Concediere din motive care ţin de persoana salariatului. Organul competent să constate inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului pentru postul ocupat.
| Comentarii |
|
Competenţele medicului specialist în medicina muncii.
Deşi Codul Muncii nu determină în mod expres „organele competente de expertiză medicală ce constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului” în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit.(c) Codul Muncii, se constată că legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (H.G. nr.355/2007, modificată, şi Legea nr.418/2004) statuează că medicul specialist de medicina muncii prin avizul dat este organismul care, conform reglementărilor din Codul Muncii şi O:U.G. nr.355/2007, modificată prin H.G. nr.1169/2011 (art. 12), este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post.
Aptitudinea medicală stabilită de medicul de medicina muncii este stabilită doar pentru un anumit post, ocupat de salariat, angajatul nefiind expertizat sub aspectul capacităţii/incapacităţii generale de muncă.
Deoarece medicul de medicina muncii este cel care supraveghează starea de sănătate a angajaţilor, avizul medical dat de el (având la bază fişa de expunere la riscuri profesionale, istoricul medical al angajatului, examinările medicale periodice efectuate) are o importanţă majoră în ceea ce priveşte continuarea sau nu a activităţii angajatului în acel loc de muncă.
Art. 61 lit. c şi art. 64 Codul muncii
HG nr. 355/2007
Legea nr. 418/2004 HG nr. 1169/2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7834/118/2012 reclamantul S.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. „M.” S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 97/07.06.2012 de încetarea contractului individual de munca emisa de către pârâtă, reintegrarea contestatorului in munca in funcţia avuta anterior, plata drepturilor salariale de care am fost privat pana la data reîncadrării, actualizate şi indexate, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamantul a arătat că a fost angajat la S.C. M. S.A. Constanţa începând cu data de 25.04.2008 având funcţia de macaragiu cheu la Secţia Laminate - Compartimentul Macarale Cheu.
La data de 07.06.2012 pârâta a emis Decizia nr. 97 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 395518/16.05.2008. Contractul a încetat ca urmare a concedierii salariatului pentru motive ce ţin de persoana sa, în temeiul art. 61 lit.c din Codul muncii, determinat de faptul că s-a constatat inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzător locului de munca ocupat.
Reclamantul consideră ca decizia mai sus menţionata este nelegala pentru următoarele considerente:
Pâtâta a dispus încetarea contractului individual de munca in baza dispoziţiilor art. 61, lit.c, din Codul muncii. Potrivit acestor dispoziţii legale angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.
Reclamantul apreciază că s-a dispus încetarea contractului de muncă ca urmare numai a fişei de aptitudine ce are avizul medicului de medicina muncii din data de 28.05.2012 şi nu în baza unei decizii a organelor competente de expertiza medicala aşa cum dispun prevederile art. 61 lit. c din Codul muncii.
De asemenea, la emiterea acestei decizii nu au fost respectate dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, societatea pârâtă neoferindu-i un post de muncă corespunzător.
Potrivit dispoziţiilor art.64 alin.10 din Codul muncii, în cazul în care concedierea se dispune pentru motive prevăzute la art. 61 lit. c angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina a muncii.
Alin. (2) al art. 64 din Codul muncii prevede ca "în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicina a muncii."
Reclamantul susţine că la emiterea deciziei contestate, pârâta a nesocotit prevederile alin. 1 și 2 ale art. 64 Codul Muncii.
Mai mult, nu există nici o decizie a organelor de expertiză medicală, la baza deciziei stând numai fişa de aptitudine fizică, ce are avizul medicului de medicina muncii.
Potrivit textului de lege indicat, obligaţia propunerii unei munci corespunzătoare este prealabilă aplicării măsurii desfacerii contractului individual de muncă şi, ca atare, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea măsurii deoarece demersul angajatorului trebuia să fie efectiv şi să nu aibă un caracter formal.
Legal citată, pârâta S.C. M.S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei având în vedere că decizia de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului a avut ca temei legal decizia medicului de medicina muncii reţinând că, urmare indicaţiilor medicale, nu-şi mai putea continua, desfăşura şi îndeplini atribuţiile pentru funcţia de macaragiu portuar deoarece se punea în pericol şi pe sine şi siguranţa celorlalţi participanţi, reclamantului fiindu-i
comunicată fişa de aptitudine cu avizul inapt, iar pârâta a solicitat A.T.O.F.M. Constanţa.
În cursul judecăţii, a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1010/22.02.2013, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 97/7.06.2012 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului din funcţia de macaragiu în temeiul art. 61 lit.(c) coroborat cu art. 58 din Codul Muncii determinat de faptul că s-a constatat inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile conform locului de muncă ocupat. S-a reţinut că la baza acestei măsuri a stat fişa de aptitudine eliberată de medicul de medicina muncii, pârâta făcând totodată dovada stării necorespunzătoare de sănătate a reclamantului. În ceea ce priveşte obligaţiile prealabile adoptări măsurii impuse de art. 64 al.(1) şi (2) din Codul Muncii s-a reţinut că pârâta nu dispune de locuri libere de muncă pentru care reclamantul să fie apt din punct de vedere medical şi, de asemenea, că aceasta a făcut dovada solicitării sprijinului A.T.O.F.M., anterior emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie conform art. 3041Cod proc.civilă sub următoarele aspecte:
În mod greşit prima instanţă a reţinut că unitatea angajatoare a respectat procedura reglementată de art. 64 lit.(c) Codul Muncii pentru desfacerea contractului de muncă al reclamantului, în realitate angajatorul nu a avut la dispoziţie o decizie a organelor competente de expertiză medicală care să stabilească inaptitudinea fizică a reclamantului, fapt ce nu i-ar fi permis acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.
Pârâta a dispus încetarea contractului de muncă al salariatului numai pe baza fişei de aptitudine ce are avizul medicului de medicina muncii din data de 28.05.2012, care nu a fost confirmat de un organ de expertiză medicală aşa cum prevede dispoziţiile art. 64 lit.(c) din Codul Muncii.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta unitate angajatoare a solicitat sprijinul A.T.O.F.M. Constanţa.
În mod greşit Tribunalul Constanţa a reţinut că, după demersurile făcute la A.T.O.F.M., intimata pârâtă nu era obligată să amâne luarea deciziei de concediere după primirea răspunsului. Demersul angajatorului la A.T.O.F.M. Constanţa trebuie să fie efectivă şi nu să aibă un caracter formal.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că a făcut toate demersurile legale prevăzute de art. 61 lit.c din Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, iar încetarea contractului de muncă al reclamantului a intervenit ca urmare a inaptitudinii fizice a acestuia pentru funcţia de macaragiu, inaptitudine cu caracter permanent constatată de medicul de medicina muncii, conform dispoziţiilor art. 19 din H.G. nr.355/11.04.2007 şi ale Legii nr.319/2006
privind securitatea şi sănătatea în muncă, şi necontestată de reclamant conform art. 30 din H.G. nr. 355/2007.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului reclamant, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 61 lit.(c) Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea
„în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.”
Codul Muncii nu reglementează pentru acest caz de concediere o anumită procedură prealabilă de cercetare, evaluare deoarece existenţa suportului medical depăşeşte posibilităţile directe de care dispune angajatorul.
Textul de lege vizează inaptitudinea medicală a salariatului pentru a exercita atribuţiile aferente unui anumit loc de muncă (pe care îl ocupă) şi nu se referă la o inaptitudine generală de ordin medical care ar determina pensionarea celui în cauză de invaliditate de gr. I sau II (şi încetarea de drept a contractului de muncă).
Inaptitudinea medicală specială faţă de locul de muncă ocupat de salariat – trebuie să fie pe de o parte, totală, iar pe de altă parte, de durată îndelungată, chiar definitivă în anumite cazuri, deoarece în ipoteza imposibilităţii medicale temporare de a exercita atribuţiile de la locul de muncă pe care îl ocupă salariatul, se pune numai problema concediului medical.
În speţă, din analiza lucrărilor dosarului se constată că după revenirea reclamantului din concediul medical de 137 zile, în iunie 2010, cu menţiunea pe fişa de aptitudine a medicului de medicina muncii ca fiind apt condiţionat cu recomandarea de muncă la sol, fără efort fizic – ridicarea de greutăţi etc., a fost trecut la program de zi, conform pontajelor, dar fără să îndeplinească niciuna din activităţile menţionate în fişa postului de macaragiu portuar.
Situaţia s-a menţinut şi după controlul medical din luna iunie 2011, când fişa de aptitudine a fost emisă de medicul de medicina muncii cu avizul „apt condiţionat” cu recomandarea de muncă la sol fără efort fizic şi fără lucru în ture de noapte.
La controlul medical periodic din luna mai 2012, avizul medical dat de medicul de medicina muncii ca „inapt” pentru funcţia de macaragiu portuar a condus la luarea deciziei că recurentul reclamant nu mai poate fi menţinut în funcţia de macaragiu portuar, fapt ce a determinat încetarea contractului de muncă potrivit art. 61 lit.(c) Codul Muncii.
Susţinerea recurentului reclamant în sensul că avizul „inapt” nu a fost emis de
„organe competente de expertiză medicală” şi, prin urmare, în lipsa unei astfel de expertize decizia de concediere este lovită de nulitate, este nefondată în raport de dispoziţiile Legii nr. 418/2004 ce reglementează activitatea medicului specialist de medicina muncii şi de art. 4 şi 12 din H.G. nr. 355/2007 modificată şi completată privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor.
Deşi Codul Muncii nu determină în mod expres „organele competente de expertiză medicală ce constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului” în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit.(c) Codul Muncii, Curtea constată că legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (H.G.
nr.355/2007, modificată, şi Legea nr.418/2004) statuează că medicul specialist de medicina muncii prin avizul dat este organismul care, conform reglementărilor din Codul Muncii şi O:U.G. nr.355/2007, modificată prin H.G. nr.1169/2011 (art. 12), este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post.
Aptitudinea medicală stabilită de medicul de medicina muncii este stabilită doar pentru un anumit post, ocupat de salariat, angajatul nefiind expertizat sub aspectul capacităţii/incapacităţii generale de muncă.
Deoarece medicul de medicina muncii este cel care supraveghează starea de sănătate a angajaţilor, avizul medical dat de el (având la bază fişa de expunere la riscuri profesionale, istoricul medical al angajatului, examinările medicale periodice efectuate) are o importanţă majoră în ceea ce priveşte continuarea sau nu a activităţii angajatului în acel loc de muncă.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 din H.G. nr.355/2007, modificată prin H.G. nr.1169/2011 – text legal în vigoare la data concedierii reclamantului –
„Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii de specialitate de medicina muncii”.
H.G. nr. 355/2007 modificată defineşte aptitudinea în muncă drept „capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical, iar pentru stabilirea aptitudinii în muncă medicul specialist de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii, şi examene medicale de specialitate suplimentare celor prevăzute la art.8”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, coroborat cu dispoziţiile art. 8 din acelaşi act normativ rezultă că medicul de medicina muncii este organul specializat care stabileşte aptitudinea/inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului pentru un anumit loc de muncă, iar în afara controalelor medicale pe care le realizează la angajarea în muncă, periodic, la reluarea activităţii, supraveghere specială medicul de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii de specialitate, decizia finală în urma acestor examinări medicale aparţinând însă medicului specialist de medicina muncii.
Această soluţie rezultă explicit şi din dispoziţiile art. 12 din H.G. nr. 355/2007 modificată prin H.G. nr.1169/2011 - text legal în vigoare la data concedierii reclamantului – conform căruia „Inaptitudinea permanentă în muncă, în sensul prezentei hotărâri, reprezintă incapacitatea medicală permanentă a lucrătorului de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical privind aptitudinea în muncă.”, coroborat cu dispoziţiile art. 22 lit.(e) şi art. 30 din acelaşi act normativ.
Spre deosebire de forma anterioară a art.12 din H.G. nr.355/2007 care prevedea în alin. (2) că „Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”, după modificarea hotărârii de guvern prin H.G. nr. 1169/2011 alin.(2) al art. 12 (H.G. nr.355/2007) a fost abrogat, unicul organ specializat în emiterea şi completarea fişei de aptitudine a salariatului, atât în cazul declarării inaptitudinii temporare în
muncă a salariatului, cât şi în cazul inaptitudinii permanente în muncă, desemnat de legislaţia specială, a rămas medicul de medicina muncii.
Decizia de concediere nr. 97/07.06.2012 a fost emisă de unitatea pârâtă sub incidenţa H.G. nr.1169/2011, prin urmare medicul de medicina muncii era, sub imperiul acestui act normativ, „organul competent de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului” pentru locul de muncă ocupat, în sensul art. 61 lit.(c) din Codul Muncii.
Art. 30 din H.G. nr. 355/2007 modificată prin H.G. nr. 1169/2011 prevede că
„Persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă”.
Contestaţia se adresează direcţiei de sănătate publică judeţeană în termen de 7 zile de la data primirii fişei de aptitudine în muncă, iar această direcţie desemnează o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii. Decizia comisiei este consemnată într-un proces-verbal şi este comunicată în scris persoanei examinate medica, această concluzie fiind consemnată în fişa de aptitudine în care la fost precizat rezultatul examenului medical contestat (art. 30-34).
În speţă se constată că inaptitudinea fizică a recurentului reclamant pentru funcţia de macaragiu portuar a fost constatată de medicul specialist de medicina muncii care a consemnat în cuprinsul fişei de aptitudine a salariatului „Inapt” pentru acest post, inaptitudine medicală cu caracter permanent, iar rezultatul dat de medicul specialist de medicina muncii nu a fost contestat de salariat conform procedurii reglementate de art. 30-34 din H.G. nr.355/2007 modificată şi expusă mai sus.
În această situaţie concluzia medicului specialist de medicina muncii de
„Inapt” medical pentru funcţia de macaragiu, s-a definitivat, iar pârâta în mod judicios a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului conform art. 61 lit.(c) din Codul Muncii.
Nici critica recurentului reclamant în sensul, nerespectării de către angajator a obligaţiei instituită de art. 64 alin.(1) din Codul Muncii de a oferi reclamantului un loc de muncă ce ar fi corespunzător stării sale de sănătate nu poate fi reţinută ca fiind fondată, din actele dosarului rezultând că unitatea a analizat situaţia reclamantului şi i-a comunicat faptul că în cadrul societăţii nu sunt posturi vacante compatibile cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii - muncă la sol fără efort fizic mare, program de zi, aspect reţinut şi în adresa înaintată A.T.O.F.M. Constanţa.
În acelaşi sens şi înscrisurile depuse la dosar – organigrama societăţii şi statul de funcţiuni din 31.07.2012 întocmite de S.C. M.S.A.
Nici critica ce vizează neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 64 alin.(2) din Codul Muncii nu poate fi reţinută ca fondată în raport de înscrisurile existente la dosar.
Astfel art. 64 alin.(2) Codul Muncii prevede că „În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii”.
Alin.4 teza a II-a art. 64 Codul Muncii prevede că ”după notificarea cazului către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului”.
Prin urmare, în concepţia legiuitorului, unitatea angajatoare are numai o obligaţie de diligenţă în raport cu salariatul, iar nu una de rezultat, acesteia incumbându-i numai obligaţia de a notifica agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă situaţia reclamantului, respectiv împrejurarea că în cadrul unităţii nu există un loc de muncă ce ar fi corespunzător capacităţii de muncă a salariatului stabilită de medicul de medicina muncii.
Unitatea angajatoare nu are obligaţia de a amâna emiterea deciziei de concediere conform art. 61 lit.(c) Codul Muncii până la data la care A.T.O.F.M. Îi ofertează salariatului disponibilizat un loc de muncă ce corespunde capacităţii sale de muncă,aşa cum eronat susţine recurentul, textul legal prevăzând că după notificarea cazului către A.T.O.F.M., angajatorul poate dispune concedierea salariatului.
În speţă, Curtea constată că această obligaţie legală a fost îndeplinită de către intimata pârâtă; anterior emiterii Decizie de concediere nr.97/07.06.2012, S.C.
M.S.A. a notificat A.T.O.F.M. Constanţa cu privire la situaţia reclamantului S.F. solicitând sprijinul acestei instituţii în vederea redistribuiri salariatului, conform capacităţii de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod proc.civilă se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
Decizia civilă nr. 496/CM/14.06.2013
Judecător redactor Mihaela Popoacă
| ← Reorganizarea CFR. Concediere colectivă. | Reorganizarea ANIF prin OG nr. 82/2011. Concediere colectivă.... → |
|---|
