Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2053/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2053/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 36601/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1149/2015)
Decizia civilă nr.2053
Ședința publică din data de la 3 iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A. C.
JUDECĂTOR: R. F. G.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat C. I. împotriva sentinței civile nr.171 din data de 09.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. – Sucursala Banat Oltenia, cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții că la data de 03.06.2015, respectiv la orele 0800, apelanta-reclamantă a depus la dosar prin serviciul „registratură” al acestei secții, note scrise prin care solicită judecarea pricinii în lipsă, conform art.411 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă.
Curtea în temeiul dispozițiilor art.394 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării, dată fiind solicitarea părții apelante de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanțe, reclamanta Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat C. I., a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească salariul suplimentar pentru anul 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie al anului respectiv, pentru care se acordă drepturi salariate prevăzute la articolul 30 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010, contract însușit de către părțile semnatare și înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, prevedere inserată și la nivelul Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, la articolul 43, paragraf (2), punctul a); obligarea pârâtei la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare, drepturi salariate prevăzute la articolul 71, prima și a doua liniuță din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010; plata de daune interese constând în actualizarea sumelor pe care le datorează cu rata inflației și dobânda legală la sumele datorate, calculate de la data scadentei acestora, până la data plații efective; iar toate drepturile salariate solicitate în cauză să fie calculate și plătite în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel de ramura Transporturi pe anii 2008-2010, articolul 41, aliniat 3, litera a), adică la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei unu de salarizare.
Prin sentința civilă nr. 171 din data de 09.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea privind pe reclamanta Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat C. I., în contradictoriu cu pârâtele ca prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin promovarea prezentei acțiuni se urmărește valorificarea unor drepturi bănești, reprezentate de prima de C. și salariul suplimentar (al treisprezecelea salariu), drepturi aferente anului 2010.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 268 lit. e Codul muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia.
Instanța a apreciat că acest text de lege este incident în cauză, iar nu dispozițiile art. 268 lit. c Codul muncii care prevăd termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate ori a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În cauza de față, pretențiile deduse judecății nu au caracterul unor drepturi salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 lit. c) Codul muncii.
În accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de un salariat în baza contractului individual de muncă, așa cum prevede art. 159 Codul muncii. Totodată, în compunerea să, se regăsesc, potrivit art. 160 Codul muncii, următoarele elemente: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Drepturile solicitate în cauză nu se circumscriu structurii salariului, astfel cum este definită prin textele legale enunțate.
În acest sens, drepturile bănești invocate își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colective de muncă aplicabile domeniului de activitate în care aceștia au lucrat și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale, acordate de angajator cu titlu de bonificații pentru angajații săi, în plus față de componentele obligatorii ale salariului.
Această concluzie se desprinde și din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă aplicabile în speță.
Astfel, art. 43 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr.722/2008, reglementează categoria altor venituri ce pot fi acordate salariaților, printre care se regăsește al 13-lea salariu ca drepturi bănești ce interesează cauza de față.
Această clauză este inserată în Capitolul IV al contractului colectiv, intitulat „Salarizarea și alte drepturi bănești”. Rezultă că drepturile pecuniare cuvenite angajaților sunt concepute în două categorii: drepturile salariale (corespunzătoare elementelor componente ale salariului, și anume: salariu de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri) și alte drepturi exprimate în bani ce își au izvorul tot în raporturile de muncă dintre părți, însă nu au natură salarială. Tot în acest sens, se observă că al 13-lea salariu este încadrat în categoria alte venituri, distinct de categoria sporurilor și adaosurilor cu caracter salarial.
Similar, art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 - a cărui valabilitate s-a prelungit până la 31.01.2011 – reglementează salariul suplimentar ce poate fi acordat la finalul unui an calendaristic, acesta având regimul juridic al celui de-al 13-lea salariu prevăzut de art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă unic. Or, rezultă în susținerea primei instanțe, din chiar sintagma „salariu suplimentar”, faptul că acesta este conceput ca un beneficiu distinct de venitul salarial propriu-zis, adăugat acestuia, ca un drept suplimentar.
În ceea ce privește ajutoarele materiale cuvenite pentru C., acestea sunt reglementate de art. 71 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și de art. 64 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Potrivit acestor prevederi, salariații beneficiază, cu ocazia sărbătorilor de C. de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Instanța a reținut, deopotrivă, caracterul extrasalarial al acestor venituri, care au natura juridică a unor drepturi ce izvorăsc din raportul de muncă însă nu pot fi asimilate elementelor componente ale salariului, reprezentând un beneficiu suplimentar, acordat punctual, în considerarea specificului zilelor de sărbătoare respective.
În lumina acestor considerente, s-a reținut că drepturile bănești invocate, nu au natură salarială, în sensul mai sus analizat, astfel încât nu intră în sfera de aplicare a art. 268 lit. c) din Codul muncii, însă sunt consacrate la nivelul contractelor colective de muncă, ca beneficii cu caracter pecuniar în favoarea salariaților, astfel încât valorificarea lor pe cale jurisdicțională intră sub incidența art. 268 lit. e) din Codul muncii.
Potrivit art. 154 din Codul muncii „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”
Conform art. 161 alineatul 1 Codul muncii „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”
În cazul în care drepturile ce se solicită a fi achitate au caracterul unor drepturi salariale,ele pot fi pretinse în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alineatul 1 din Codul muncii, în conformitate cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate” ori în cel prevăzut de art. 283 alineatul 1 lit. c) din același cod, la care fac trimitere titularii acțiunii.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or, drepturile suplimentare sus precizate la care fac referire Contractele Colective de Muncă la nivel de unitate și grup de unități nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior. Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună.
Așa fiind, în cauză nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 166 și nici cele ale art. 283 alineatul 1 lit. c) din Codul muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care poate fi protejat dreptul pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de către angajator, sunt incidente prevederile art. 283 alineatul 1 lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Faptul că nu este vorba de drepturi salariale este confirmat și de aspectul că drepturile solicitate sunt incluse în capitolul din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și grup de unități referitor la „protecția salariatului, alte prevederi„ și nu la salarizare.
În raport de cele expuse,sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale, ci exclusiv drepturi acordate prin C.C.M. salariaților în scopul de a le oferi protecție socială, iar plata acestora se circumscrie sferei de neexecutare a C.C.M.
Ca atare, nejustificat pretinde reclamantul, că drepturile solicitate prin acțiune sunt drepturi ce derivă din contractul lor individual de muncă.
Este adevărat că, potrivit art.238 alin.2 din Codul muncii (anterior modificării aduse Legea nr.42/2011), a art.132 alin.4 din Legea dialogului social nr.62/2011: "contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile".
Numai că, în cazul drepturilor solicitate, izvorul obligației este contractul colectiv de muncă, reglementând regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părți este contractului individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Astfel, s-a stabilit că, în cazul conflictelor de muncă prin care se solicită drepturi salariale, despăgubiri etc., întemeiate pe clauzele contractului individual de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune - art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Pe de altă parte, pentru cazul în care conflictul are ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție de 6 luni, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin acțiunea formulată, reclamanții au învederat instanței faptul că S. Națională de Transport Feroviar Marfă CFR Marfă SĂ nu a executat dispoziții din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și din contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Prin urmare, întrucât cererea este întemeiată pe clauze ale contractului colectiv de muncă, acțiunea în justiție este supusă termenului special de prescripție stabilit prin art. 283 alin.1 lit. e) din Codul muncii - 6 luni de la momentul nașterii dreptului la acțiune.
Întrucât aceste drepturi bănești sunt aferente anului 2010, este indiscutabil faptul că, prin raportare la data introducerii acțiunii – 23.12.3013 – termenul de prescripție de 6 luni este împlinit.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta reclamantă Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat C. I..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, anularea în tot a sentinței pronunțată de instanță de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanță de fond competentă, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a soluționat în mod eronat cauza, calificând drepturile salariale solicitate ca fiind prescriptibile în termen de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, fără a intra în dezbaterea fondului cauzei.
În opinia majoritară a instanțelor de judecată s-a considerat că drepturile salariale solicitate prin acțiune, respectiv salariul suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material acordat cu ocazia Sărbătorii Crăciunului 2010 vizează suplimente ale drepturilor salariale, au o legătură directă și indisolubila cu calitatea de salariați a solicitanților acestora, se acordă corespunzător și proporțional muncii prestate de angajați, regulat, și nu excepțional și, nu în ultimul rând, sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă și în considerarea calității de salariați a solicitanților.
Această interpretare a clauzelor contractuale este cea veridică și se impune în conformitate cu principiul stabilirii voinței reale a părților, fiind fără echivoc faptul că în faza negocierii drepturilor salariale, organizația sindicală reprezentativă a solicitat și a obținut recunoașterea lor ca beneficii bănești, iar nu ca drepturi independente de activitatea prestată a angajaților.
Plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar și prima de C. se circumscrie sferei drepturilor salariale, deoarece salariul reprezintă, conform art. 159 din Codul muncii actualizat contraprestația muncii depuse de către salariat, iar acesta, la rândul lui cuprinde - în raport cu prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Referitor la natura salarială a dreptului pretins (salariul suplimentar pentru anul 2010) menționează următoarele.
În conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010 se prevăd la articolul 30, paragraf (1) următoarele: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."
Același lucru este stipulat și de Contractul Colectiv de Muncă unic Ia nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010, unde, la articolul 43, paragraf (2), punctul a) se prevede: "alte venituri sunt al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor."
Din conținutul acestui paragraf rezultă natura salariată a dreptului identificată prin însăși valoarea sa prevăzută legal ca fiind cuantumul salariului de încadrare al apelantului din luna decembrie a anului 2010.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 71 din același Contractul colectiv de muncă sus menționat - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare, fiind predictibilă indiscutabil natura salarială a acestui adaos acordat de către angajator.
Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispozițiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial.
Instanța de fond nu a fost investită să analizeze natura juridică a drepturilor care fac obiectul conflictului de muncă declanșat de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective ori individuale de muncă, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că se impune verificarea îndeplinirii condițiilor prestabilite de acordare pentru salariații care beneficiază de aceste drepturi salariale, eventualele cazuri de neexecutare justificată, cuantumul acestor drepturi.
Astfel, cererile având ca obiect plata drepturilor de mai sus vizează suplimentări ale drepturilor salariale și sumele reprezentate de ajutoarele materiale de C. au semnificația drepturilor salariale fiind plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați, indiferent de izvorul lor, chiar dacă acestea sunt prevăzute în Contractul colectiv de muncă.
În concluzie, natura salarială a drepturilor bănești evocate este indiscutabilă, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, cu atât mai mult cu cât acestea, chiar dacă au natura unor premii, se acordă corespunzător muncii prestate, proporțional cu aceasta și în mod regulat, nu periodic.
Așadar, cererile privind acordarea drepturilor respective pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Ca o consecință a acestei juste calificări, s-a stabilit că regulile care guvernează prescripția extinctivă în materie sunt cele reglementate prin art. 268 Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Chiar instanța supremă a reținut că în situația în care drepturile suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
La data de 18.03.2015, prin Serviciul Registratură al Curții au depus întâmpinare intimatele-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A., în numele membrilor săi de sindicat, solicitând respingerea apelului și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor invocate de apelanta reclamantă, în limitele apelului, conform art.477 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea dedusă judecății, apelanta reclamantă a solicitat obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale suplimentare cuvenite membrului său de sindicat, C. I., respectiv sumele reprezentate de ajutorul material de C. și salariul suplimentar pentru anul 2010, care au semnificația drepturilor salariale suplimentare plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității de salariat a membrului de sindicat, indiferent de izvorul acestora, respectiv Contractul colectiv de muncă.
În cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, potrivit căreia dreptul la acțiune privind plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri se prescrie în trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, întrucât drepturile pretinse în cauză, chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, aplicabil unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali, prin raportare la dispozițiile art.160 din Codul muncii, care definesc cuprinsul noțiunii de „salariu" în sens larg, incluzând drepturile salariale propriu-zise și cele conexe.
Termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, la care s-a raportat prima instanță, este aplicabil unei alte situații juridice, respectiv atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali.
Este lipsit de relevanță juridică faptul că drepturile salariale suplimentare pretinse în cauză izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, de vreme ce acestea se acordă corespunzător muncii prestate, proporțional cu aceasta, în mod regulat și nu excepțional, iar sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă și în considerarea calității de salariați a solicitanților.
În acest sens a statuat și instanța supremă, care a reținut prin decizia nr.20 pronunțată în dosarul nr.14/2013 că în situația în care drepturile suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Pentru toate considerentele arătate, de vreme ce prima instanța a reținut în mod greșit incidența art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, care reglementează termenul de prescripție 6 luni, iar apelanta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea va admite apelul, în baza art.480 alin.3 C.pr.civ., va anula sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, având C._ și sediul procesual ales la Cabinet de Avocat Gătejescu A. F., cu sediul în C., . nr.10, județ D., în numele membrului de sindicat C. I. împotriva sentinței civile nr.171 din data de 09.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J_, având CF_, cont bancar RO30BPOS_ROL01 deschis la B. Post – Sucursala Palat CFR și sediul în București, ..38, sector 1 și sediul procedural ales la sediul Sucursalei Banat Oltenia, din C., ., județ D. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. – Sucursala Banat Oltenia, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J_, având CF_, cont bancar RO26BPOS_ROL01 deschid la B. Post – Sucursala C. și sediul în C., ., județ D..
Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3 iunie 2015.
Președinte, Judecător,
B. A. C. R. F. G.
Grefier,
B. M.
Red. Jud. RFG
Dact: D.A.M./4 ex, Jud.fond: V.-C. M.-S.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 491/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
