Despăgubire. Decizia nr. 1556/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1556/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 36618/3/2013
Dosar nr._ (272/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1556
Ședința publică din data de 07 mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. C. DOBRANIȘTE
JUDECĂTOR - E. L. U.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă . ȘI PRIVAT 4 SA (A.D.P.P.4) împotriva sentinței civile nr._ din data de 05 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. N., în cauza având ca obiect - contestație decizie sancționare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă . și Privat 4 SA(A.D.P.P.4), prin avocat D. M., cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/12.02.2015, atașată la fila 34 dosar, intimatul-reclamant P. N. prin avocat Dirman D., cu împuternicire avocațială . nr._/2015, atașată la fila 35 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,după care:
Din oficiu, în temeiul art. 22 alin. 2 și art. 279 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea pune în discuție ca aspect de ordine publică, împrejurarea dacă decizia contestată respectă sau nu cerințele ce rezultă din conținutul dispozițiilor imperative și de ordine publică ale art. 252 alin.2 lit. a și c din Codul Muncii referitor la descrierea faptei ce constituie abatere și la indicarea motivelor pentru care s-au înlăturat apărările salariatului.
Avocatul apelantei-pârâte . și Privat 4 SA(A.D.P.P.4) arată că decizia contestată îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Avocatul intimatului-reclamant P. N. pune concluzii în sensul că decizia de sancționare nu a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor legale.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de apel.
Avocatul apelantei-pârâte . și Privat 4 SA(A.D.P.P.4) arată că intimatul a recunoscut indirect situația creată prin întâmpinarea depusă în apel; susține verbal motivele de apel inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia, modificarea sentinței civile apelate în sensul respingerii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatului-reclamant P. N. solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
Curtea reține pricina în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr._ din data de 05 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul P. N..
În consecință, s-a dispus anularea deciziei de sancționare nr. 189/29.10.2013 emisă de pârâta . ȘI PRIVAT 4 SA (A.D.P.P.4).
Pârâta a declarat apel, criticând sentința suscitată sub următoarele aspecte, în esență:
Hotărârea este netemeinică și nelegală, atât timp cât instanța de fond a omis o parte din dovezile administrate și a interpretat eronat acțiunile și înscrisurile pârâtei.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.
Deși reclamantul a solicitat proba testimoniala cu doi martori și i-a fost admisă această probă, a nominalizat un singur martor în persoana numitului M. A., fost angajat al societății până în 30.02.2011.
S-a adus la cunoștința instanței și s-a făcut dovada faptului că martorul nu mai este angajatul societății din 2011 și că nu avea cum să se afle de față la discuțiile dintre reclamant și D-na lonescu M. având funcția de Șef Secție 2, însă instanța a omis în totalitate aceste probe.
Pentru a trage o concluzie corectă asupra sincerității martorului, instanța trebuie să facă o analiză a declarației acestuia în complexul materialului probator, și nu să se rezume la simpla precizare în sentință a numelui martorului fără a face referire concretă la declarația acestuia și probele împotriva acestui martor.
Decizia de sancționare a reclamantului este temeinică și legală, cuprinde toate condițiile de fond și forma prevăzute de lege, motivele ce au stat la baza emiterii acestei decizii, respecta în totalitate obligațiile impuse de art. 252 din Codul Muncii.
Mai mult, s-a demonstrat în mod clar întrunirea tuturor elementelor abaterii disciplinare săvârșita de către reclamant și s-a corelat în mod legal sancțiunea cu gravitatea faptei și gradul de vinovăție al contestatorului.
O sancțiune mai mică, așa cum sugerează instanța de fond, nu putea fi dată, ținând seama de faptul că există dovezile clare ce au stat la baza acestei decizii, respectiv, declarațiile martorilor ce au asistat la incidentul din 22.10.2013, precum și recunoașterea verbală a d-lui P. N. în fața Comisiei de Cercetare Disciplinară.
S.C. A. D. Public și Privat 4 (A.D.P.P.4) S.A este o societate cu un număr mare de angajați, aspect ce presupune o coordonare și o supraveghere mai amplă/strictă datorită faptului că desfășoară activități în spații publice (parcuri, locuri de joacă pentru copii), nu se poate tolera un astfel de comportament din partea unui angajat aflat în timpul programului de lucru.
Sancțiunea primită de către reclamant este temeinică, legală și corelată cu gravitatea faptei, ținând seama de faptul că prin atitudinea sa față de un superior ierarhic, manifestata într-un cadru deschis și în fața altor angajați, a dovedit o totală lipsă de respect față de un superior ierarhic și a creat o stare permanentă de conflict, atitudine ce nu putea fi tolerata deoarece această stare de conflict avea repercusiuni asupra eficienței și productivității.
Reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție și i s-a dat în mod clar dreptul la apărare, nefiindu-i înlăturate apărările, dovadă în acest sens fiind însăși convocarea acestuia la Comisia de Cercetare Disciplinară, întrunirea comisiei pentru acest caz, cercetarea efectivă și solicitarea unei declarații scrise a reclamantului precum și colectarea declarațiilor de la angajații ce aveau cunoștința de fapta contestatorului.
Refuzul contestatorului de a da declarații scrise și de a se apăra reprezintă exclusiv opțiunea acestuia și depășește puterea de decizie a societății, fiind încă o dovadă a caracterului și a comportamentului acestuia. Or, instanța de fond a omis toate aceste aspecte și dovezi, fără a motiva în vreun fel această omisiune.
Proba/dovada încălcării de către reclamant a dispozițiilor care guvernează disciplina muncii în cadrul instituției este clară și de necontestata. Însă, instanța a ignorat aceste dovezi, dând crezare reclamantului fără ca acesta să aducă cel puțin o probă concretă în sprijinul său.
Din punct de vedere uman poate fi înțeleasă atitudinea instanței și modul de a judeca, și anume că 10% din salariu pentru un simplu șofer este o sumă importantă, însă analizând fondul acestei cauze și argumentele legale ale pârâtei sunt în mod clar mai puternice și ar trebui să primeze în astfel de cauze. Comportamentul ireverențios față de orice persoană, fie ea și superior ierarhic sau simplu muncitor, este de netolerat atât în mediul privat, dar mai ales în raporturile de muncă. Totodată, intervenția instanței de judecată în astfel de cazuri prin anularea deciziei de sancționare nu este absolut deloc oportună, căci încurajează astfel de manifestări prin diminuarea în mod forțat și absolut ilegal a puterii legale de organizare internă a mediului privat, diminuând astfel autoritatea și puterea de decizie a angajatorului. Or, instanța de judecată ar trebui să aibă un cu totul alt rol și nu să încurajeze atitudini și manifestări de acest gen.
Aprecierile instanței de fond cu privire la lipsa descrierii modalități de săvârșire a faptei și lipsa descrierii însăși a faptei sunt nefundamentate pe realitate.
Din conținutul deciziei de sancționare nr.189/29.10.2013 rezulta în mod clar atât modalitatea de săvârșire a faptei cât și descrierea ei. Este adevărat că toate aceste aspecte sunt prezentate pe scurt, asta pentru că nu se putea folosi limbajul reclamantului și nici nu putea fi descrisă în amănunt modalitatea de săvârșire a faptei tot datorită limbajului.
Fiind vorba de o decizie s-a ales o modalitate profesionistă și la obiect, pentru a descrie fapta: atitudine ireverențioasa - care dovedește lipsă de respect; nerespectuos, necuviincios.
Faptul că nu sunt enumerate injuriile sau jignirile în decizia de sancționare, procesul - verbal de cercetare disciplinară și în declarațiile persoanelor ce au confirmat atitudinea contestatorului P. N., nu reprezintă un motiv de nulitate a deciziei de sancționare. Lipsa precizării concrete a limbajului folosit de reclamant tine de bună educația atât a martorilor cât și a membrilor comisiei de cercetare disciplinară, ce au căutat să prezinte într-un mod cât mai civilizat posibil atitudinea contestatorului, prin folosirea sintagmelor "atitudine ireverențioasa", "comportament necuviincios", etc.
Decizia a fost emisă având la baza referatul cu nr.9928/22.10.2013 prin care a fost sesizată conducerea societății cu privire la comportamentul reclamantului fata de D-na lonescu M. având funcția de Șef Secție 2 și nu cum în mod greșit a reținut instanța de fond că ar fi o decizie ca urmare a comportamentului fata de numită G. E.. Aceasta din urmă este doar una din persoanele ce au asistat la jignirile aduse de contestator D-nei lonescu M. și care s-a simțit probabil lezată de jignirile aduse de către P. N., însă acest aspect nu a fost susținut și de ceilalți martori, motiv pentru care comisia de cercetare disciplinară nu a luat în discuție aceste afirmații. Mai mult, analizând declarația numitei G. E., instanța de fond ar fi trebuit să observe faptul că aceasta precizează în mod clar că jignirile și "comportamentul foarte urât" al reclamantului o vizau în mod direct pe numită lonescu M..
Prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei se face în mod clar și fără echivoc dovada culpei reclamantului; acesta a încălcat atribuțiile de serviciu ce îi reveneau, a avut un comportament ireverențios fata de un alt angajat al societății, astfel perturbând activitatea zilnică a angajatorului, aspect ce nu putea și nu poate fi tolerat și trecut cu vederea.
Sancțiunea de reducere a salariului de bază cu 10% pe trei luni este una minimala. Este o abatere săvârșita în mod clar cu intenție, abatere ce ar fi putut fi sancționată chiar mai aspru.
Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
La termenul din 07.05.2015, din oficiu, în baza art. 22 alin. 2 și art. 279 alin. 1 Cod Procedură Civilă, Curtea a pus în discuție ca aspect de ordine publică, împrejurarea dacă decizia contestată respectă sau nu cerințele ce decurg din conținutul art. 252 alin. 2 lit. a și c din Codul Muncii, cerințe prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, referitoare la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară și la indicarea în decizie a motivelor pentru care s-au înlăturat apărările salariatului sau motivele pentru care nu s-a desfășurat cercetarea disciplinară prealabilă.
Apărătorul apelantei a arătat că decizia respectă toate cerințele impuse de lege, în timp ce apărătorul intimatului a învederat că decizia nu întrunește condițiile prevăzute de lege.
În baza art. 480 alin. 1 Cod Procedură Civilă, văzând și prevederile art. 476 alin. 1 din același cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanța de control judiciar și, în virtutea acestui caracter devolutiv al căii de atac, oferă posibilitatea complinirii motivării hotărârii atacate, dacă este cazul), Curtea va respinge apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, considerente ce le înlocuiesc pe cele ale primei instanțe.
Așa cum rezultă din analiza materialului probator administrat în cauză, prin decizia ce este contestată în prezentul proces și care este înregistrată în evidențele apelantei-pârâte sub nr. 189/29.10.2013, s-a aplicat intimatului-reclamant sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 248 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, respectiv reducerea salariului de bază cu 10% pe timp de 3 luni.
În motivarea deciziei s-a arătat că abaterea disciplinară comisă de intimat constă în aceea că „a avut o atitudine ireverențioasă față de doamna I. M., șef Secția 2 la data de 22.10.2013”.
Acestui tip de decizie – de sancționare disciplinară a unui salariat – îi sunt aplicabile prevederile art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, ce au următorul conținut:
„Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată”.
Or, așa cum rezultă din examinarea deciziei contestate, aceasta nu întrunește condițiile prevăzute de art. 252 alin. 2 lit. a și c din Codul Muncii, privitoare la „descrierea faptei care constituie abatere disciplinară” și la indicarea în decizie a motivelor „pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea”.
Astfel, în calitate de emitentă a deciziei, apelanta s-a mulțumit să descrie extrem de succint abaterea disciplinară, arătând că intimatul-reclamant „a avut o atitudine ireverențioasă față de doamna I. M., șef Secția 2 la data de 22.10.2013”, fără a releva, în concret, în ce a constat fapta pretins săvârșită de salariat, mai precis care a fost efectiv fapta comisă.
O asemenea descriere este absolut insuficientă și nu respectă exigențele impuse de art. 252 alin. 2 lit. a din Codul Muncii.
Simpla și lapidara afirmație referitoare la existența unei „atitudini ireverențioase” a salariatului nu poate fi considerată că întrunește cerința prevăzută lege, ea având natura unei susțineri, iar nu a unei motivări, a unei demonstrații sau argumentări. Dacă s-ar considera că un asemenea procedeu este în acord cu norma juridică indicată din Codul Muncii, s-ar ajunge la situații în care eventualele abuzuri comise în acest domeniu de angajatori nu ar mai putea fi înlăturate, instanțele de judecată fiind în imposibilitate de a mai stabili legalitatea măsurii luate, neputând să exercite atribuțiile de control judiciar ce le revin potrivit legii. Oricare angajator, folosind același procedeu și aceeași sintagmă vagă, ar putea să justifice orice sancțiune disciplinară aplicată, fără a putea fi supus unei verificări a respectării cerinței la care face referire art. 252 alin. 2 lit. a din Codul Muncii.
Cu alte cuvinte, o astfel de afirmație (precum cea suscitată) cu un vădit caracter general, lipsită de elemente concrete și nesprijinită de niciun fel de argumente de ordin faptic sau logico-juridic, este total insuficientă și imposibil de a fi socotită o justificare adecvată și rezonabilă a aplicării unei sancțiuni disciplinare.
Apelanta ar fi trebuit să arate în concret în ce a constat fapta săvârșită de intimat. Nu era necesară o descriere în detaliu a acesteia, însă o prezentare succintă trebuia făcută, deoarece în acest fel, în cazul în care decizia ar fi fost contestată în justiție (ceea ce s-a și întâmplat), instanța de judecată competentă ar fi fost în măsură să determine care a fost efectiv abaterea comisă, gravitatea ei, circumstanțele în care s-a produs și alte elemente importante pentru stabilirea legalității și temeiniciei deciziei de sancționare disciplinară.
Mai mult, decizia contestată nu cuprinde mențiunea prevăzută de art. 252 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, referitoare la „motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea”.
Apelanta susține că intimatul-reclamant ar fi recunoscut săvârșirea faptei, dar a refuzat să dea o declarație scrisă în fața comisiei desemnate pentru efectuarea cercetării disciplinare.
Chiar dacă ar fi fost așa, având în vedere dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 252 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003, emitenta deciziei era obligată să menționeze în decizie aceste aspecte, pentru a respecta întocmai voința exprimată de legiuitor prin textul legal amintit.
Toate cele ce preced demonstrează netemeinicia criticilor exprimate în motivarea apelului și justifică respingerea ca nefondată a căii de atac exercitată în prezenta pricină.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă . ȘI PRIVAT 4 SA (A.D.P.P.4), cu sediul în București, ., sector 4, împotriva sentinței civile nr._ din data de 05 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. N., domiciliat în București, ., sector 4.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
L. C. Dobraniște E. L. U.
GREFIER
F. V.
Red.: C.D.
Dact.: A.C./4ex.
20.05.2015
Jud. fond: A. P.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 213/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 780/2015. Curtea... → |
|---|
