Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4590/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4590/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 4590/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizie Nr.4590/2015
Ședința publică de la 24 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. G.
Judecător L. U.
Grefier M. L. V.
Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelantul D. N. împotriva sentinței civile nr.4375/04.05.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata . pentru Proiectări Laminoare), cauza având ca obiect: contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: apelanta reprezentată de apărător ales C. A., conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/29.10.2014, care se depune la dosar și intimatul prin avocat E. Mauther, conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/2015, care se depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că:
- prin serviciul registratură la data de 24.11.2015 apărătorul apelantul D. N. a formulat o cerere de lăsare la sfârșitul ședinței;
- în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 11.09.2015, care a formulat întâmpinare la data de 23.09.2015, comunicată apelantei la data de13.10.2015, după care:
Curtea ia act că solicitarea pentru lăsarea la sfârșitul ședinței a rămas fără obiect, in condițiile prezenței părților la strigarea cauzei.
Apărătorul intimatului invocă excepția de nemotivare a apelului, arată că apelantul nu a formulat răspuns la întâmpinare și astfel nu mai poate cere alte probe.
Apărătorul apelantului față de excepția invocată de nemotivare depune la dosar răspuns la întâmpinare, comunicând un exemplar și părții adverse.
Intimatul prin apărător arată că termenul pentru depunerea răspuns la întâmpinare a expirat.
Curtea ia act că s-a depus răspuns la întâmpinare, care a fost comunicată la acest termen apărătorului intimatului. Ținând cont că răspunsul la intâmpinare nu conține excepții sau cereri noi, Curtea il califică drept lconcluzii scrise.
Apărătorul apelantului arată că a solicitat și probele cu expertiză și cu martori, dar renunță la acestea. De asemeni, solicită încuviințarea probei cu interogatoriu pentru dovedirea situației de fapt incidentă in cauză, precum și încuviințarea probei cu înscrisuri altele decât cele de la dosar, pe care, insă, invederează că nu le deține la acest moment.
Intimata prin apărător ales se opune încuviințării probei cu interogatoriu și a probei cu înscrisuri, deoarece același lucru s-a cerut și la fond, unde s-a renunțat la interogatoriu, iar cu privire la înscrisuri arată că au fost depuse doar cele de la dosar.
Curtea ia act de renunțarea apelantului la probele solicitate prin cererea de apel, respectiv expertiză și proba testimonială.
Deliberând, Curtea, față de proba cu înscrisurile solicitate, arată că sunt imprecis formulate, respectiv in sens generic, iar, pe de altă parte, nu se arată relevanța lor ca mijloc de probă, respectiv care sunt faptele ce se dorește a fi dovedite cu înscrisuri. Raportat la proba cu interogatoriu, Curtea reține că nu sunt îndeplinite prevederilor art.351 Cod procedură civilă, in sensul in care nu sunt indicate acele fapte personale proprii părții care se dorește a fi interogate. Pentru aceste motive, Curtea va respinge probele cu înscrisuri și cu interogatoriu solicitate de apelant.
Curtea constată că în cauza sunt întrunite prevederile art. 476 alin 2 Cod procedură civilă și în raport de prevederile art.392 Cod procedură civilă, nefiind cereri sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantului solicită amânarea pronunțării pentru a putea depune concluzii scrise.
Intimata prin apărător ales se opune amânării pronunțării, deoarece răspunsul la întâmpinare depus de apărătorul apelantului a fost deja considerate ca și concluzii scrise, în prezenta cauză.
Apelanta prin apărător ales având cuvântul, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, susținând verbal motivele de apel inserate pe larg în cererea scrisă, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Intimatul prin apărător ales având cuvântul, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, susținând verbal motivele din întâmpinare inserate pe larg în cererea scrisă, și menținerea sentinței tribunalului ca, temeinică și legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Curtea în temeiul art.394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterii și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra apelului de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr._ la data de 01.09.2014, astfel cum a fost precizată la data de 25.02.2015 (filele 66-67 dosar), reclamantul D. N. a chemat în judecată pe pârâta . pentru Proiectări Laminoare), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la: rectificarea deciziei de concediere în sensul modificării și menționării în cuprinsul acesteia a motivelor reale de concediere privind restructurarea postului său prin raportare la celelalte posturi identice și emiterea unei scrisori de recomandare privind pregătirea sa profesională și lucrările complexe proiectate de-a lungul timpului cu menționarea acestora; modificarea cărții de munca privind continuitatea și vechimea în muncă și profesie în perioada 2009-2013 în sensul anularii încadrării în art.54 Codul muncii privind concediile fără plată pentru lipsa consimțământului; plata unor despăgubiri materiale constând în diferența între salariul anterior câștigat și cel pe care l-ar fi putut avea în continuare ținând cont de creșterea salarială la nivel de unitate și dobânda legală cuvenită pentru întreaga perioadă și venitul actual net realizat, de la data concedierii și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța; plata unor daune moratorii pentru prejudiciul produs urmare a neplății zilelor de muncă în care a figurat în concediu fără plată dar a fost prezent la serviciu, de la scadență acestora și până la momentul plații având în vedere dobânda legală; plata unor daune interese în cuantum de 100.000 euro pentru paguba suferită și beneficiul nerealizat; plata unei amenzi civile în cuantum de 50 RON/zi către stat începând de la data aplicărilor masurilor abuzive de către societate prin directorii și șefii de departamente privind încălcarea drepturilor cuvenite conform legislației în vigoare.
Prin sentința civilă nr.4375/04.05.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamantul D. N., în contradictoriu cu pârâta . pentru Proiectări Laminoare) și s-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între reclamantul D. N., în calitate de salariat și pârâta . calitate de angajator, s-au desfășurat raporturi de muncă, în baza contractului individual de muncă nr.986/06.07.1994, astfel cum rezultă din mențiunile de la poziția nr.24 din carnetul de muncă a reclamantului.
Prin decizia nr.52/03.06.2014, pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 31.05.2014, conform art.65 alin.1 Codul muncii.
Prin capătul unu de cerere, D. N. a solicitat rectificarea deciziei de concediere, în sensul menționării motivelor reale de concediere. Sub acest aspect, instanța a reținut faptul că legalitatea și temeinicia unei decizii de concediere pot fi apreciate doar în cadrul unei contestații formulate împotriva deciziei de concediere, în termenul legal prevăzut de art.268 alin.1 lit.c Codul muncii. Or, în speță, reclamantul a afirmat în cuprinsul motivării prezentei acțiuni faptul că nu a înțeles să conteste decizia nr.52/03.06.2014 (fila 5 acțiune paragraf final). Prin urmare, având în vedere că singura modalitate de a se aprecia asupra unei decizii de concediere este în cadrul contestației formulată în termen legal, contestație pe care D. N. nu a formulat-o, Tribunalul a respins cererea de rectificare a deciziei de concediere ca neîntemeiată, rectificarea deciziei sub aspectul motivelor concedierii reprezentând de fapt o apreciere asupra temeiniciei concedierii.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind emiterea unei scrisori de recomandare, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit art.34 alin.5 din Codul muncii, angajatorul este obligat doar să elibereze, la solicitarea salariatului, un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate. Având în vedere că scrisoarea de recomandare nu se regăsește printre mențiunile ce trebuie cuprinse în documentul prevăzut de art.34 alin.5 din Codul muncii, Tribunalul a respins cererea de emitere a unei scrisori de recomandare ca neîntemeiată, angajatorul fiind singurul care poate aprecia dacă este oportun să elibereze o asemenea recomandare.
Prin capătul doi de acțiune, D. N. a solicitat modificarea cărții de muncă privind continuitatea și vechimea în muncă și profesie în perioada 2009-2013 în sensul anularii încadrării în art.54 Codul muncii privind concediile fără plată pentru lipsa consimțământului. Analizând cuprinsul cărții de muncă a reclamantului, Tribunalul a constatat că nu există nicio mențiune în cartea de muncă privind eventuale concedii fără plată, astfel încât nu se poate dispune modificarea în sensul solicitat.
În ceea ce privește capătul trei de acțiune, respectiv plata despăgubirilor materiale constând în diferența între salariul anterior câștigat și cel pe care l-ar fi putut avea în continuare ținând cont de creșterea salarială la nivel de unitate și dobânda legală cuvenită pentru întreaga perioadă și venitul actual net realizat, de la data concedierii și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, Tribunalul a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiat, având în vedere că după data concedierii între părți nu s-au mai desfășurat raporturi de muncă, pentru că societatea să fie obligată să-i achite reclamantului vreo sumă de bani. În plus, atâta vreme cât decizia de concediere nu a fost desființată, pentru a se putea stabili o eventuală culpă a angajatorului în desfacerea contractului de muncă, în speță nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtei, astfel încât tribunalul va respinge acest capăt de acțiune ca neîntemeiat.
Referitor la capătul patru de acțiune - plata unor daune moratorii pentru prejudiciul produs urmare a neplății zilelor de muncă în care a figurat în concediu fără plată dar a fost prezent la serviciu, de la scadență acestora și până la momentul plații având în vedere dobânda legală, Tribunalul a constatat faptul că D. N. nu a administrat nicio probă din care să rezulte că în zilele în care figurează în concediu fără plată ar fi prestat totuși activitate în beneficiul societății pârâte, deși potrivit art.249 Cod procedură civilă. Avea această obligație, cu privire la acest aspect nefiind incidente dispozițiile art.272 din Codul muncii. În consecință, nefăcându-se dovada prestării activității în zilele respective, față de dispozițiile art.39 alin.1 lit.a) și art.159 alin.(1) Codul muncii, potrivit cărora doar munca efectiv prestată poate fi remunerată, Tribunalul a respins și acest capăt de acțiune, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește capetele 5 și 6 de acțiune - plata unor daune interese în cuantum de 100.000 euro pentru paguba suferită și beneficiul nerealizat și plata unei amenzi civile în cuantum de 50 RON/zi către stat începând de la data aplicărilor masurilor abuzive de către societate privind încălcarea drepturilor cuvenite conform legislației în vigoare, Tribunalul le-a respins, ca neîntemeiate, având în vedere că, atâta vreme cât decizia de concediere nu a fost desființată și nu s-a stabilit culpa pârâtei în încetarea contractului individual de muncă, nu se poate antrena răspunderea materială a angajatorului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art.253 codul muncii.
În baza art.453 cod proc. Civ., Tribunalul a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul D. N..
În motivarea apelului, apelantul a susținut în ceea ce privește primul capăt de cerere, că, deși în cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la rectificarea deciziei de concedere, în sensul cuprinderii motivației reale a concedierii, totuși, pe toată perioada desfășurării procesului civil, s-a prezentat personal în instanța, nefiind reprezentat ori asistat de avocat și a precizat că dorește să se emită o nouă decizie de concediere în care să fie specificate motivele reale ale concedierii.
Instanța de judecată nu trebuie să preia întocmai cele susținute de un justițiabil, întrucât acesta nu are noțiunea termenilor juridici, ci să interpreteze voința reală a părților. Astfel, pe parcursul procesului, a solicitat anularea deciziei și emiterea alteia care să cuprindă toate elementele obligatorii prevăzute de Codul Muncii, în special motivele reale, obiective ale desfacerii contractului de muncă,
Menționează că, deși instanța de judecată trebuie, pe tot parcursul procesului, să insiste în aflarea adevărului, totuși instanța de fond nu a admis proba cu înscrisuri solicitată, proba care era pertinentă, concludenta și utilă cauzei, nesolicitând astfel pârâtei să depună la dosar statutul de funcții și/sau organigrama de la acea dată, neputând astfel aprecia dacă postul a fost desființat în mod efectiv și dacă concedierea individuală pentru desființarea postului s-a desfășurat în mod legal, ținând cont de criteriile stabilite de lege, dar având în vedere și faptul că au existat mai multe posturi identice în cadrul societății, posturi care nu au fost desființate, angajații continuând să-și desfășoare activitatea.
Astfel, consideră că instanța de judecată nu și-a respectat rolul activ, nesolicitând probe din oficiu care să conducă la aflarea adevărului și neadmițând probele solicitate de apelant, probe pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
În ceea ce privește solicitarea de eliberare a unei scrisori de recomandare, instanța de judecată a stabilit că nu există un text legal din care să reiasă obligativitatea emiterii unei scrisori de recomande către un fost angajat.
Totuși, în art.29 alin.(4) din Codul Muncii se stabilește: „Angajatorul poate cere informații în legătură cu persoana care solicită angajarea de la foștii săi angajatori, dar numai cu privire la activitățile îndeplinite și la durata angajării și numai cu încunoștințarea prealabilă a celui în calpă". Astfel, întrucât dorea să se reangajeze, noul angajator i-ar fi solicitat toate aceste informații în vederea verificării aptitudinilor profesionale și personale.
Având în vedere divergentele existente între societatea pârâtă și reclamant, exista posibilitatea ca fostul angajator, în situația în care primea o astfel de solicitare de la noul angajator, să formuleze o adresă cu neadevăruri, lucruri care nu îl avantajau, ajungându-se astfel la reangajarea sa. Prin solicitarea unei scrisori de recomandare, nu voia decât să se asigure că toate cele reținute în cuprinsul ei, sunt reale.
Mai mult, solicită a se avea în vedere și dispozițiile art.34 alin.5, Codul Muncii, care prevăd ca „La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate.
Cele menționate mai sus erau toate informațiile pe care le solicita și reclamantul, nedorind astfel laude sau neadevăruri.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, aduce la cunoștința necesitatea rectificării cărții de muncă în vederea existenței unor inadvertențe între cele reținute în cartea de muncă și informațiile reținute de CAS, precum și cele introduse în REVISAL.
Astfel, aduce la cunoștință că instanța de judecată nu a verificat cu atenție înscrisurile existente la dosarul cauzei, neputând astfel să ia o decizie în cunoștința de cauză. Nu au fost analizate deciziile directorului general din perioada 2009-2011 și nici adeverința nr._/29.09.2014 unde puteau fi verificate numărul de zile lucrate. De asemenea, Tribunalul București nu a avut în vedere nici art.6 alin.1 ai art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976.
Mai mult, instanța de judecată, neanalizând înscrisurile de la dosarul cauzei, nu a putut observa nici completarea greșită a adeverinței nr.119/04.06.2014, în care este trecut documentul în baza caria se face înscrierea în Registrul General de Evidență a Salariaților transmis către Inspectoratul Teritorial de Muncă, prin comparare cu deciziile directorului general depuse la dosar, respectiv 91/23.06.2014 și adeverința 127/19.06.2014.
Astfel, instanța de judecată nu a analizat cu atenție înscrisurile de la dosarul cauzei, soluția data nefiind pertinentă.
În ceea ce privește capătul 3 de cerere, instanța de judecata trebuia să analizeze dacă decizia de concediere este legală, dacă desființarea postului este reală și efectivă, dacă a avut un motiv efectiv și serios, dacă au fost luate în considerare criterii obiective, având în vedere posturile identice nedesființate din cadrul societății, precum și vechimea în funcție și pregătirea profesionala a reclamantului.
Astfel, dacă s-ar fi analizat toate cele mai sus menționate, s-ar fi stabilit ca decizia de concediere nu este legală și, prin urmare, sunt îndreptățit la plata diferenței dintre salarul pe care îl obțineam la momentul concedierii și salariile obținute ulterior, ca urmare a majorării acestora la nivelul societății, precum și dobânda legală.
În ceea ce privește capătul 4 de cerere, solicită obligarea pârâtei la achitarea de daune ca urmare a neachitării drepturilor salariale pentru perioada în care, deși apărea în concediu fără plată, era la serviciu, printr-o înțelegere verbală cu directorul de departament.
Instanța de judecată susține că nu a făcut dovada că se afla la serviciu în acea perioadă, însă reclamantul nu se poate afla în posesia unei asemenea dovezi, fiind necesar că instanța să solicite pârâtei să facă dovada contrară.
Mai mult, Tribunalul București nu a analizat deciziile directorului general prin care toți salariații sunt obligați să intre în concediu fără plată din motive economice și dacă încadrarea acestora s-a făcut la art.52 lit.c) Codul Muncii coroborat cu art.53 Codul Muncii, reclamantul aducând drept probe deciziile nr.91/23.06.2014, 127/19.06.2014,_/29.09.2014.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese pentru paguba suferită și beneficiul nerealizat, dar și plata unei amenzi civile, susține că are la baza încadrarea reclamantului la concediu fără plată din motive personale, deci Ia art.54 din Codul Muncii, deși a solicitat concediu fără plată pentru îngrijirea copilului, în conformitate cu art.51 lit. B) Codul Muncii.
Astfel, întrucât nu exista o cerere în scris formulată în mod expres, angajatorul nu putea face încadrarea după cum crede de cuviință, mai ales întrucât cele reținute erau în defavoarea angajatului, întrucât concediul fără plată din motive personale nu se reține ca și vechime în muncă, ducând astfel la neefectuarea stagiului de către acesta.
Menționează că a probat toate acestea cu adeveritele nr.91/23.06.2014, 127/19,06.2014,_/29.09.2014 pe care le-a depus Ia dosarul cauzei.
Ținând seama de toate acestea, instanța de judecată trebuia să stabilească reaua-credință a societății pârâte și să acorde toate drepturile solicitate de apelant.
Prin întâmpinarea formulată, intimata . solicitat respingerea apelului, ca nemotivat și netemeinic.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Cu privire la primul motiv de apel ce formează obiectul prezentei proceduri judiciare, Curtea constată că prin primul capăt de cerere formulat in conținutul cererii de chemare in judecată, apelantul-reclamant D. N. a solicitat instanței rectificarea deciziei sale de concediere, in sensul modificării și menționării in cuprinsul acesteia a motivelor reale de concediere privind restructurarea postului său prin raportare la celelalte posturi de același tip.
In continuarea expunerii motivelor ce au stat la baza formulării fiecărui capăt de cerere, inclusiv al celui vizând rectificarea deciziei de concediere emisă pe numele apelantului-reclamant, acesta nu a indicat nici un motiv de fapt sau de drept pentru care apreciază că această decizie emisă de angajatorul său este nulă. De altfel, la fila 5 a cererii de chemare in judecată, fila 7 a dosarului de fond, apelantul-reclamant a indicat in mod expres faptul că nu a contestat decizia de concediere, din motive ce pot fi apreciate drept subiective.
Prin raportare la primul motiv de apel, formulat in sensul că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ și nu a calificat motivele subsumate cererii de rectificare a deciziei de concediere ca fiind unele pentru anularea deciziei in cauză, Curtea constată că un astfel de capăt de cerere nu a fost supus și analizei primei instanțe. Aceasta din urmă a avut a se pronunța doar pe „rectificarea deciziei de concediere” prin includerea in cadrul său a motivelor reale de restructurare a postului ocupat de reclamant, astfel după cum chiar acesta din urmă a formulat acest capăt de cerere.
Potrivit dispozițiilor art.204 alin.(1) din codul de procedură civilă „reclamantul poate să iși modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai la primul termen la care acesta este legal citat”. O astfel de modificare a cererii introductive, in sensul solicitării și a pronunțării instanței asupra deciziei de concediere nr.52/03.06.2014, nu a fost efectuată in cauză pe tot parcursul litigiului in fața instanței de fond.
Articolul mai sus redat trebuie coroborat cu dispozițiile art.478 alin.(1), (2) și (3) din Codul de procedură civilă in conformitate cu care, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit in fața primei instanțe. Părțile nu se pot folosi inaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate in motivarea apelului ori in intâmpinare, in această cale de atac nefiind posibilă nici schimbarea calității părților, cauzei sau obiectului cererii de chemare in judecată, nefiind posibil nici formularea de pretenții noi.
Cum in calea de atac a apelului sunt aplicabile dispozițiile de procedură privind judecata in primă instanță, in măsura in care nu sunt potrivnice celor reglementate pentru judecata apelului, Curtea constată decăderea apelantului din dreptul de a solicita direct in calea de atac a apelului anularea deciziei de concediere nr.52/03.06.2014, emisă de ..
In temeiul aceleiași argumentații juridice, Curtea va constata ca neintemeiate și celelalte capete de cerere ale acțiunii civile introductive formulate in fața instanței de fond și reluate in calea de atac a apelului, capete de cerere având drept obiect plata unor despăgubiri materiale constând in diferența dintre salariul anterior avut de apelant momentului concedierii sale și salariul pe care l-ar fi putut avea ulterior momentului concedierii, ținând cont de creșterea salariilor de la nivelul societății-intimate, precum și daunele interese pentru paguba suferită de apelant ca efect al concedierii sale sau amenda civilă de 50 lei pe zi de intârziere.
Aceste capete de cerere sunt direct legate de decizia de concediere nr.52/03.06.2014, iar in condițiile in care aceasta a rămas in vigoare orice despăgubiri derivând din acest act unilateral al angajatorului nu pot fi acordate.
In acord cu dispozițiile art.80 alin.(1) din Codul Muncii, doar in cazul in care concedierea a fost efectuată in mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Așadar, nicio despăgubire nu poate fi acordată atunci când decizia de concediere a rămas in vigoare.
In mod temeinic prima instanță a respins ca neintemeiată și cererea apelantului-reclamant de obligare a societății-intimate la plata unor daune moratorii pentru perioada in care apelantul pretinde că s-a aflat in concediu fără plată, insă a venit la serviciu și a prestat muncă pentru fostul său angajator.
Contrar aserțiunilor apelantului, sarcina probei, pe acest aspect, ii revenea, intrucât este cel care a invederat instanței o stare de fapt contrară ordinii firești a raporturilor de muncă. Această ordine firească este grefată pe premisa că in concediul fără plată salariatul nu se prezintă la serviciu și nu prestează muncă pentru angajatorul său. In măsura in care se pretinde o situație de fapt contrară acestei prezumții, apelantul-reclamant ar fi trebuit să propună probe care să dovedească situația contrară pretinsă, in conformitate cu dispozițiile art.254 din Codul de procedură civilă, aplicabil și in materia raporturilor juridice de muncă in acord cu mențiunile art.278 alin.(1) din Codul Muncii.
De asemenea, temeinic a constatat prima instanță că, printre obligațiile legale ce revin in sarcina oricărui angajator nu se regăsește și aceea de a emite scrisori de recomandare pentru salariați sau foștii salariați.
Emiterea unei scrisori de recomandare nu este similară situației reglementate la art.40 alin.(2) lit.h din Codul Muncii, in conformitate cu care angajatorul are obligația de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului. Aceasta deoarece, scrisoarea de recomandare are rolul de a oferi o caracterizare pozitivă salariatului pe care cel in cauză o poate folosi, ulterior, la un nou loc de muncă sau pentru diverse alte aplicații profesionale, in timp de documentele avute in vedere de art.40 alin.(2) lit.h) din Codul Muncii se referă doar la perioada, funcția sau orice alte condiții de muncă avute de salariat la acel loc de muncă. Intrucât scopul celor două documente este unul diferit, in mod temeinic prima instanță a respins ca neintemeiat acest capăt de cerere formulat de apelantul D. N..
Scrisoarea de recomandare pretinsă de apelant de la fostul său angajator nu se incadrează nici in ipoteza reglementată de art.29 alin.(4) din Codul Muncii. Potrivit prevederilor acestui articol, angajatorul poate cere informații in legătură cu persoana care solicită angajarea de la foștii săi angajatori, dar numai cu privire la activitățile indeplinite și la durata angajării și numai cu incunoștiințarea prealabilă a celui in cauză. Ori, in prezenta cauză, nu există un nou angajator care să solicite fostului angajator al apelantului relații de tipul celor menționate in articolul mai sus redat, ci insuși salariatul-apelant dorește obligarea fostului său angajator la emiterea unei scrisori de recomandare (care, in orice caz, depășește cu mult sfera relațiilor ce pot fi furnizate in acord cu art.29 alin.(4) din Codul Muncii).
Cu referire la modificarea mențiunilor din cuprinsul cărții de muncă, Curtea observă că până la data de 01.01.2011 (data incepând cu care a fost abrogat Decretul nr.92/1976 privind cartea de muncă) acest inscris nu conține mențiuni privind o suspendare a raporturilor de muncă ale apelantului, indiferent din ce motiv. Ulterior acestei date, la dosar au fost depuse decizii ale angajatorului de suspendare a raporturilor de muncă ale apelantului ca urmare a cererilor de concediu fără plată solicitate de apelant, decizii ce nu au fost contestate distinct de către apelantul-reclamant.
Concluzionând asupra cauzei civile deduse judecății și reținând argumentele de fapt și de drept expuse in cele ce preced, in temeiul dispozițiilor art.480 alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul promovat de D. N..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul apelantul D. N., CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat Olaraș Tanțica A., cu sediul în București ., nr.2, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.4375/04.05.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata . pentru Proiectări Laminoare), cu sediul în București, .-25, sector 2, CUI RO 329.
Definitivă
Pronunțată în ședință publică, azi 24 noiembrie 2015.
PreședinteJudecător
R. GlodeanuLucia U.
Grefier
M. L. V.
Red.: R.G./28.12.2015
Dact.: A.C./4ex.
08.12.2015
Jud. fond: D. C. B.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Despăgubire. Decizia nr. 4589/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
