alin.2 lit.c, respectiv art.236 alin.4 C, Muncii, achitând reclamanților toate drepturile salariale prevăzute în CCM aplicabil - care este CCM la nivel de unitate, întocmit și Înregistrat potrivit legii la organele competente abilitate să verifice pentru conformitate cu legea clauzele contractelor colective de muncă, și care l-au înregistrat fără să emită nicio obiecție cu privire la nivelul salariului minim, precum și în contractele individuale de muncă semnate și însușite ca atare de salariat.
Având în vedere că la nivelul S.C. IMCF S.A. s-au încheiat pe perioada reclamată CCM pe anii 2009/2010 și CCM pe anii 2010/2011 conform art.240 alin.1 din Legea nr.53/2003 (aplicabilă Ia momentul perfectării acestuia), care respecta prevederile art.238 alin.1 din același act normativ și care nu au fost contestate de nicio parte semnatară, rezultă că acestea sunt valabil încheiate și se aplică potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 tuturor salariaților societății.
Aceasta fiind starea de fapt și de drept din dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței atacate, respingând cererea reclamantei referitoare Ia obligarea societății noastre să îi plătească diferențe dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariate efectiv plătite pe perioada 30.05._10, actualizate cu rata inflației de Ia data scadenței fiecărei sume până la data plații efective, din motivele mai sus indicate.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Codul de procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prima critică formulată de recurenta pârâtă în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a Federației Naționale Drum de F. pentru intimata V. F., moștenitoarea defunctului V. I. este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.
Prima instanță a constatat în mod legal și temeinic că la dosarul cauzei (nr.60 dosar fond), se află cererea formulată de reclamanta V. F., în calitate de moștenitoare a defunctului V. I., de a continua judecata cauzei, în substituirea soțului său decedat V. I.. De asemenea, în dosarul nr._/3/2011, din care a fost disjunsă prezenta cauză, se află împuternicirea acordată de V. I. Federației în vederea introducerii acțiunii.
În drept, potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 62/10 mai 2011 a dialogului social, „În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.”
Art.219 Codul muncii prevede că la cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceștia în cadrul conflictelor de muncă, în condițiile legii.
Din analiza acestor dispoziții legale, în acord cu prima instanță de judecată, Curtea constată că a fost dovedit dreptul intimatei reclamante Federația Națională Drum de F. de a reprezenta pe membrul său de sindicat V. I., conform împuternicirii scrise acordate de acesta.
Mai departe, cererea expresă a reclamantei V. F. de a continua acțiunea formulată de autorul său V. I., prin reprezentant Federația Națională Drum de F., nu poate primi o altă interpretare decât aceea a menținerii raporturilor de mandat stabilite între federație și autorul său, prin subrogarea în toate drepturile și obligațiile procesuale ale autorului său.
Potrivit art.28 alin.2 teza finală, renunțarea reclamantei V. F. la mandatul acordat de autorul său federației ar fi trebuit să fie expresă și să rezulte din cuprinsul cererii formulate de aceasta. Manifestarea de voință exprimată de aceasta a fost însă clară și neechivocă de continuare a judecății cauzei, cu menținerea mandatului acordat federației.
De altfel, chiar art.71 Cod pr. Civilă prevede că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.
Cea de-a doua critică este vădit neîntemeiată în considerarea menționării societății recurente . CAII FERATE SA – BUCURESTI la poziția nr.36 din Anexa nr.5 la Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008.
Nu pot fi primite nici susținerile recurentei pârâte în sensul că CCM unic la nivel ramură transporturi nu îi este opozabil, deoarece art.123 din CCM la nivel de ramură transporturi prevede că: „Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează:
1.în toate unitățile nominalizate în anexa nr. 5;
2.în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, conform art. 11, (1), lit. c) din Legea nr. 130/1996.”
Cum societatea recurentă este nominalizată în anexa nr.5 la punctul 36 rezultă că acest contract îi este opozabil.
Nu prezintă relevanță nici aprecierea recurentei în sensul că a fost menționată în anexa nr.5 în mod abuziv, față de obiectul său principal de activitate care nu are nicio legătură cu transporturile, deoarece nu a formulat cerere de anulare a contractului colectiv de muncă în care să fie analizate aceste aspecte. Prin urmare, contractul este valid și își produce în continuare efectele pe perioada sa de valabilitate, pentru toate unitățile nominalizate în anexa 5.
Al treilea motiv de recurs privind interpretarea eronată de Tribunal a prevederilor art.24 raportat la art.8 alin.2 și 3 din Legea nr.130/1996 este apreciat de Curte ca fiind neîntemeiat, deoarece, așa cum în mod legal și temeinic a reținut și prima instanță, conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Prin urmare clauza mai favorabilă cu privire la salariul minim de 700 lei din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură se aplică de drept, prin efectul legii, fără a fi necesar a se obține în prealabil nulitatea clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel inferior.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta . CĂII FERATE SA împotriva sentinței civile nr.615/22.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata V. F., moștenitoarea defunctului V. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 mai 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
N. R. I. M. V. D. C. G. C.
GREFIER,
E. D. C.
Tehnored.: M.V.D.
Dact: N.V./2 ex./29.06.2015
Jud. fond: I. P.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1829/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 285/2015.... → |
|---|
