Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4799/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4799/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2015 în dosarul nr. 4799/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI P. CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIE Nr. 4799/2015
Ședința publică din data de 3 decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. A. I.
JUDECĂTOR: T. D. A.
GREFIER: M. D. A.
Pe rol soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta pârâtă S. R. de Televiziune împotriva sentinței civile nr. 6268/15.06.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant S. pentru Unitatea Salariaților Tv, în numele și pentru membrii săi D. M., D. I., D. V., F. L., F. I., F. G., F. L. G., F. M. L., G. B. V., D. G. H., pe fond cauza având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul reclamant prin avocat U. A. G., care depune împuternicire avocațială la dosarul de apel, lipsă fiind apelanta pârâtă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că la data de 03.12.2015 apelanta pârâtă depune la dosarul de apel prin intermediul serviciului Poșta R., concluzii scrise și factură reprezentând onorariu avocat, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe dezbaterea apelului.
Având cuvântul apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea apelului ca nefondat, având în vedere motivele invocate de apelanta pârâtă prin cererea de apel, respectiv împrejurarea că dreptul prevăzut de art. 102 alin. 1 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă încheiat pentru anii 2010 – 2012 ar fi fost condiționat pe de-o parte de existența resurselor financiare ale societății, iar pe de altă parte de parcurgerea unui calendar de negociere la care clauza contractuală face referire. Consideră ambele motive nefondate, dată fiind împrejurarea că art. 36 alin. 2 din Legea 41/1994, invocat de apelantă, vizează o altă ipoteză, respectiv indexările care s-ar acorda prin hotărâre de guvern personalului societăților comerciale cu capital de stat și regiilor autonome. Or, aici este vorba despre un drept negociat de către partenerii sociali și inclus în contractul colectiv de muncă, fără legătură cu dispozițiile unei hotărâri de guvern. Ca atare, textul invocat de către apelantă nu este aplicabil în cauză.
În al doilea rând, existența acelui calendar de negociere nu reprezintă o condiție suspensivă care ar fi afectat la momentul respectiv însăși existența dreptului. În realitate, este vorba despre o modalitate prin care apelanta pârâtă putea să-și eșaloneze efortul financiar relativ la respectivele majorări salariale. Ca atare, în condițiile în care acest calendar nu a fost parcurs, la momentul încetării de drept al Contractului Colectiv de Muncă, respectiv la data de 07.04.2012 acest drept a devenit scadent, el fiind unul pur și simplu, din acel moment el devenind exigibil, fiind asumat de către părți. Textul cin Contractul Colectiv de Muncă vizează un calendar stabilit prin negociere de către partenerii sociali, or, din perspectiva interpretării civile nu se poate da un sens de interpretare textului care să îl lipsească de conținut, pentru că dacă s-ar aprecia că acel calendar nu ar fi fost negociat, atunci dreptul nu ar exista. Pe de altă parte, solicită să se observe faptul că textul vizează relația dintre partenerii sociali, adică S. R. de Televiziune și S. reprezentativ, nu îi vizează pe salariați, care sunt titulari ai dreptului ca atare. Lipsa de diligență a apelantei pârâte respectiv a intimatului reclamant de a stabili un calendar de negociere, nu ar putea să afecteze însăși existența dreptului salariaților care sunt părți ale Contractului Colectiv de Muncă.
Pe cale de consecință solicită respingerea apelului, cu cheltuieli pe care separată.
Curtea constată cauza în stare de judecată și în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6268/15.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ a fost admisă acțiunea precizata formulată de reclamantul S. P. Unitatea Salariatilor Tv în numele și pentru membrii de săi de sindicat D. M., D. I., D. G. H., D. V., F. L., F. I., F. G., F. L. G., F. M. L. și G. B. V., în contradictoriu cu pârâta S. R. de Televiziune.
A fost obligată pârâta la majorarea salariilor de bază ale reclamanților, începând cu data de 07.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 11.06.2008 – 07.04.2012 și la plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază.
S-a luat că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separată.
P. a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Analizând excepția prescrierii dreptului material la acțiune, instanța o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere faptul că obiectul acțiunii este reprezentat de drepturi salariale, astfel încât este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c codul muncii.
Prin cererea dedusă judecății reclamanții, având calitatea de salariați ai paratei, solicită obligarea pârâtei la majorarea salariului de bază cu indicii de creștere a prețurilor de consum, comunicați de către Institutul Național de S., raportați la salariul de bază, aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 și plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, invocând ca temei al acestor pretenții Contractul Colectiv de Muncă pentru 2008-2009 și actul adițional încheiat la acesta și Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2010-2010 la nivel de unitate.
Tribunalul a apreciat cererea reclamanților ca fiind întemeiată pentru următoarele motive:
Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2008-2009 (înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 3574/11.06.2008), art. 102 alin. (1) lit. d), părțile contractante au convenit pentru perioada de valabilitate a acestui CCM „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S, se va realiza în baza unui calendar negociat între partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia dintre părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 01.05.2009”.
Prevederile contractului colectiv de muncă încheiat pentru anii 2008-2009 au fost prelungite pentru o perioadă de un an prin actul adițional nr. 2 la contractul colectiv de muncii, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2192/12.05.2009.
Prin actul adițional nr. 3 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2008-2009, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 3102/09.07.2009, textul art. 102 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv a fost modificat astfel: „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între Partenerii sociali. În ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia dintre Părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurile de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2010".
Se mai reține că prin art.102 (1) lit. d din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2010-2012 ,înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București sub nr. 1573/07.04.2010, părțile au convenit „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., începând cu anul 2008, se va realiza în baza unor negocieri trimestriale între Partenerii sociali. Sumele aferente indicilor anuali de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a prezentului CCM" –fila 88.
Această prevedere este inserată, în ambele Contracte Colective de muncă, la Capitolul IV pct. 1 intitulat „Salariile și majorările salariale”.
Contractul colectiv de muncă pentru anii 2010-2012 a fost înregistrat la data de 07.04.2010, fiind valabil pentru o perioadă de 24 de luni de la data înregistrării (art. 2 (1)), efectele sale încetând așadar la data de 07.04.2012 .
Potrivit dispozițiilor art.229 din Codul muncii „1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. (2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați. (3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere. (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Din dispozițiile codului muncii, art. 229 (243 anterior republicării) și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea.
Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă”.
Prin apărarea formulată în cauză pârâta susține că neplata acestor drepturi se datorează faptului că, această prevedere era supusă unei condiții suspensive, fiind condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, care nu au permis respectarea obligației sale de compensare a salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
Tribunalul nu a putut reține această apărare, având în vedere că, contrar susținerilor pârâtei, din prevederile clauzelor contractelor colective de muncă enunțate mai sus, rezultă fără echivoc că dreptul pretins de reclamanți este reglementat în mod imperativ de aceste prevederi, existența lui nefiind afectată de vreo condiție, cum ar fi starea financiară a angajatorului. Astfel, negocierea a fost prevăzută numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care această negociere nu s-ar fi desfășurat, situația este imputabilă deopotrivă patronatului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, pentru acordarea lui a fost stabilit un termen cert, maxim - data încetării contractului colectiv - care a expirat fără ca obligația să fie îndeplinită, pe de altă parte, cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de INS, pentru perioadele de referință, începând cu anul 2008.
Tribunalul a reținut că prin dispozițiile înscrise la lit. a-c ale art. 102 alin. 1 din contractele colective de muncă aferente perioadei_12 părțile au prevăzut și posibilitatea efectuării unor majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în conformitate cu prevederile art. 98 din CCM (lit. c), în raport de posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare (lit. a), cuantumul aferent majorării fondului de salarii urmând a se negocia cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit. a (lit. b).
Ori, interpretând sistematic aceste clauze, rezultă în mod evident că au fost stabilite două categorii de drepturi, majorările salariale reglementate de art. 102 alin. 1 lit. a-c, condiționate și negociabile, precum și compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, reglementată de art. 102 alin. 1 lit. d, necondiționat, în cuantum determinabil și fără a exista vreo prevedere referitoare la negociere, cu excepția „calendarului” acordării, dar cu fixarea unor termene maxime certe.
Invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 36 alin. 2 din Legea nr.41/1994 republicată nu are relevanță, pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plata drepturilor,căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca dupa negocierea contractului colectiv de munca, deci dupa stabilirea drepturilor si obligațiilor reciproce ale parților, sa fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza lipsa posibilităților financiare pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale .
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții suspensive din partea angajatorului cu consecința neacordării acestora când angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 161 (anterior 156) din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art.12 din Legea nr.130/1999 prevede că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, a drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și pârâta, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art.12 din Legea nr.130/1999.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamanților la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate, nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamanții fiind îndreptățiți la acordarea acestora .
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Munca, atâta vreme cât acordarea acestora nu este condiționată în mod expres prin clauzele acestor contracte.
Tribunalul a mai reținut că prin această clauză, pârâta și-a asumat în mod clar și concret obligația compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere al prețurilor de consum fără a fi condiționată de o împrejurare viitoare cum se susține în mod repetat prin apărarea formulată de pârâtă.
Întrucât art. 229 (anterior 243) din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariații reclamanți a drepturilor pretinse, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului.
Apărarea pârâtei în sensul că „în perioada 2008 - 2011 si trimestrul I din anul 2012 a fost realizata majorarea salariilor de baza ale tuturor salariaților in conformitate cu dispozițiile de contractele colective de munca succesive prin corelarea salariului minim brut pe tara prevăzut de HG nr. 871 din 2014, cu salariul minim din S. R. de Televiziune care are un plus de 40% pana in 2013 si de 30%, 2013, ceea ce vădește ca in fapt salariile acestora au fost indexate si achitate ca atare și că în datele de 1.12.2008, 01.09.2009/ 01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 si la 01.01.2014 pârâta a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate având in vedere ca art. 162 Codul Muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal si nicidecum nivelul de salarizare” nu poate fi reținută având în vedere că sursa și motivul acestei majorări invocate de societate nu se află în indexarea salariului în intervalul considerat, prin raportare la creșterea prețurilor la bunurile de consum față de situația anului 2008.Prin alin. 2 al art. 102 din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012 pârâta a prevăzut în mod distinct obligația de a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTV, astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată.
P. aceste motive, Tribunalul a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și va obliga pârâta la majorarea salariilor de bază ale reclamanților, începând cu data de 07.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 11.06.2008 – 07.04.2012 și la plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază.
În baza art. 453 cod proc.civ., Tribunalul a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta S. R. de Televiziune – S. R. Tv.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta pârâtă a arătat ca prin hotărârea apelată s-a dispus în mod nelegal obligarea apelantei la majorarea salariului de bază cu echivalentul indicilor prețurilor de consum (indicilor de inflație) pentru perioada 2008 - martie 2012 și plata diferențelor, fiind ignorate cu desăvârșire prevederile art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994 republicata, potrivit cu care acordarea indexării este ținută de posibilități financiare ale instituției.
Instanță de fond a ignorat și condițiile de acordare a acestor indexări instituite de art. 102 din Contractele Colective de Muncă succesive, potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale, valoarea majorării se negociază și în considerarea prevederii cum că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.
Instanța de fond a ținut cont de prevederea de la art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994 republicata numai de la momentul la care acesta a fost preluată și în CCM încheiat în aprilie 2012, încălcând astfel flagrant prevederile de la art. 132, alin. 1 din Legea 62/2011 potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Câtă vreme, prin hotărârea pronunțată s-a ținut cont doar de prevederi scoase din context din CCM și s-a ignorat o dispoziție legală care nu era obligatoriu să fie și importata în CCM, nesocotindu-se legea, opinam în mod justificat că se impune modificarea acestei hotărâri.
În altă ordine de idei se apreciază astfel că hotărârea criticată pe calea apelului este nelegala deoarece a încălcat o prevedere legală dispozitiva (art. 36, alin. 2 Legea 41/1994) și a soluționat greșit cauza lăsând nevalorificate condițiile instituite de toate CCM succesive {art. 102 CCM din perioada de referința) în ceea ce privește negocierea calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv și realizarea negocierilor individuale de modificare a contractelor individuale de muncă asupra salariului (art. 41 Codul Muncii).
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și astfel profund netemeinica pentru că s-a rezumat la a aprecia scos din context doar o parte a art. 102 din CCM încheiate succesiv și a lăsat nevalorificat procesual orice limitare care era instituita fie prin lege fie chiar prin însăși contractele colective în cauză.
Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea apelantei la indexarea salariului de bază cu indicele de inflație pentru ultimii 6 ani și obligarea la plata diferenței dintre salariul indexat și cel efectiv încasat pentru ultimii 3 ani, motivat de prevederile Contractelor Colective de Muncă succesive în perioada de referința.
Pe cale de întâmpinare pe fond a invocat prescripția dreptului material la acțiune instituită de art. 268, lit. e din Codul Muncii republicat, excepție care de asemenea a fost respinsă pentru motive pe care le apreciem absolut nefondate și netemeinice câtă vreme dreptul pretins decurgea exclusiv din clauzele contractului colectiv de muncă și nu reprezintă în sine un drept salarial.
Art. 36, alin. 2 din Legea 41 din 1994 republicata condiționează în mod obligatoriu ca acordarea indexării de posibilitățile financiare ale instituției și ca art. 102 din CCM încheiate succesiv prevăd ca indexarea cu indicele de inflație se acorda doar pentru perioada de valabilitate a CCM și că se pot efectua majorări salariale la o valoare negociată prin acte adiționale încheiate la contractele individuale de muncă ale salariaților.
Concret, instanța de apel va trebui să se aplece cu seriozitate asupra aspectelor esențiale în raport de care se poate pronunța o hotărâre temeinică și legală, respectiv să verifice dacă au existat negocieri ale unui calendar de acordare a compensației, dacă aceste negocieri au fost realizate în perioada de valabilitate a contractului colectiv, existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare (astfel cum prevede legea și cum s-a importat în CCM încheiat în aprilie 2012) și dacă au fost realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de muncă asupra salariului.
Este lesne de observat că instanța fondului, care a soluționat lapidar și evident superficial cauza, a ignorat condițiile în raport de care se putea acorda o asemenea indexare cu indicii de inflație și în mod de netăgăduit a omis să aibă în vedere o prevedere legală în raport de care instanța era ținută.
Din interpretarea textelor succesive din CCM încheiate între 2008 - 2012, pe care se întemeiază acțiunea introductivă, rezulta o . condiții suspensive în raport de care să poată fi acordată plata și anume: negocierea calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv; existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare; să fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de muncă asupra salariului.
Respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de muncă, ca în CCM 2010 - 2012, art. 102 menține raționamentul juridic legal, devenit și convențional, respectiv acela al compensării prin indexare cu indicii de inflație în funcție de posibilitățile financiare, negocierii calendarului de creștere și al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de muncă asupra elementului salariu.
În ceea ce privește indexarea salariului cu indicele de inflație pe temeiul CCM aplicabil pe perioada de referința, această solicitare este nefondata pentru că nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord între partenerii socialei, pentru că nu au existat posibilități financiare și nu în ultimul rând pentru că potrivit art. 41 coroborat cu art. 162 din Codul Muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părților și doar pe baza unei negocieri individuale, pentru că în contractul colectiv invocat se creează doar premisa acestei indexări și ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, care în mod netemeinic a fost respinsă, se solicită ca exercitând puterea instanței de control să se constate ca acțiunea introductivă a vizat drepturi care decurg din clauzele unui contract colectiv de muncă și care nu se regăsesc și în contractele individuale de muncă ale salariaților, în temeiul art. 268, alin. 1, lit. e Codul Muncii republicat, invocam prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada care este anterioară celor 6 luni anterioare datei introducerii acțiunii.
Astfel, în temeiul art. 224 raportat la art. 247 C.proc. Civ. coroborat cu art. 268, alin. 1, lit. e din Codul Muncii și în considerarea Deciziei nr. 20 din 18.11.2013, pronunțate în soluționarea Recursului în Interesul Legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, invocă excepția prescripției dreptului de a mai pretinde plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor pentru perioada 2008 februarie 2014 în baza Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, întrucât în speța obiectul cauzei este reprezentat în mod în mod neechivoc reprezentat de executarea unor clauze a unui contract colectiv de muncă.
Prin urmare, textul art. 268, alin. 1, lit. e din Codul Muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Se impune astfel să se facă o distincție de raționament în sensul că obiectul cererii deduse judecații, respectiv plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, reprezintă în sine un drept bănesc și nu un drept salarial, pentru că drepturile salariale sunt reglementate prin contractul individual de muncă, iar plata solicitată, nefiind reglementat prin contractul individual de muncă, este în sine un drept decurgând dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, în speța contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Deși în mod superficial exista tendința de a se considera că orice primă sau alt beneficiu prevăzut în contractele colective de muncă ca fiind drepturi salariale, trebuie să aveți în vedere că acestea sunt în fapt drepturi bănești, care nu decurg din contractul individual de muncă ci din contractul colectiv de muncă, sens în care intervine în mod logic raționamentul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei.
În argumentarea acestei opinii solicită să fie verificate elementele contractului individual de muncă în concordanță cu textul art. 159 din Codul Muncii (republicat) și astfel să observați că salariul ca și drept material concret - contraprestație a muncii, se regăsește reglementat numai în acest gen de contracte în speța contractele individuale de muncă, iar în contractele colective de muncă se regăsesc prevăzute doar drepturi bănești care adaugă la salariu și nicidecum acestea nu îl compun.
Este adevărat că art. 160 din Codul Muncii republicat, abordând noțiunea de componentă a salariului, face referire la „alte adaosuri" însă, atâta timp cât salariul se reglementează în contractul individual de muncă și nu în contractul colectiv de muncă, devine evident că acele alte adaosuri, avute în vedere de art. 160 din Codul Muncii republicat trebuie să se regăsească tot în cuprinsul contractului individual de muncă. În actul de cercetare judecătoreasca a acestei cauze solicită Curții să se aplece asupra esenței textului art. 229 din Codul Muncii și în mod neîndoielnic va constata că norma face o diferența irefutabilă intre drepturi și natura acestora, diferența care se regăsește reluată și între aceste două termene de prescripție. Astfel, textul în cauză definește contractul colectiv de muncă ca fiind convenția încheiată în formă scrisă intre angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, care fac obiectul exclusiv al negocierilor colective. Se observă astfel că se are în vedere salarizarea distinct de alte drepturi, și cum salarizarea este primar reglementată prin contractul individual de muncă, devine evident că termenul de 3 ani se aplică și altor drepturi decât salariul, numai în măsura în care acestea se regăsesc prevăzute și în contractul individual de muncă, chiar și la nivel de recunoaștere de drept și nu numai de constituire a acestuia. Or, atâta timp cât în cuprinsul contractelor individuale de muncă, în formă uzita la nivelul apelantei, nu se prevede ca salarizarea se compune și din plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, prevăzut exclusiv în CCM la nivel de unitate, rezultă că termenul de prescripție este cel de 6 luni, fiind în prezența unei clauze a unui contract colectiv de muncă și nu a unui drept salarial reglementat exclusiv prin contractul individual de muncă. Observând textul art. 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care practic definește ce anume reglementează acesta, se poate observa că ceea ce se cuprinde în clauzele unui contract colectiv de muncă sunt clauze constitutive de drepturi, în speța bănești, și nicidecum drepturi salariale ca în contractul individual de muncă.
Astfel, potrivit acestui text, în contractul colectiv de muncă se reglementează drepturile și obligațiile angajatorilor și ale salariaților, privind condițiile de muncă, salarizarea, promovarea și garantarea unor relații de muncă echitabile, de natură să asigure protecția socială a salariaților și foarte important alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Chiar și din acest text se nasc doua abordări și anume aceea a reglementarii salarizării și nu a stabilirii acesteia, întrucât stabilirea salariilor să face prin contractele individuale, și situația premisă a altor drepturi, evident în afara salarizării, așa cum este cazul sporurilor necuprinse în contractele individuale de muncă.
O dovadă mai mult decât evidență că prescripția de 3 ani se aplică drepturilor decurgând din contractele individuale de muncă, altele decât salariul și ca prescripția de 6 luni este incidenta drepturilor care decurg din contractele colective de muncă, este chiar textul art. 171, alin. 1 din Codul Muncii republicat, unde se prevede că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Ceea ce se înțelege din acest text, în raportare cu cel de la art. 268, alin. 1, lit. e, este că dacă în contractul individual de muncă se prevede pe lângă salariu, orice alt drept (cum ar fi plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor) atunci prescripția este evident de 3 ani, fiind incidența lit. c a art. 268, însă dacă dreptul care nu se cuprinde în elementul salariu, ori nu se găsește în contractul individual, atunci în mod de netăgăduit acesta tine de o clauză a unui contract colectiv de muncă și astfel este afectat de prescripția specială de 6 luni.
Apreciază astfel ca modurile de aplicare a termenului de 6 luni, respectiv a celui de 3 ani, se disting în raport de izvorul și natura concretă a dreptului, respectiv contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă, pentru că termenul de 3 ani este fezabil, prin coroborarea tuturor textelor menționate, în cazul răspunderii patrimoniale (contractuale), tocmai pentru că în Codul Muncii se utilizează sintagma „de la data nașterii dreptului", iar în Legea nr. 62/2011 „de la data producerii pagubei", astfel că termenul de 6 luni din art. 268 alin. 1, lit. e din Codul Muncii se va aplica atunci când unele drepturi bănești, cum sunt drepturile evaluabile în bani stabilite exclusiv prin contractul colectiv de muncă ca și în cazul de fată.
P. toate aceste argumente solicită ca la finalul unei judicioase analize și interpretări a normelor invocate să fie admisă excepția în ceea ce privește dreptul la acțiune pentru perioadă anterioară celor 6 luni de la data înregistrării acțiunii întrucât în cauză obiectul acțiunii decurge din clauze ale contractului colectiv de muncă și nu face obiectul unei prevederi a contractului individual de muncă, izvor al obligației pretins neexecutate.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca fiind nefondata pentru că textele din CCM aplicabil în perioada 2008 - martie 2012 nu instituie obligativitatea de acordare a indicilor de inflație ci prevăd posibilitatea acordării în măsura în care se realizează negocieri în sensul acordării și doar pe perioada de valabilitate a acestor CCM.
Sunt reiterate clauzele din contractele colective de muncă succesive, pe care se întemeiază acțiunea.
Solicită să se cerceteze cauza în strânsă legătură cu dispozițiile art. 36, alin. 2 din Legea 41 din 1994 republicata, sens în care trebuie avut în vedere că acordarea indexării deopotrivă financiare iar, reținând condițiile instituite de art. 102 din CCM succesive, potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale și cât timp valoarea majorării se negociază, în considerarea prevederii cum că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia, rezultă că hotărârea fondului este atât nefondata și netemeinica dar și nelegala.
Așadar, dacă se va analiza textul art. 102 din CCM pentru 2008 - 2009, prelungit prin actul adițional nr. 2 și pentru anul 2010, raportat la prevederile art. 36 din Legea nr. 41/1994 republicata, se poate constata că în acesta se prevede ca pentru perioada de valabilitate se pot efectua majorări salariale în raport de posibilitățile financiare, că valoarea majorării se negociază și că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.
Pe de altă parte, din interpretarea acestui text (art. 102 CCM) pe care de altfel reclamanta își întemeiază acțiunea, se va constata că se instituie o . condiții suspensive în raport de care să fie acordată plata și anume:negocierii calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a Contractului colectiv;să existe posibilitatea financiară de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;să fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de muncă asupra salariului.
Pe de altă parte, prin actul adițional nr. 3 încheiat la CCM 2008 - 2009 prelungit și în 2010 s-a prevăzut posibilitatea compensării doar în baza unui calendar negociat și nu prestabilit și că în măsura în care se va fi și negociat plățile să se facă până cel mai târziu în 01.05.2010.
Și sub acest aspect se observa că "legea parților" prevede ca plata este condiționata de negociere, de un termen limită și nu în cele din urmă de existența posibilității financiare atâta timp cât prin acest act adițional s-a reformulat doar lit. d a art. 102, iar lit. a, a rămas în vigoare.
Respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de muncă, se poate observa că în CCM 2010 - 2012, art. 102 menține raționamentul juridic convențional al compensării cu indicii de inflație și anume acela al posibilității financiare, negocierii calendarului de creștere și al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de muncă asupra elementului salariu.
Nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord între partenerii socialei, pentru că nu au existat posibilități financiare și nu în ultimul rând pentru că potrivit art. 41 coroborat cu art. 162 din Codul Muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părților și doar pe baza unei negocieri individuale, pentru că în contractul colectiv invocat se creează doar premisa acestei indexări și ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.
Mai mult decât atât, salarizarea în cadrul societății este cuantificata din salariul minim pe economie, la care se adaugă un procent de 40% până în anul 2012, valoare rezultată la care se aplică și indicele de salarizare din grila de salarizare parte integrantă din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate și astfel rezulta salariul de bază.
Art. 102, alin. 1, lit. d din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 și în cele ulterioare, se prevede că angajatorul va compensa salariul de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de Institutul Național de S., în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar în contractele colective ulterioare aceasta prevedere este reluată la art. 102, alin. 1, lit. d1.
Însăși modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, este în măsură să acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS, pentru că acest salariu minim este cel la care se aplică indicii de salarizare aferenți funcției.
Pe de altă parte, reținând ca în contractul colectiv se instituie și o condiție în raport de care se negociază periodic salariul individual avându-se în vedere indicii de inflație, din verificarea textelor celor două clauze de care se prevalează reclamantul, se poate observa că plata acestei compensări este condiționata de posibilitățile financiare ale societății în ceea ce privește suportarea plații unor adaosuri salariale și de existența negocierilor periodice.
În altă ordine de idei, atâta timp cât aplicarea acestei clauze este pusă sub două condiții suspensive, pe de o parte fiind condiționata de posibilitățile financiare și pe de altă parte depinzând de o negociere periodică, deci de un factor volitiv, rezultă că în situația în care societatea are pierderi financiare în perioada de referința clauza pe care se motivează acest demers judiciar este inaplicabila, cu atât mai mult cu cât nu au existat negocieri.
Alegațiile reclamantului, în sensul că apelanta nu s-a conformat unei așa zise obligații necondiționate, nu pot primi relevanta procesuală în contextul în care textele din contractele colective de muncă aplicabile prevăd o situație de fapt diferită de optică adoptată prin motivarea acestui petit.
O altă argumentație a netemeiniciei acțiunii deduse judecații rezida și din textul art. 41 din Codul Muncii, care prevede ca modificarea elementelor esențiale (cum este și salariul) se poate realiza numai cu acordul parților, motiv pentru care atâta timp cât în acest caz nu suntem în prezența neplății unor drepturi salariale născute și actuale, instanța de judecată nu se poate substitui voinței nici uneia dintre părți în sensul de a modifica un element al contractului de muncă.
Mai mult decât atât, plecând de la textul art. 229 din Codul Muncii, potrivit cu care Contractul Colectiv de Muncă este legea parților semnatare, prin interpretarea textelor privind compensarea salariilor cu indicele prețurilor de consum în funcție de posibilitățile angajatorului și în baza negocierilor periodice, rezultă că instanța de judecata va trebui să verifice atât dacă angajatorul a avut sau nu această posibilitate și, dacă a avut-o, dacă cu rea credința sau nu a aplicat o asemenea clauză, cât și dacă au existat negocieri și, după caz, care a fost rezultatul acestora.
Din perspectiva dreptului civil, drept comun în ceea ce privește efectele actului juridic civil, condiția suspensivă este acea stare/situație de a cărei îndeplinire depinde nașterea unui efect juridic al unui act juridic existent juridic.
Astfel, acest tip de condiție suspenda efectele clauzei actului juridic până la momentul realizării sale, respectiv existenta posibilității de plată, pentru că în caz contrar acea parte a actului juridic nu produce efecte, respectiv este suspendat, până la îndeplinirea condiției sub care s-a născut.
Într-o altă abordare, chiar dacă această obligație de compensare a creșterilor prețurilor de consum (indicele de inflație) nu ar fi fost condiționata de posibilitățile financiare ale Societății Romane de Televiziune, la art. 102 din contractul colectiv se prevede ca majorările salariale se negociază individual, de unde putem deduce că majorarea salarială în caz de negociere nu trebuia să fie mai mică decât indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S..
În raport de prima abordare, legată de existența condiției suspensive sub care se afla clauza pe baza căreia s-a demarat prezentul demers judiciar, începând cu anul 2006 S. Romană de Televiziune a înregistrat în mod continuu pierderi financiare care au ajuns în anul 2012 la peste 170 milioane de euro, sens în care este evident că nu au existat posibilități de a se asigura și compensarea solicitată, dincolo de împrejurarea că nu au existat negocierile condiție, tocmai în contextul în care salariul minim pe S. Romană de Televiziune a fost cu 40% mai mare decât salariul minim pe economie care este în sine obligatoriu de drept.
În raport de cea de a doua abordare legată de negocierea eventualelor majorări cu o valoare minimă egală cu indicele inflației calculat în raport de prețurile de consum, pentru munca prestată în condițiile prevăzute în contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea acestuia, iar orice modificare se va face doar cu acordul părților3.
Așadar, cum societatea are un salariu minim stabilit în raport de indicele de inflație pentru că acesta se raportează la salariul minim brut pe țara la care se adaugă 40%, instanța nu se poate substitui voinței pârtii de a contracta și astfel să stabilească un alt nivel salarial ori o majorare salarială peste acest nivel care în mod evident acoperă inflația.
În sprijinul și în dovedirea poziției procesuale vine chiar prevederea de la art. 102, alin. 1, lit. a din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 prelungit și anul 2010 și respectiv la același art. 102, alin. 1, lit. a din Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2010 - 2012 încheiate la nivel de unitate.
Apreciază că aceasta prevedere este una care nu lasa loc de interpretare întrucât vorbește de o negociere de creștere salarială și nu de o creștere de la sine fără a interveni voința parților, astfel cum încearcă reclamantul să inoculeze prin motivarea acțiunii.
Cercetând cauza dedusa judecații se poate observa că, dincolo de împrejurarea ca majorările salariale cauzate de deprecierea puterii de cumpărare au fost acoperite prin majorări salariale colective și individuale, nu au existat negocieri salariale periodice, așa cum instituie ca și condiție contractul colectiv de muncă.
Sunt invocate dispozițiile art. 1, lit. i din Legea nr. 62 din 2011.
În acest context devine evident că orice negociere colectivă care nu este realizată prin acordul parților nu există și nici nu poate naște obligații în sarcina pârtii care nu și-a manifestat voința, iar intervenția forței legii este fezabila doar în situația care există o normă ori dispoziție legală care să oblige prin ea însăși la a se face sau a nu se face.
În concret, urmează să se aibă în vedere că la nivelul Societății Romane de Televiziune, începând cu anul 2008 până în 01.01.2011, a fost realizată introducerea indicelui de inflație anual în salariul de bază și totodată a fost consemnat salariul astfel majorat în carnetele de muncă ale salariaților și inclusiv al reclamantului.
Ulterior datei de 01.01.2011 carnetele de muncă ale tuturor salariaților societății au fost închise odată cu abrogarea Decretului nr. 92 din 1976 și acestea au fost transmise către Casa Naționala de Pensii și Asigurări Sociale.
P. perioada 2011 - 2012 modificarea salariului de bază prin includerea indicilor de creștere a prețurilor de consum a fost operată în aplicația REVISAL astfel cum impunea HG nr. 500 din 2011, privind registrul general de evidenta al salariaților.
În perioada 2008 - 2011 și trimestrul I din anul 2012 a fost realizată majorarea salariilor de bază ale tuturor salariaților în conformitate cu dispozițiile de contractele colective de muncă succesive prin corelarea salariului minim brut pe țara prevăzut de HG nr. 871 din 2014, cu salariul minim din S. Romană de Televiziune care are un plus de 40% până în 2013 și de 30% din 2013, ceea ce vădește ca în fapt salariile acestora au fost indexate și achitate ca atare.
Nu în ultimul rând va trebui să se observe că în datele de 01.12.2008, 01.09.2009, 01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 și la 01.01.2014 apelanta a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate având în vedere că art. 162 Codul Muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal și nicidecum nivelul de salarizare individual care evident este ținut de voința concordanță a părților și firesc și de existența posibilității financiare de susținere a acestui efort
de creștere condiționata și nu obligatorie.
Concluzionând solicită ca la finalizarea actului de cercetare judecătoreasca să se dispună admiterea apelului astfel cum a fost declarat și rejudecând cauza sub toate aspectele să fie schimbată hotărârea primei instanțe în sensul respingerii cererii formulate și obligării intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Cercetând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Criticile apelantei-pârâte împotriva sentinței pronunțate de prima instanță se referă la următoarele aspecte: prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune instituită de art. 268, lit. e din Codul Muncii, inexistența unei obligații necondiționate de majorare a salariilor, lipsa posibilităților financiare, lipsa negocierilor colective privind calendarul de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a Contractului colectiv, nerealizarea unor negocieri individuale, netemeinicia pretențiilor față de modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, în măsură să acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS.
Nu pot fi reținute susținerile apelantei în sensul incidenței art. 268, lit. e din Codul Muncii, deoarece pretențiile reclamanților reprezentați de S. pentru Unitatea Salariaților TV se referă la plata unor diferențe de drepturi salariale, datorate în baza negocierii colective, distincția făcută de apelantă între drepturile bănești și cele salariale fiind artificială și netemeinică. Obiectul litigiului este reprezentat de diferențe salariale datorate ca urmare a neaplicării dispozițiilor art. 102 alin. (1) lit. d), care prevede „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S. Această compensare ar fi determinat, în condițiile creșterii indicelui menționat, o majorare a salariului, motiv pentru care pretențiile reclamanților se referă la drepturi salariale, în limitele stabilite de art. 159 și 160 din Codul Muncii. Nu se poate reține nici faptul că drepturile salariale ar fi doar cele stabilite exclusiv prin contractului individual de muncă, deoarece Codul muncii prevede existența unor clauze referitoare la salarizare atât în convențiile colective, cât și în lege, în acest ultim caz doar pentru anumite categorii de salariați. De altfel, chiar art.229 Codul muncii, prevede că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc inclusiv clauze referitoare la salarizare.
Pretențiile intimaților-reclamanți derivă din calitatea acestora de salariați în baza raporturilor juridice de muncă stabilite prin încheierea contractului individual de muncă. Din acest contract rezultă dreptul salariatului și obligația angajatorului la plata salariului. În privința modului de calcul al salariului, tot în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părți, salariații au toate drepturile rezultate din lege, convențiile colective de muncă aplicabile și din contractele individuale de muncă, potrivit art.37 și art.39 Codul muncii.
Potrivit art.159 Codul muncii, salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă. Deci, izvorul dreptului și obligației corelative referitoare la plata salariului este în primul rând contractul individual de muncă, dar salariații au și drepturi stabilite prin negocierile colective aplicabile.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pretențiile intimaților-reclamanți au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, fiind datorate în executarea unui raport de muncă si in considerarea calității acestuia de salariat al apelantei-parate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din exclusiv din contractul individual de muncă, cu excluderea drepturilor salariale stabilite în baza convențiilor colective.
Termenul de prescripție aplicabil este deci cel de 3 ani de la data nașterii dreptului prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, colectiv ori lege), textul art. 268 alin. 1 lit. e) rămânând aplicabil pentru drepturi și obligații rezultate din alte condiții de exercitare a dreptului la muncă stipulate în contractele colective decât din drepturi și obligații salariale. Termenul de prescripție de 6 luni este prevăzut pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
Cum cererea reclamanților a fost înregistrată la instanța de fond în data de 22.10.2014, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acestora pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, Curtea reține că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.
Se mai constată că pretențiile de indexare a salariului au fost formulate și acordate cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, raportarea și la indicele de creștere a prețurilor de consum aferent anului 2008 fiind făcută în contextul stabilirii întinderii dreptului din punct de vedere substanțial, potrivit criteriilor de configurare extrase din însuși actul ce constituie izvorul lui, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar nu din punct de vedere al dreptului material la acțiune, sancționat numai în interiorul termenului general de prescripție.
Față de aceste considerente, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și nu cele ale art. 268, lit. e) din Codul Muncii.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor incidente în cauză, neputându-se reține criticile invocate de apelanta-pârâtă, considerentele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate fiind pertinente .
În speță, contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pe anii 2008-2012, prin art. 102 alin. 1 lit. d, au stabilit obligația angajatorului la compensarea salariului de bază al intimaților angajați cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de INS, începând cu anul 2008. Textul prevedea realizarea acestei operațiuni în baza unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, precum și acordarea sumelor aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum, într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a convențiilor colective, și anume 01.05.2009, 01.05.2010, 07.04.2012.
Contrar susținerilor apelantei-pârâte, din prevederile anterior arătate rezultă fără echivoc că dreptul pretins de intimații-reclamanți este reglementat în mod imperativ de contractul colectiv de muncă aplicabil perioadei de referință în cauză, existența lui nefiind afectată de vreo condiție, cum ar fi starea financiară a angajatorului. Astfel, frecvența trimestrială a negocierilor este prevăzută numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care acestea nu s-ar fi desfășurat, situația este imputabilă și angajatorului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, pentru acordarea lui a fost stabilit un termen cert, maxim - data încetării contractului colectiv -, care a expirat fără ca obligația să fie îndeplinită, pe de altă parte, cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de INS, pentru perioadele de referință, începând cu anul 2008.
Curtea constată că prima instanță a realizat o corectă interpretare a prevederilor contractului colectiv de muncă din perioada de referință, inclusiv în ceea ce privește înlăturarea apărărilor pârâtei în sensul condiționării obligației stabilite prin art. 102 alin. 1 lit. d de posibilitățile financiare ale instituției.
Astfel, prin dispozițiile art. 102 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă aplicabil pe 2008-2009, precum și 2010-2012, părțile au convenit, conform prevederilor de la lit. d, compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, necondiționat, negocierea prevăzută vizând exclusiv „calendarul” acordării acestora.
Prin dispozițiile înscrise la lit. a-c ale art. 102 alin. 1 părțile au prevăzut și posibilitatea efectuării unor majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în conformitate cu prevederile art. 98 din CCM (lit. c), în raport de posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare (lit. a), cuantumul aferent majorării fondului de salarii urmând a se negocia cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit. a (lit. b).
Or, interpretând logic, gramatical și sistematic aceste clauze, rezultă în mod evident că au fost stabilite două categorii de drepturi, majorările salariale reglementate de art. 102 alin. 1 lit. a-c, condiționate și negociabile, precum și compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, reglementată de art. 102 alin. 1 lit. d, necondiționat, în cuantum determinabil și fără a exista vreo prevedere referitoare la negociere, cu excepția „calendarului” acordării, dar cu fixarea unor termene maxime certe.
Prin urmare, vor fi înlăturate și susținerile apelantei sub aspectele anterior reținute, constatându-se că în raport de obligația asumată de pârâta angajator prin art. 102 alin. 1 lit. d din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012, având în vedere și dispozițiile legale ce consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă în vigoare la data încheierii convențiilor colective menționate, s-a reținut în mod corect temeinicia pretențiilor intimaților-reclamanți în cauză.
În plus, referitor la apărările apelantei raportate la dispozițiile art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994, Curtea constată că angajatorul a negociat ulterior cu salariații acordarea unor drepturi prin contractele colective de muncă, în privința celor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d neexistând o condiționare în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar convenția colectivă are efecte obligatorii. Trebuie precizat, așa cum a reținut și prima instanță, că salariații intimați nu sunt personal bugetar în sensul art.138 din Legea nr.62/2011, iar, pe de altă parte, Legea nr.41/1994 nu stabilește cuantumul și drepturile salariale ale intimaților, și nu există nici o altă prevedere legală referitoare la stabilirea drepturilor salariale în perioada de referință, motiv pentru care nu se poate reține că acordarea drepturilor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d ar contraveni legii.
Nu pot fi avute în vedere nici susținerile apelantei privind creșterea salariilor intimaților angajați în măsura corespunzătoare acoperirii compensației pretinse, prin raportare la valoarea salariului minim brut pe economie, având în vedere că sursa și motivul acestei majorări invocate de societate nu se află în indexarea salariului în intervalul considerat, prin raportare la creșterea prețurilor la bunurile de consum față de situația anului 2008. Se observă că printr-o prevedere distinctă, cuprinsă în alin. 2 al art. 102 din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012, angajatorul și-a asumat și obligația de a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTV, astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată. Pe lângă faptul că este vorba de drepturi distincte, din fișele de slarii depuse în apel, pentru o parte salariați nici nu rezultă o creștere a salariului de bază pe perioada 2008-2012, deși valoarea salariului minim pe economie s-a modificat, motiv pentru care vor fi înlăturate susținerile apelantei.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea constată ca neîntemeiate criticile apelantei-pârâte, astfel că, văzând și dispozițiile art. 480 Cod proc. civ., va respinge apelul, ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta pârâtă S. R. de Televiziune cu sediul în București, Calea Dorobanților nr. 191, Sector 1, având CUI R08468440, împotriva sentinței civile nr. 6268/15.06.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant S. pentru Unitatea Salariaților Tv, cu sediul în București, Calea Dorobanților nr. 191, Sector 1, cu domiciliul ales la C.. Av. U. A. G., în București, .. Staicovici, nr. 12, sector 5, în numele și pentru membrii săi D. M., D. I., D. V., F. L., F. I., F. G., F. L. G., F. M. L., G. B. V., D. G. H., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. A. I. T. D. A.
GREFIER
M. D. A.
Red:D.A.T./21.12.2015
Dact.: D.A.M
4ex./14.12.2015
Jud.fond:B. D.C.
| ← Contestaţie decizie modificare unilaterală contract de muncă.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
