Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 203/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 203/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 19-03-2013 în dosarul nr. 6935/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.203/CM
Ședința publică din 19 Martie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. A.
Judecător M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant P. L. – cu sediul procesual ales la cabinet avocat ales N. C. – cu sediul în C., ., ., . C. împotriva sentinței civile nr.4803 din data de 28 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „A.” SRL – cu sediul în Călărași, ..1, județul Călărași, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant personal și asistat de dl.avocat N. C., în baza împuternicirii avocațiale .-_/18.02.2013 depusă la dosar, iar pentru intimata pârâtă se prezintă d-na consilier juridic G. V. A. – în baza delegației nr.660/18.02.2013 depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.
După referatul grefierului de ședință:
Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar listele de lichidare pe lunile februarie, martie și aprilie 2012, din care 1 exemplar în comunică și reprezentantei intimatei pârâte.
Instanța, pentru a da posibilitate reprezentantei intimatei pârâte să ia cunoștință de înscrisurile depuse, lasă cauza la a doua apelare, cu acordul acesteia.
După reapelarea cauzei, se prezintă recurentul reclamant asistat de dl. avocat N. C., iar pentru intimata pârâtă se prezintă d-na consilier juridic G. V. A..
Apărătorul recurentului reclamant prezintă instanței permisul de conducere al recurentului reclamant pentru a se vedea semnătura de pe acest act, în comparație cu semnăturile de pe înscrisurile depuse la dosar și susține că se înscrie în fals cu privire la acest aspect și apreciază că se impune trimiterea dosarului la parchet.
Instanța precizează apărătorului recurentului reclamant, că în cauză este necesar mandatul expres al societății dacă înțelege să se folosească în proces de aceste trei înscrisuri.
Reprezentanta intimatei pârâtei susține că la termenul anteriore s-a opus cu privire la înscrierea în fals, pentru că obiectul recursului privește altceva și nu cuprinde nici o critică cu privire la plata drepturilor salariale.
Verificând motivele de recurs, depuse în termen de către recurentul reclamant, Curtea constată că hotărârea instanței de fond a fost atacată pentru alte motive și nu pentru plata drepturilor salariale. Recurentul reclamant a solicitat obligarea intimatei la plata drepturilor salariale neachitate, iar prin acțiune acesta a precizat că solicită plata pentru lunile februarie, martie și aprilie, anterior concedierii.
Curtea acordă cuvântul părților cu privire la proba solicitată de către recurentul reclamant prin apărător:
Reprezentanta intimatei pârâte având cuvântul solicită respingerea acesteia.
Apărătorul recurentului reclamant cu privire la proba solicitată, față de precizările instanței, susține că lasă la apreciere.
Curtea, respinge proba solicitată de către recurentul reclamant prin apărător, întrucât probele vizează o parte din hotărârea instanței de fond, ce nu s-a atacat cu recurs și a intrat în puterea lucrului judecat.
Având cuvântul asupra recursului, apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
Susține că măsura concedierii reclamantului a fost luată de către pârâtă în mod nelegal, întrucât: motivele concedierii trebuiau să fie reiterate în decizia de concediere, motivele trebuie să fie înscrise în hotărârea A. prin care s-a hotărât redimensionarea structurii de personal (ce se regăsește într-o . hotărâri pronunțate de Curtea de Apel București), instanța este ținută să examineze structura deciziei de concediere conform hotărârii A.; disp.art. 79 codul muncii au fost ignorate. Totodată precizează că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Având cuvântul reprezentanta intimatei pârâte solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar.
Susține că motivele legate de concediere, invocate de către recurentul reclamant sunt nelegale, desființarea postului deținut de către reclamant a fost reală, efectivă și serioasă, iar motivele au fost de ordin economic, lucru ce se poate observa din contul de profit și pierderi.
Instanța a rămas în pronunțare asupra recursului de față.
CURTEA :
Cu privire la recursul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamantul P. L. a chemat în judecată pe pârâta .., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei de concediere nr. 337 din 09.05.2012 și să oblige pârâta la reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior, la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale la care ar fi fost îndreptățit, de la data emiterii deciziei de concediere și până la reintegrare, precum și plata cheltuielilor de judecata. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea societății la plata drepturilor salariale neachitate pentru lunile februarie, aprilie si martie, anterior concedierii.
Prin sentința civilă nr. 4803/28.09.2012, Tribunalul C. a respins contestația formulată de reclamantul P. L. în contradictoriu cu . Călărași și au fost respinse celelalte pretenții ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Pârâta . a emis decizia nr. 337 din 09.05.2012, prin care a fost desfăcut CIM al reclamantului în temeiul disp.art.65 alin 1 din codul muncii. Angajatorul menționează că motivul care a determinat concedierea a fost restrângerea activității, care nu mai justifica menținerea actualei structuri numerice de personal.
Reclamantul a susținut că prin nemotivarea în fapt si în drept a măsurii dispuse prin decizia contestata, actul de voința al angajatorului este nelegal in raport de prevederea legala de la art. 76 (art.74) din Codul Muncii.
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, s-a constatat că Decizia de concediere contestata respecta in totalitate dispozițiile acestui text de lege, în sensul că este indicat motivul concedierii, (desființarea locului de munca determinata de restrângerea activității care nu mai justifica menținerea actualei structuri numerice de personal), durata preavizului si mențiunea ca societatea nu are posturi vacante. Angajatorul a prezentat explicit motivele care au condus la desființarea locurilor de muncă în cuprinsul Hotărârii A. nr.08/05.12.2011, prin care s-a hotărât desființarea acestora, iar prin anexele la hotărâre sunt indicate locurile și nominalizați salariații afectați de măsura dispusă.
S-a constatat că motivele care au determinat societatea angajatoare să adopte Hotărârea menționată sunt de natura economică și vizează restrângerea activității, ca efect al recesiunii economice mondiale, al scăderea puterii de cumpărare a populației, fapt ce a creat serioase dificultăți economice firmei.
Referitor la desființarea locului de munca al reclamantului, s-a constatat că aceasta a fost efectiva.
In consecința, instanța a constatat că decizia de concediere a reclamantului a fost motivată de desființarea locului sau de munca. Condiția de legalitate a emiterii acestei decizii a fost îndeplinita, întrucât desființarea a fost efectivă si a avut o cauză reală si serioasă, fiind impusă de necesitatea îmbunătățirii activității angajatorului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant P. L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în esență următoarele :
A contestat decizia de concediere din perspectiva legalității măsurii în sensul că aceasta nu respectă cerințele de formă impuse de art. 76 lit. a și lit.c din Codul muncii republicat, ceea ce conduce la ideea de netăgăduit că măsura concedierii sale nu este una reală, efectivă și serioasă, astfel cum se impune prin art. 65 alin. 2 din codul muncii.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre total lipsită de fundament și chiar cu încălcarea legii pentru că în mod superficial a concluzionat că decizia de concediere este motivată printr-o singură propoziție și anume că „desființarea locului de muncă a fost determinată de restrângerea activității care nu mai justifică menținerea actualei structuri numerice de personal”, motivare care practic face imposibilă verificarea celor trei elemente ale concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Un alt argument esențial pentru care se impune admiterea recursului este acela că prin motivare, instanța deși observă că motivele concedierii se regăsesc doar în cuprinsul Hotărârii A., încălcând dispozițiile art. 79 din codul muncii, constată legalitatea măsurii prin valorificarea unor motive care nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de concediere.
Decizia de concediere nu respectă cerințele impuse de art. 74 din codul muncii, ceea ce face ca aceasta să apară ca fiind o măsură lipsită de seriozitate și implicit nelegală.
Cu toate că în fața instanței de fond a susținut că măsura concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau reorganizării activității și că oricare dintre motive trebuie dezvoltate în însăși decizie, în mod absolut nefondat instanța a reținut că o simplă expunere generică a unor motive este suficientă pentru a constata decizia ca fiind legală.
Indicarea în conținutul deciziei a unor împrejurări de fapt generale și neindividualizate, face imposibilă verificarea realității acestora, situație în care trebuie să calificați măsura ca fiind discreționară pentru că nu există o motivare concretă în fapt a deciziei de concediere și din acest motiv nu se pot formula apărări de fond față de eventuale considerații ale angajatorului.
Deși a solicitat în mod expres prin acțiunea introductivă că instanța să examineze cauza din perspectiva dispozițiilor art. 79 din codul muncii, aceasta ignorând rigorile legale incidente a reținut că măsura concedierii este legală pentru că în cuprinsul Hotărârii A. nr.8/05.12.2011 angajatorul a precizat explicit motivele care au condus la desființarea locurilor de muncă.
În concluzie solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat și în urma judecății să se modifice în tot sentința pronunțată pe fond, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată cu toate consecințele prevăzute de art. 80 codul muncii.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursul este nefondat.
Prin decizia nr. 337/09.05.2012 emisa de ., s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 65 Codul muncii, decizie care a fost motivata pe „restrângerea activității care nu mai justifică menținerea actualei structuri numerice de personal”.
Recurentul invocă nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond prin prisma neanalizării deciziei de concediere în raport de dispozițiile art. 65, art. 74, art.76 și art. 79 din Codul muncii.
- Potrivit art. 65 din Codul muncii:
“(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.”
În referire la acest text de lege, Curtea constată că prin Hotărârea Adunării generale a acționarilor nr. 8/05.12.2011 s-a luat măsura desființării a mai multor locuri de muncă din cadrul unității, determinată de „scăderea drastică a producției, existența unui număr nejustificat de salariați, necesitatea creșterii productivității muncii și rentabilizării producției…”
Din tabelele centralizatoare cu locurile de muncă desființate, rezultă că acest lucru s-a făcut în mai multe etape și anume: în luna ianuarie 2012 s-au desființat 27 de locuri de muncă, în luna februarie 2012 - 29 locuri de muncă, în luna martie 2012- 29 locuri de muncă, iar în luna aprilie - 29 locuri de muncă, printre aceste locuri de muncă desființate regăsindu-se și cel ocupat de reclamant.
Așadar, desființarea locului de muncă este reală și efectivă, neavând nici-o legătură cu persoana reclamantului, iar Hotărârea Adunării generale a acționarilor nr. 8/05.12.2011 nu a fost atacată în justiție, nu a fost modificata sau anulată, ceea ce înseamnă că ea putea constitui temei legal al măsurii dispuse de angajator.
În cazul de față nu poate fi vorba de o concediere a reclamantului din motive imputabile acesteia dar nici de o concediere pe criterii subiective, așa cum susține acesta, ci de o concediere care a vizat mai mulți salariați și care a fost generata de reorganizarea activității angajatorului cu consecința suprimării mai multor posturi.
Judecătorul nu poate dispune în nici-un fel asupra programului de reorganizare și restructurare a activității unei societății deoarece analiza pierderilor și a măsurilor ce se impun pentru eficientizarea activității reprezintă atributul exclusiv al acesteia, rolul instanței fiind acela de a verifica doar dacă măsurile luate de angajator sunt în limitele legii.
- Recurentul a mai invocat nerespectarea dispozițiilor art. 74 din Codul muncii, care dispune:
“(1) În termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, salariatul concediat prin concediere colectivă are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînființat în aceeași activitate, fără examen, concurs sau perioadă de probă.
(2) În situația în care în perioada prevăzută la alin. (1) se reiau aceleași activități, angajatorul va transmite salariaților care au fost concediați de pe posturile a căror activitate este reluată în aceleași condiții de competență profesională o comunicare scrisă, prin care sunt informați asupra reluării activității.
(3) Salariații au la dispoziție un termen de maximum 5 zile calendaristice de la data comunicării angajatorului, prevăzută la alin. (2), pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la locul de muncă oferit.
(4) În situația în care salariații care au dreptul de a fi reangajați potrivit alin. (2) nu își manifestă în scris consimțământul în termenul prevăzut la alin. (3) sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul poate face noi încadrări pe locurile de muncă rămase vacante.”
Criticile referitoare la nerespectarea acestor dispoziții legale sunt nefondate având în vedere că în speță nu este vorba de o concediere colectivă și nu s-a făcut dovada că pârâta a făcut reangajări pe postul ocupat de reclamant. - Este nefondată și critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 76 din Codul muncii, având în vedere următoarele:
Potrivit acestui text de lege, “Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;”
Verificând decizia de concediere a reclamantului, se constată ca aceasta cuprinde toate aceste elemente prevăzute de textul de lege mai sus enunțat, iar criteriile de stabilire a ordinii de priorități nu se aplicau deoarece nu suntem în procedura concedierii colective.
- În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea disp. art. 79 din Codul muncii care dispune ca:”În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”, Curtea constată că pârâta nu a invocat în față instanței alte aspecte decât cele din decizia de concediere, întreaga sa apărare fiind întemeiată pe aceleași aspecte menționate și în decizie, respectiv reducerea activității ca urmare a scăderii volumului de vânzări și a comenzilor, iar împrejurarea că s-a făcut referire la Hotărârea Adunării generale a acționarilor nr. 8/05.12.2011, aceasta nu înseamnă că s-au invocat în față instanței „alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere” deoarece această hotărâre se referă exact la motivele de restrângere a activității ce au fost menționate și în decizie.
Prin urmare, Curtea constată că toate aceste critici sunt nefondate, urmând să respingă recursul și să mențină sentința recurată prin aplicarea disp. art 312 cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul civil formulat de recurentul reclamant P. L. – cu sediul procesual ales la cabinet avocat ales N. C. – cu sediul în C., ., ., . C. împotriva sentinței civile nr.4803 din data de 28 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „A.” SRL – cu sediul în Călărași, ..1, județul Călărași, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. A. M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: R.I.S.
Red.dec.jud.M.B.
2 ex. – 29.03.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 188/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 665/2013.... → |
|---|
