Pretentii. Decizia nr. 921/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 921/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-03-2015 în dosarul nr. 921/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi _ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.921
Ședința publică din data de 20.03.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE D. E. O.
Judecător C. G. C.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelantul D. N., împotriva sentinței civile nr.7899 din data de 12.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimata S.C. P. D. M. TRANS S.R.L., având ca obiect „contestație decizie de concediere”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: apelantul prin avocat P. M. C., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 11 dosar apel, și intimata prin avocat M. L., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 21 dosar apel.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimata a depus la dosar întâmpinare, la data de 11.12.2014, iar apelantul a depus răspuns la întâmpinare, la data de 29.12.2014, prin serviciul registratură al acestei secții.
Avocatul apelantului, având cuvântul, arată că înțelege să renunțe la capetele de cerere privind plata drepturilor salariale de pe perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți și compensarea concediului de odihnă neefectuat în perioada 2012-2013. Depune la dosar împuternicire avocațială specială pentru renunțarea la aceste două pretenții.
Interpelate fiind de instanță, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv, combaterea motivelor de apel.
Apelantul, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței civile apelate și, rejudecând, admiterea contestației, anularea deciziei de concediere și repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea sa în funcția de șofer autocamion, obligarea societății la plata unei despăgubiri egală cu salariile de care ar fi beneficiat de la momentul încetării contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective, precum și la plata contravalorii diurnei externe în cuantum de_ euro, echivalent în lei la data plății. Arată că deși a solicitat în mod expres și plata diurnei externe, distinct de plata drepturilor salariale restante, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătul de cerere.
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată arată că le va solicita pe cale separată.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele expuse în conținutul întâmpinării. Solicită să se constate că în mod corect instanța de fond a apreciat că decizia de concediere cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 cu referire la art.251 alin.3 din Codul Muncii. Cu privire la neconvocarea la efectuarea cercetării disciplinare susținută de apelant, arată că există la dosarul cauzei dovada unei asemenea convocări, respectiv la fila 11 a dosarului de fond. Cu privire la achitarea diurnei externe, arată că prin cererea inițială înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița apelantul nu a solicitat diurnă externă într-un anumit cuantum. Din ordinele de deplasare atașate la filele 75-95 ale dosarului de fond rezultă că pentru perioada în care apelantul și-a desfășurat activitatea în străinătate plățile au fost achitate. În ceea ce privește capătul de cerere privind reintegrarea, solicită să se constate că la fila 128 a dosarului de fond există copia unui contract de muncă al apelantului pe perioadă nedeterminată, motiv pentru care apreciază că această solicitare este formulată cu rea-credință.
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată arată că le va solicita pe cale separată.
Avocatul apelantului, în replică, arată că reintegrarea este fondată, neexistând niciun text de lege care să precizeze că dacă salariatul s-a angajat în altă parte nu mai există obligația angajatorului la reintegrare. Cu privire la ordinele de plată solicită să se constate că acestea sunt niște transferuri făcute de administratorul persoană fizică către salariat, că pe verso există mențiunea „de primit”, și că sumele nu au fost achitate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7899 din data de 12.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, privind pe reclamantul D. N., în contradictoriu cu pârâta . Trans SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin decizia nr.1 din data de 30 iulie 2013 emisă de către parata, începând cu data de 30 iulie 2013 s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al numitului D. N., având funcția de șofer în cadrul societății, cu nr.8 din data de 22 iulie 2013, conform art.61 lit.a din Codul muncii.
În motivarea deciziei se arata ca reclamantul a absentat începând cu data de 1 iulie 2013 și nu a dat curs solicitării prin Adresa nr.1 din data de 15 iulie 2013, de a clarifica aceasta prin prezența la sediul societății. Instanța a observat că decizia de concediere cuprinde acele elemente obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii, cu referire și la art.251 alin.3 din Codul muncii.
Astfel decizia de concediere este motivată în fapt și în drept, se face referire la convocarea în vederea cercetării disciplinare, termenul în care poate fi contestată și instanța de judecată, nefiind motive de nulitate a acesteia.
Prin Adresa nr.1 din data de 15 iulie 2013 emisă de către parata este menționat faptul că reclamantul este invitat la sediul pârâtei în termen de 3 zile de la data primirii adresei, pentru clarificarea absențelor de la locul de muncă, începând cu data de 1 iuie 2013. Instanța a considerat că prin această adresă, reclamantul a fost invitat la convocare în vederea clarificării situației și începerii cercetării disciplinare pentru faptele săvârșite.
Potrivit art.251 alin.3 din Codul muncii neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute de alin.2 fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea disciplinară, fără efectuarea cercetării disciplinare. În cazul de față, reclamantul neprezentându-se la convocarea trimisă prin Adresa nr.1 din data de 15 iulie 2013 de către parata, a dat dreptul angajatorului să emită decizia de concediere. Susținerea reclamantului că nu a fost convocat la comisia de cercetare disciplinară în mod legal, este neîntemeiată, atât timp cât acesta nu s-a prezentat la convocare în vederea clarificării situației absentelor de la locul de muncă, începând cu data de 1 iulie 2013.
În această situație, instanța a considerat că decizia de concediere a fost emisă în mod legal și temeinic, nefiind motive de anulare a acesteia. Cu privire la plata drepturilor salariale solicitate de către reclamant prin acțiune, instanța a considerat că până la momentul emiterii acestei decizii de concediere, reclamantului i-au fost achitate toate drepturile salariale, inclusiv concediul de odihnă, pentru perioada efectiv lucrată de la data angajării acestuia, conform actelor din dosar și a extraselor de cont depuse de către pârâtă.
În ce privește plata drepturilor salariale după emiterea deciziei de concediere, atât timp cât instanța de judecată a considerat decizia contestată ca fiind legală și temeinică, fiind încetate raporturile de muncă între părți, pârâta nu mai avea obligația de a plăti drepturile salariale, conform art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii în baza unui contract de muncă încetat.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal și motivat, reclamantul D. N..
În motivarea apelului, apelantul a arătat că în data de 22.07.2012, potrivit contractului individual de munca nr.08 din data de 22.07.2012 a fost încadrat pe postul de șofer autocamion în cadrul S.C. P. D. M. Trans S.R.L, urmând să își desfășoare activitatea începând cu data de 25.07.2012, pentru o durată determinată de 3 luni, până la 25.10.2012.
Ulterior acesta a fost modificat prin Actul adițional din data de 25.10.2012, devenind contract individual pe perioadă nedeterminată.
Întrucât intimata-pârâtă a refuzat să îi achite drepturile salariale cuvenite și nici nu i-a comunicat care este situația înregistrărilor la zi din Registrul General de Evidență a Salariaților, în data de 15.07.2013 a procedat la trimiterea unei notificări către S.C. P. D. M. Trans S.R.L, prin care a solicitat că în termen de 15 zile de la data primirii notificării să îi fie comunicate documentele privitoare la dosarul personal.
Deși a solicitat prezentarea situației dosarului personal înregistrat la societate, angajatorul, prin administrator D. M. P., i-a învederat în scris, în aceeași zi, prin Adresa nr.1 din data de 15.07.2013, să se prezinte la sediul firmei în termen de 3 zile de la primirea acesteia, al cărei scop era: "pentru clarificarea absenței dumneavoastră de la serviciu din data de_ până în prezent".
Având în vedere că a primit adresa în vederea prezentării la sediul societății pentru a clarifica absența de la serviciu, în contextul în care solicitase prezentarea situației din dosarul personal în temeiul dreptului de a fi informat cu privire la astfel de date, nu a înțeles că acea adresă are natura juridică a unui convocator în vederea efectuării cercetării disciplinare.
Ulterior, în data de 02.08.2013 i-a fost transmisă prin poștă de către unitatea angajatoare Decizia nr.1 din data de 30.07.2013, prin care i-a fost desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, pe motivul săvârșirii abaterii disciplinare constând "în absența de la serviciu începând cu data de 01.07.2013 a d-lui D. N.".
După comunicarea deciziei de concediere, a formulat contestația împotriva acesteia dedusă judecății primei instanțe, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința apelată, reținându-se că „decizia de concediere cuprinde acele elemente obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii, cu referire și la art.251 alin.3”.
Consideră aprecierea instanței ca fiind eronată, având în vedere că, prin contestația formulată împotriva deciziei de concediere disciplinară, s-a arătat instanței de judecată că aceasta nu cuprinde elementele obligatorii stabilite în mod imperativ prin dispozițiile art.252 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute și că în decizia de concediere nu au fost precizate în mod expres prevederile din statutul de personal, din regulamentul intern, din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat (art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii), instanța neținând seama de aceste dispoziții.
Totodată, conform dispozițiilor art.252 alin.2 lit.f din Codul muncii, nu a fost respectată introducerea mențiunii obligatorii privind instanța competentă la care se contestă decizia, pârâta indicând că aceasta poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, exclusiv la Tribunalul Dâmbovița, contrar dispozițiilor legale, care dispun că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul” (art.210 din Legea nr.62/2011).
Susține că prin menționarea în cuprinsul deciziei de concediere nr.1/30.07.2013 că instanța competentă este Tribunalul Dâmbovița, i s-a adus o vătămare dreptului de a contesta respectiva decizie, având în vedere că domiciliul său este situat în ..146, ., sector 2, București.
Arată că deși a evidențiat toate aceste lipsuri legate de elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină o decizie de concediere, prin sentința apelată s-a reținut în mod netemeinic că „decizia de concediere cuprinde acele elemente obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii, cu referire și la art.251 alin.3”.
Ca urmare, lipsa acestor elemente obligatorii din cuprinsul oricărei decizii de sancționare disciplinară conduce la constatarea nulității acesteia, nefiind întocmită cu respectarea prevederilor legale.
Apelantul s-a referit și la faptul că instanța a apreciat că prin Adresa nr.1 din data de 15 iulie 2013, comunicată de către pârâtă prin care îl invită la sediul acesteia în termen de 3 zile de la data primirii adresei, pentru clarificarea absentelor de la locul de munca începând cu data de 01.07.2013, reclamant „a fost invitat la convocare în vederea clarificării situației și începerii cercetării disciplinare pentru faptele săvârșite”.
Consideră însă, această apreciere a instanței a fi greșită în condițiile în care a arătat în contestație că, potrivit art.251 alin.2 Codul muncii „în vederea cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoană împuternicita de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii”, sub sancțiunea nulității absolute.
În speță, este inadmisibilă aprecierea unei adrese trimise de către pârâtă, contestatorului prin care i se cere „să se prezinte la sediul său în termen de 3 zile de la comunicare vederea clarificării absențelor de la locul de muncă" ca fiind o convocare, fără ca aceasta să cuprindă elementele obligatorii instituite imperativ de Codul muncii.
Însuși salariatul la momentul la care a primit adresa, nu a considerat-o a fi o convocare în înțelesul Codului muncii, dat fiind faptul că această adresă scrisă nu îndeplinește condițiile de fond și de formă ale unei convocări valabile în vederea efectuării cercetării disciplinare.
Salariatul a solicitat un răspuns la cererea formulată prin notificare cu privire la prezentarea situației din dosarul personal și nu a înțeles că adresa primită de la angajator, în cursul aceleiași zile, reprezintă o convocare în vederea efectuării cercetării disciplinare.
În aceeași ordine de idei, instanța de fond, în mod eronat, a considerat ca fapta reclamantului de a nu da curs Adresei nr.1 din 15.07.2013, emisă de către pârâtă, dă dreptul acesteia să emită decizia de concediere, calificând această atitudine ca fiind un refuz al salariatului de a se prezenta la sediul acesteia în urma convocării în vederea efectuării cercetării disciplinare.
Din moment ce a arătat că acea adresă nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi considerată o convocare în vederea efectuării cercetării disciplinare, atitudinea reclamantului nu poate fi considerată un refuz de a se prezenta în fața comisiei de cercetare disciplinară, care să îndreptățească pârâta să emită decizia de concediere fără a efectua respectiva procedură.
Nefiind îndeplinite condițiile pentru a fi calificată convocator în vederea cercetării disciplinare așa cum prevede Codul muncii, reclamantul nu s-a gândit în niciun moment să își construiască o apărare față de pretinsele acuzații aduse pe care să o introducă într-o notă explicativă spre a fi înaintată unității angajatoare.
Față de faptul că prin sentința atacată s-a reținut că decizia nr.1/30.07.2013, arată că prin contestație s-a susținut că decizia de concediere nu a fost motivată în fapt, pârâta făcând doar mențiunea: „având în vedere absența de la serviciu începând cu data de 01.07.2013 a d-lui D. N., având funcția de șofer în cadrul societății, precum și faptul că nu a dat curs solicitării scrise, prin adresa nr.1/15.07.2013, de a clarifica aceasta prin prezentarea la sediul societății (...), decide: începând cu data de 30.07.2013 se desface disciplinar contractul individual de muncă al d-lui D. N. (...) ”.
În acest sens, a învederat instanței că angajatorul nu a întreprins niciun demers pentru a constata în mod efectiv existența faptei pe care o pretinde a fi abatere disciplinară săvârșita de reclamant.
De altfel, a făcut precizarea că lipsesc documente elementare care să poată justifica existența unei abateri disciplinare, respectiv decizia adunării generale a asociaților prin care să se stabilească numirea comisiei de cercetare disciplinară, actul de constatare a constituirii unei comisii de cercetare disciplinară, convocarea formulată în scris comunicată salariatului în vederea desfășurării cercetării disciplinare, un referat întocmit în scopul constatării săvârșirii abaterii disciplinare imputate acestuia, care să îi fie adus la cunoștință, ceea ce evidențiază faptul că nu s-a stabilit în mod concret care este situația de fapt ce se pretinde a constitui abatere disciplinară săvârșită de reclamant.
Din analiza acestor aspecte reiese că instanța, în mod neîntemeiat, a reținut că Decizia nr.1 din data de 30.07.2013 „este motivată în fapt și în drept”, în condițiile în care pârâta nu a făcut altceva decât să declare lipsa reclamantului de la locul de muncă, fără să aibă la baza acestei decizii documente relevante în acest sens.
Deși a arătat instanței de judecată toate motivele de nelegalitate și netemeinicie ale Deciziei nr.1 din data de 30.07.2013 evidențiate în contestația formulată, instanța de fond în mod neîntemeiat, a reținut că "decizia de concediere a fost emisă în mod legal și temeinic, nefiind motive de anulare a acesteia".
În ceea ce privește capătul de cerere referitor plata drepturilor salariale, instanța a reținut faptul că "până la momentul emiterii deciziei de concediere reclamantului i-au fost achitate toate drepturile salariale, inclusiv concediul de odihnă, pentru perioada efectiv lucrată de la data angajării acestuia, conform actelor din dosar și a extraselor de cont depuse de către pârâtă".
Această apreciere a instanței este vădit neîntemeiată, din moment ce completul de judecată, deși era obligat în baza rolului activ al instanței în vederea aflării adevărului reglementat în art.22 Cod procedură civilă, nu a intrat pe fondul cauzei pentru a constata efectiv ce documente s-au depus de către pârâtă.
În acest fel nu se cunoaște de către cine s-a efectuat plata sumelor ce figurează în foile de vărsământ, cine sunt destinatarii acestor sume, care este obiectul acestor depuneri de numerar, documente din care nu reiese că acestea constituie operațiuni de plată a drepturilor de natură salarială din partea pârâtei către reclamant în temeiul contractului individual de muncă.
Din toate documentele depuse de către pârâtă nu reiese, în concret, faptul că s-a efectuat plata drepturilor de natură salarială, reprezentând salarii cuvenite, la care se adaugă compensațiile aferente concediului de odihnă neefectuat.
În privința capătului de cerere privind plata diurnei externe restante ce i se cuvine ca urmare a efectuării curselor de transport în Comunitate, în perioada 25.07._13, în sentință, Tribunalul nu a făcut nicio mențiune, deși există înscrisuri care atestă ca aceste drepturi nu au fost încasate.
Având în vedere existența acestor documente, solicită instanței de apel obligarea pârâtei la plata drepturilor ce i se cuvin așa cum acestea sunt constatate.
Acesta este și motivul pentru care a solicitat primei instanțe obligarea pârâtei la depunerea statelor de funcții și salarii și a paginilor din Registrul General de Evidență a Salariaților care privesc înscrierile referitoare la persoana apelantului, tocmai în vederea stabilirii cu exactitate a drepturilor care i se cuvin în baza contractului individual de muncă.
Instanța avea obligația, pe parcursul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, văzând și dispozițiile art.272 din Codul muncii care prevăd că „sarcina probei în conflictele de munca revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”, să pună în vedere intimatei-parate să depună documentele relevante în legătura cu drepturile de natură salarială ale apelantului.
Acest lucru se impunea a fi făcut, mai ales ca „dovada plăților drepturilor salariale către angajați se realizează prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative”, astfel cum prevăd dispozițiile art.168 din Codul muncii.
Însă, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, motiv pentru care solicită instanței, ca rejudecând în fond, să oblige pârâta să depună astfel de documente, având în vedere că acesteia din urmă îi revine sarcina probei potrivit temeiurilor menționate anterior.
Referitor la plata drepturilor salariale cuvenite după emiterea deciziei de concediere, instanța a reținut că atât timp cât a considerat decizia contestată ca fiind legală și temeinică, fiind încetate raporturile de muncă între părți, parata nu mai avea obligația de a plăti drepturile salariale, conform art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii în baza unui contract de munca încetat.
D. fiind faptul că decizia nr.1 din data de 30.07.2013 este nelegală și netemeinică, la emiterea acesteia nefiind îndeplinite condițiile de formă și de fond stabilite în mod imperativ de lege, solicită obligarea pârâtei la plata acestor drepturi de natură salarială indexate, majorate și recalculate cu indicele de inflație și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat al S.C. P. D. M. Trans S.R.L., de la data emiterii deciziei de concediere și până la data plății efective a acestora după reintegrarea în muncă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata . Trans SRL, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr.1/30.07.2013 emisă de intimata . Trans SRL, s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al apelantului-reclamant, conform art.61 lit.a din Codul muncii, „având în vedere absența de la serviciu începând cu data de 01.07.2013 a d-lui D. N., având funcția de șofer în cadrul societății, precum și faptul că nu a dat curs solicitării noastre scrise, prin adresa cu nr.1/15.07.2013, de a clarifica aceasta prin prezentarea la sediul societății”.
Potrivit art.252 alin.2 lit.b, f din Codul muncii, la care apelantul-reclamant se referă „Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:…b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat…f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată”.
Decizia contestată cuprinde mențiuni privind instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată, faptul de a nu a fi fost efectuate, sub acest aspect, mențiuni complete, după cum susține apelantul-contestator, neputând conduce la reținerea nulității deciziei, prin raportare la dispozițiile art.252 alin.2 lit.f din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât, în speță, contestația formulată împotriva deciziei nr.1 din data de 03.07.2013 emisă de . Trans SRL, a fost depusă de reclamant la Tribunalul București, instanță competentă din punct de vedere material și teritorial.
Criticile apelantului-contestator în sensul că în mod eronat s-a apreciat de către prima instanță că decizia de concediere cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii sunt însă, întemeiate, în condițiile în care decizia nr.1/30.07.2013 a fost emisă cu neobservarea prevederilor art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, nefiind cuprinse în aceasta prevederile din statutul de personal, regulamentul intern contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, mențiune care, în mod obligatoriu, trebuie să se regăsească în conținutul deciziei de sancționare disciplinară, sub sancțiunea nulității absolute, în caz contrar.
Menționarea în decizia contestată, a unor texte din Codul muncii nu este de natură a satisface cerința textului mai sus citat, art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, nereferindu-se la acestea, astfel încât, din acest punct de vedere, decizia nr.1/30.07.2013 emisă de intimata-pârâtă este lovită de nulitate absolută, aspect invocat în acțiune, de către reclamant.
De altfel, criticile apelantului-reclamant sunt întemeiate și în ceea ce privește convocarea sa la cercetarea disciplinară prealabilă.
Conform art.251 alin.1 din Codul muncii, „Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art.248 alin.1 lit.a, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”, iar art.251 alin.2 din Codul muncii prevede că „În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii”.
În speță, prin adresa nr.01/15.07.2013 emisă de intimata-pârâtă, i se solicită apelantului-reclamant prezența la sediul angajatorului, pentru clarificarea absenței de la serviciu începând cu data de 01.07.2013, „în termen de 3 (trei) zile de la data primirii prezentei”, fără a fi precizată o anumită dată, precum nici ora întrevederii, așa cum art.251 alin.2 din Codul muncii impune, în condițiile în care cercetarea prealabilă se constituie într-o garanție a dreptului la apărare pe toată durata desfășurării acțiunii disciplinare.
Criticile potrivit cărora prima instanță nu a făcut nicio mențiune „în privința capătului de cerere privind plata diurnei externe restante ce i se cuvine apelantului-reclamant ca urmare a efectuării curselor de transport în Comunitate…” nu pot fi însă, primite.
Urmează a se constata, mai întâi, sub acest aspect, că prin acțiunea dedusă judecății, nu a fost formulat de către reclamant un capăt de cerere distinct privind „plata diurnei externe restante ce i se cuvine …ca urmare a efectuării curselor de transport în Comunitate…” și că acesta nu putea fi dedus de instanță din faptul că a solicitat obligarea pârâtei la depunerea statelor de funcții și de salarii și a paginilor din Registrul General de Evidență al salariaților care privesc înscrierile referitoare la persoana sa, în condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, cadrul procesual fiind cel stabilit de părți, iar instanța are obligația de a se pronunța asupra acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată de reclamant.
Ori, în petitul acțiunii nu a fost formulat distinct un capăt de cerere „privind plata diurnei externe restante ce i se cuvine …ca urmare a efectuării curselor de transport în Comunitate…”, în timp ce, în motivarea acțiunii, reclamantul s-a referit la diurna externă în cadrul capătului de cerere privind plata drepturilor salariale restante, „drepturile salariale aferente, inclusiv diurna cuvenită” (fila 7 dosar fond), arătând „De asemenea, vă solicit să dispuneți obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante. Activitatea desfășurată la . Trans SRL a constat, exclusiv, în efectuarea de curse cu autocamionul TIR în afara granițelor României. Față de activitatea depusă, în mod legal, sunt îndreptățit la plata diurnei externe cuvenite. Aceste drepturi salariale mi-au fost acordate la începutul desfășurării raporturilor de muncă, însă, pe parcursul derulării contractului, au fost în mod nelegal sistate. Drepturile salariale restante mi se cuvin până la data emiterii deciziei de concediere nr.1 din data de 30.07.2013” (de altfel, fără a fi indicat, un cuantum datorat al diurnei, ori perioada pentru care nu ar fi fost achitată).
Prin sentința atacată, prima instanță s-a pronunțat asupra capătului de cerere din acțiune privind plata drepturilor salariale, reținând că până la momentul emiterii deciziei de concediere, reclamantului i-au fost achitate toate drepturile salariale, în acest sens referindu-se inclusiv la actele depuse de pârâtă, aceasta prezentând atât foi de vărsământ privind depunerile pe care le-a efectuat pentru salariat, cât și ordinele de deplasare pentru apelantul-reclamant în Comunitatea Europeană, emise . Trans SRL, care menționează cuantumul diurnei, semnate de „titularul avansului”.
La termenul de judecată din data de 20.03.2015, apelantul-reclamant, prin avocat, cu împuternicire avocațială specială pentru renunțarea la judecata capetelor de cerere privind plata drepturilor salariale din timpul contractului de muncă și compensarea concediului de odihnă neefectuat, a arătat că înțelege să renunțe la judecata capetelor de cerere privind plata drepturilor salariale de pe perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți și compensarea concediului de odihnă neefectuat în perioada 2012-2013, Curtea urmând a lua act, în temeiul art.406 Cod procedură civilă, de manifestarea de voință a părții în acest sens.
Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă, va admite apelul, va schimba sentința apelată în sensul că va admite cererea, va anula decizia de concediere nr.1/30.07.2013, emisă de intimată, va reintegra contestatorul în funcția deținută anterior concedierii, având în vedere solicitarea expresă a acestuia și dispozițiile art.80 alin.2 din Codul muncii. În baza art.80 alin.1 din Codul muncii, va obliga intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Va lua act de renunțarea contestatorului la capetele de cerere privind plata drepturilor salariale de pe perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți și compensarea concediului de odihnă neefectuat 2012-2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul D. N., cu domiciliul ales la C. Av. P. M. C.- cu sediul în București, ..2, ., ., sector 2, CNP_, împotriva sentinței civile nr.7899 din data de 12.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimata S.C. P. D. M. TRANS S.R.L, cu sediul în com. Dragodana, ., nr.551, jud. Dâmbovița.
Schimbă sentința apelată în sensul că:
Admite cererea.
Anulează decizia de concediere nr.1/30.07.2013, emisă de intimată.
Reintegrează contestatorul în funcția deținută anterior concedierii.
Obligă intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Ia act de renunțarea contestatorului la capetele de cerere privind plata drepturilor salariale de pe perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți, și compensarea concediului de odihnă neefectuat 2012-2013.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. E. O. C. G. C.
GREFIER
N. C.
Red.: D.E.O.
Dact.: A.C./5ex.
Jud. fond: C. A.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
