Nulitate act. Decizia nr. 98/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 98/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 5247/118/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.98/AS
Ședința publică din 26 Februarie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător R. A.
Judecător M. B.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant V. G. G., domiciliat în C., ., . B, ., împotriva sentinței civile nr. 4419/12.09.2012 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimaților pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6, având ca obiect nulitate act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant personal și asistat de d-na avocat B. M., fără împuternicire avocațială depusă la dosar, iar pentru intimata pârâtă C. S. de Pensii a M.A.N., se prezintă dl. consilier juridic B. R. care depune delegația de reprezentare la dosar.
Procedura este legal îndeplinită conform art. 87 și urm. cod pr.civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
După referatul grefierului de ședință:
Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar un set de înscrisuri respectiv fluturaș de salarizare din luna noiembrie 2012, adeverință emisă de Universitatea S. Haret, contract de studii post universitare masterat și chitanțe privind taxele de școlarizare achitate de reclamant.
Ambele părți susțin că nu mai au alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, apreciind cauza în stare de judecată.
Având cuvântul apărătorul recurentului reclamant susține următoarele:
Reclamantul este de profesie medic și a activat în cadrul structurilor Ministerului Apărării Naționale în funcția de ofițer, de la finalizarea studiilor universitare si pana în anul 2002. Întrucât în anul 2002 unitatea la care își desfășura activitatea a fost desființată, a fost trecut în rezervă în baza O.G. nr.7/1998, cu drept de pensie. Prin decizia nr._, a fost admisa cererea de pensionare, stabilindu-se drepturile aferente începând cu data de 01.09.2003.
După trecerea in rezerva, reclamantul a urmat cursuri care sa-i permită perfecționarea profesionala in acord cu exigentele actuale pe piața muncii, având in vedere ca veniturile din pensie nu puteau satisface nevoile unui trai decent.
A mai susținut că legislația în vigoare la data pensionarii ii permitea cumularea veniturilor din pensie și salariu in orice cuantum și începând cu data de 01.04.2007 a fost angajat prin concurs în cadrul Direcției Veterinare si Pentru Siguranța Alimentelor Constanta.
După adoptarea Legii 329/2009, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a emis decizia contestată, de suspendare a plații de serviciu, pe considerentul că optând pentru continuarea activității la actualul loc de muncă nu poate cumula veniturile din pensie cu cele din salariu.
S-au încălcat drepturile CEDO, respectiv Directiva nr.2000/1978 a Consiliului Europei din 27.11.2000. Instanța a apreciat nefondată acțiunea în raport de Decizia CEDP I. Panfile împotriva României, concluzionând că potrivit acestei jurisprudențe legea internă nu încalcă disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fără însă a analiza dacă măsura dispusă servește unui interes public, dacă există sau nu o încălcare a unui drept câștigat, iar interdicția cumulului pensiei cu salariu echivalează cu o expropriere.
Interzicerea cumulului veniturilor rezultate din cele două drepturi distincte, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 Paragraful 1 din protocolul nr.1 CEDO.
Legea nr. 329/2009 vine în contradicție cu Direcția 2000/1978 a C.E., precum și cu Regulamentul nr. 1408/1971, ce reglementează dreptul asiguratului de a beneficia de prestațiile pentru care este asigurat.
Pentru motivele mai sus expuse, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Reprezentantul intimatei pârâte C. S. de Pensii a M.. recursului formulat de către recurentul reclamant, având în vedere următoarele:
Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 329/2009 – pensionarii prevăzuți la art. 17 alin. 2 lit. a, aveau obligația să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raporturilor de muncă, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Decizia de suspendare a pensiei contestatorului este legală, fiind în scopul reducerii cheltuielilor bugetare. În cadrul contestației formulate de reclamant nu sunt invocate încălcarea sau aplicarea greșită a unor texte de lege sau acte normative în vigoare, dreptul la pensie al reclamantului nu a fost pierdut, el subzistă, însă plata pensiei a fost suspendată ca efect al legii și ca urmare a opțiunii exprimate în scris de către contestator.
Dispozițiile art. IV din Legea nr.329/2009 criticate de către contestator, au fost declarate constituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1414/04.11.2009.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.
CURTEA :
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul V. G. G. a chemat în judecată pe pârâții S. R. prin Ministrul de Finanțe și MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de suspendare a plații pensiei de serviciu nr. P26595/1512.20O9, ca nelegală, întrucât textul de lege este neconstituțional și obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata pensiei de serviciu începând cu data de 01.01.2010.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este de profesie medic și a activat in cadrul structurilor Ministerului Apărării Naționale in funcția de ofițer, de la finalizarea studiilor universitare si pana în anul 2002.
Întrucât în anul 2002 unitatea la care își desfășura activitatea a fost desființată, a fost trecut în rezervă în baza O.G. nr.7/1998, cu drept de pensie.Prin decizia nr._, a fost admisa cererea de pensionare, stabilindu-se drepturile aferente începând cu data de 01.09.2003.
După trecerea in rezerva, reclamantul a urmat cursuri care sa-i permită perfecționarea profesionala in acord cu exigentele actuale pe piața muncii, având in vedere pe de o parte ca vârsta la care a fost nevoit sa-si înceteze activitatea militară nu era una compatibila cu inactivitatea,profesia de medic permițându-i exercitarea acesteia pana la cel puțin 60 ani,iar pe de alta parte ca veniturile din pensie nu puteau satisface nevoile unui trai decent.
Reclamantul a mai susținut că legislația în vigoare la data pensionarii ii permitea cumularea veniturilor din pensie și salariu in orice cuantum, începând cu data de 01.04.2007 a fost angajat prin concurs în cadrul Direcției Veterinare si Pentru Siguranța Alimentelor Constanta.
După adoptarea Legii 329/2009, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a emis decizia contestată, de suspendare a plații de serviciu, pe considerentul că optând pentru continuarea activității la actualul loc de muncă nu poate cumula veniturile din pensie cu cele din salariu.
Ulterior emiterii acestei decizii, reclamantul s-a adresat paratei nr.2 cu o cerere prin care solicita revocarea acestei decizii întrucât o considera nelegala in raport cu dispozițiile Constituționale care garantează drepturile si libertățile fundamentale ale cetățeanului si cu celelalte reglementari internațional in domeniu.
Parata nr.2 prin adresa nr.P3350/22.02.2010 a răspuns reclamantului aducându-l la cunoștința ca solicitarea acestuia i-a fost respinsa întrucât prin Decizia nr.414/04 noiembrie 2009, Curtea Constituționala s-a pronunțat in sensul constituționalității legii 329/2009, in speța capitolul IV a fost declarat constituțional in măsura in care prevederile acestui capitol "nu se refera la persoanele pentru care durata mandatului este stabilita expres prin constituție" si pe cale de consecința Direcția Financiar-contabila din cadrul M.. temei legal de revocare a deciziei.
A precizat reclamantul că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.17, 18, 20, 21, 22, 23 și 25 din Legea 329/2009.
În apărare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C., apreciind incidente în cauză dispozițiile art. 156 din Legea 19/2000.
Pe fondul cauzei, pârâtul a învederat că decizia de suspendare a pensiei este legală, fiind emisă potrivit dispozițiilor Legii 329/2009, ca urmare a manifestării de voință a reclamantului în sensul continuării activității în calitate de salariat al unei instituții publice.
Prin Sentința civilă nr. 1241/15.07.2010 pronunțată de Tribunalul C., a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, cauza fiind înaintată spre competentă soluționare la Tribunalul București.
Prin Sentința civilă nr. 9839/28.09.2011 pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr._/3/2010, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței în favoarea Tribunalului C.. Potrivit art. 20 C.proc.civ., a fost constatat ivit conflictul negativ de competență, dosarul fiind astfel înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestui conflict.
Prin Decizia nr. 1696/23.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului C.. Pentru a dispune în acest sens, instanța supremă a reținut că Legea 19/2000 a fost abrogată de Legea 263/2010, iar actul normativ nou reglementează competența teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. Întrucât normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar domiciliul reclamantului se află în municipiul C., competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului C..
Pe rolul Tribunalului C. cererea a fost reînregistrată sub nr._ .
La primul termen de judecată, reclamantul a formulat precizări scrise prin care a modificat cadrul procesual pasiv al cererii, în sensul chemării în judecată a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și C. S. de Pensii a Ministerului Apărării Naționale. Totodată, reclamantul a învederat că renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate susținută prin cererea inițială.
Prin sentința civilă nr.4419/12.09.2012 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul a fost beneficiarul unei pensii militare, având totodată și calitatea de funcționar public.
Prin decizia nr._/15.12.2009 emisă de Direcția Financiar-Contabilă din cadrul Ministerului Apărării Naționale s-a dispus suspendarea plății pensiei de serviciu acordate reclamantului, temeiul juridic al măsurii fiind reprezentat de art. 17, art. 21 și art. 25 din Legea 329/2009.
Prin dispozițiile menționate a fost reglementată situația persoanelor ce realizează cumulul pensiei cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, fiind permis acest cumul numai în cazul în care nivelul pensiei nete nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurarilor sociale de stat
Art. 18 din lege a stabilit totodată un termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii, înăuntrul căruia pensionarii care desfășoară activități profesionale pe baza de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcție în sectorul bugetar aveau obligația să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcție, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășeste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de textul de lege menționat, prin declarație scrisă comunicată Secției Pensii a Direcției Financiar-Contabile din cadrul Ministerului Apărării Naționale, optând pentru continuarea raporturilor de serviciu.În consecință, casa de pensii a procedat la aplicarea întocmai a dispozițiilor art. 21 din Legea 329/2009 și a dispus suspendarea plății pensiei începând cu luna următoare celei în care a fost exprimată opțiunea pentru continuarea activității.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost inițial formulată, reclamantul a criticat decizia de suspendare a plății pensiei doar din perspectiva neconcordanței acestei cu anumite dispoziții constituționale.
În cursul judecății, reclamantul a precizat că nu mai insistă în susținerea excepției de neconstituționalitate, invocând ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 148 alin.2 și 4 și cele ale art. 20 din Constituție, art.1 alin.1 din Primul protocol Adițional CEDO, Directiva 2000/78/CE/27.11.2000.
În condițiile în care reclamantul nu a mai solicitat verificarea constituționalității legii pe calea excepției de neconstituționalitate, urmează a se reține că instanța de judecată nu are competența de a se substitui Curții Constituționale, singura care în sistemul de drept romanesc se poate pronunța asupra neconcordanței dintre o lege în vigoare și Constituție.Pe de altă parte, prin Decizia nr.1414/04.11.2009, Curtea Constituțională a respins cu opinie majoritară excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.17-22 din Legea 329/2009.
În acest context, ceea ce are căderea să analizeze instanța învestită cu soluționarea contestației împotriva dispoziției de suspendare a plății pensiei în temeiul art. 21 din Legea 329/2009 este conformitatea dintre acest act normativ, temei al actului contestat și jurisprudența CEDO sau dreptul comunitar în materie.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 20 martie 2012 în cauza I. Panfile împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat însă neîncălcarea de către S. român a dispozițiilor art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul luării unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform capitolului IV al Legii nr. 329/2009.
Curtea a reținut astfel că limitările introduse de Legea 329/2009 nu trebuie să fie considerate drept o "privare de bunuri", ci mai degrabă ca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul tezei I din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că ingerința a fost prevăzută de lege, și anume de dispozițiile nou introduse prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional.
În evaluarea interesului public cu privire la măsurile contestate, Curtea a luat în considerare motivarea Curții Constituționale, care a confirmat faptul că legiuitorul român a impus reguli noi în domeniul salariilor din sectorul public, în scopul raționalizării cheltuielilor publice, determinate de contextul excepțional al crizei globale la nivel financiar și economic.
Cu privire la respectarea "justului echilibru" între cerințele de interes Curtea a subliniat că prin aplicarea dispozițiilor Legii 329/2009, subiecții acestui act normativ nu suferă o privare totală de drepturile lor, nefiind lipsiți de toate mijloacele de subzistență, în condițiile în care rămân în plată fie cu pensia, fie cu salariul. În acest context, a fost avută în vedere și marja largă de apreciere a statului în reglementarea domeniul legislației sociale, precum și scopul legitim al raționalizării cheltuielilor publice, Curtea a considerat că reclamantul cu greu ar putea fi considerat că ar fi avut de suportat o sarcină individuală și excesivă, sau ca ar fi suferit o depreciere de esență a pensiei sale sau a drepturilor salariale.
De altfel, esențial de reținut în analiza concordanței dintre Legea 329/2009 și practica CEDO este incidența interdicției de cumulare a pensiei cu salariul numai în cazul pensionarilor ce derulează raporturi de muncă sau de serviciu în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială.
Prin urmare, se are în vedere situația persoanelor pentru care statul este plătitorul a două categorii de drepturi, respectiv dreptul de asigurări sociale și dreptul salarial, nefiind adusă atingere raporturilor de muncă derulate de pensionarii din sistemul de stat în mediul privat.S., în dubla sa calitate, stabilește deci o . măsuri menite să asigure o mai bună gestionare a fondurilor publice, scopul urmărit fiind combaterea “crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească, după cum se arată în expunerea de motive a legii.
În concluzie, prin dispozițiile Legii 329/2009 nu se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Întrucât criticile aduse de reclamant deciziei de suspendare a plății pensiei s-au subsumat în exclusivitate motivelor de neconstituționalitate a Legii 329/2009 și neconcordanței dintre acest act normativ și practica CEDO, fără o expunere a raționamentului care a fundamentat aceste motive, față de cele anterior expuse, urmează a se reține că dispoziția contestată, prin care se face aplicarea unuia dintre cazurile de suspendare a plății pensiei expres reglementat de Legea 329/2009 este legală și temeinică.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul. În motivarea recursului său, acesta a arătat următoarele:
Instanța a apreciat nefondată acțiunea în raport de decizia CEDO în cauza I. Panfile împotriva României, rezumându-se a concluziona că potrivit acestei jurisprudențe, legea internă nu încalcă disp. art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fără a mai analiza în concret dacă: măsura dispusă servește unui interes public cu respectarea unui just echilibru, există sau nu o încălcare a unui drept câștigat, astfel cum s-a susținut prin notele scrise, interdicția cumulului pensiei cu salariul echivalează cu o expropriere, astfel cum CEDO s-a pronunța în cauza Buchen contra Cehiei și incidența celorlalte temeiuri de drept invocate.
Instanța de fond nu s-a mai preocupat de a analiza compatibilitatea legii interne cu celelalte temeiuri de drept invocate.
Opțiunea impusă de Legea nr.329/2009 între pensie și salariu și prin această interzicerea cumulului veniturilor rezultate a celor două drepturi distincte, constituie o privare de proprietate în sensul art.1 Paragraful 1 din protocolul nr.1 CEDO. Curtea Europeană a reținut în jurisprudența ei că – din moment ce un stat contractant a adoptat o legislație care prevede acordarea automat a unei prestații indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizații prealabile de către persoana interesată, această legislație dă naștere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicare a art.1 din protocolul nr. 1 la Convenție. Deci, pensia reprezintă un bun în interesul Convenției, iar privarea de aceasta reprezintă o încălcare a unui drept protejat de Convenție.
Dacă se are în vedere argumentul potrivit căruia nu suntem în prezenta unei privări de bunuri ci a unei ingerințe în dreptul de proprietate, care este prevăzută în legea internă și pe cale de consecință ceea ce rămâne de analizat este justul echilibru, între interesul public și cel particular, solicită a se constata că această condiție nu se poate analiza decât în concret, în raport de datele speței.
În cauză trebuie avut în vedere că face parte dintr-o categorie socială de intelectuali, a cărui profesie, cea de medic, impune respectarea unui anumit standard de instruire, alocarea unor sume de bani considerabile, pentru a se menține la standardele europene. Nu se poate accepta susținerea că veniturile trebuie să satisfacă strict subzistența. Un asemenea punct de vedere este periculos întrucât dă posibilitate statului să intervină ori de câte ori își dovedește ineficiența în gestionarea resurselor financiare să limiteze veniturile cetățenilor săi, transformându-le brutal și nejustificat viața particulară, socială, etc.
Nu s-a dovedit în nici un fel existența unei bune gestionări a fondurilor publice de către stat, astfel încât măsura impusă să apară ca fiind justificată; scopul legii, acela de combatere a fenomenului crizei economice care afectează economia, a rămas o dorință iluzorie cu consecințe asupra previzibilității acesteia, motiv pentru care apreciază că i s-a impus o sarcină excesivă, pe i durată de timp nedeterminată, ceea ce a condus la o depreciere esențială a veniturilor sale, prin încălcarea unor principii de drept esențiale, cum este cel al drepturilor câștigate.
În ceea ce privește compatibilitatea legii interne cu celelalte norme comunitare se arată că:
- Directiva 2000/79 creează cadrul general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă. Din această perspectivă, Legea nr. 329/2009 este în conflict cu scopul acestei norme comunitare, întrucât prin dispozițiile ei se creează discriminare între persoanele pensionate dar apte de muncă și celelalte persoane.
- Regulamentul 1408/71, reglementează dreptul asiguratului de a beneficia de prestațiile pentru care este asigurat. Prin Legea nr. 329/2009, se face discriminare între beneficiarii prestațiilor plătite de statul român (cazul contestatorului) și beneficiarii prestației plătite de oricare alt stat membru al Uniunii Europene, care indiferent de cuantumul pensiei încasate poate presta orice activitate în virtutea principiului liberei circulații a forței de muncă.
- Legea 329/2009 contravine Directivei 2000/78, care stabilește că aceasta se aplică „tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și privat, inclusiv în organismele publice, în ceea ce privește: condițiile de acces la muncă; condițiile de încadrare în muncă, inclusiv condițiile de concediere…”, pentru că prin art.20 legea internă se stabilește că pensionarii a căror pensie depășește nivelul salariului mediu brut pe economie și care nu au renunțat la unul din cele două drepturi fundamentale ocrotite de legislația europeană sau Constituție – dreptul de asigurări sociale (pensie) sau la dreptul la muncă – vor fi concediați. Urmează a se observa că se modifică astfel condițiile de concediere stabilite prin legea europeană menționată și încalcă principiul egalității de tratament, care presupune eliminarea oricărei discriminări directe sau indirecte bazate pe unul din motivele menționate la art.1 al Directivei 2000/78.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
În recurs s-au depus de către recurent înscrisuri privind studiile efectuate.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimatul nu contestă împrejurarea că se încadra în prevederile art. 18 și art. 25 din Legea nr. 329/2009, fiind angajat în cadrul Direcției Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor C. și beneficiar al unei pensii militare.
Prin declarația din 08.12.2009 recurentul însuși a optat în acord cu art.18 alin.1 din Legea nr. 329/2009 pentru suspendarea pensiei militare și menținerea în funcția ocupată în cadrul instituției publice indicate. Această declarație a fost comunicată cu adresa nr._/09.12.2009 de către DSVSA C. către C. de pensii a MApN.
Textele legale incidente în cauză au fost supuse controlului de constituționalitate.
Astfel, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, (publicata in Monitorul Oficial al României, nr. 796 din 23 noiembrie 2009), Curtea Constituțională a constatat ca întreg Capitolul IV al Legii nr. 329/2009 este constituțional în măsura în care nu vizează persoanele pentru care durata mandatului este stabilita expres in Constituție. De asemenea, si-a menținut aceasta jurisprudența si in cadrul controlului a posteriori pe calea excepției de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 1.149 din 28 septembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 26 octombrie 2010, Decizia nr. 206 din 15 februarie 2011, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 6 aprilie 2011, Decizia nr. 409 din 7 aprilie 2011, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011, sau Decizia nr. 1.287 din 29 septembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 16 decembrie 2011.
Curtea, prin deciziile menționate, a statuat ca nicio dispoziție constituționala nu împiedica legiuitorul sa suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiția ca o asemenea măsura sa se aplice in mod egal pentru toți cetățenii, iar eventualele diferențe de tratament sa aibă o rațiune licita.
Curtea a constatat ca nivelul pensiei nete pana la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat si aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat (devenit, in prezent, câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat) respecta condițiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil si determinabil) si rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opțiune justa si echilibrata) impuse de principiul nediscriminării. Totodată, Curtea a apreciat ca măsura adoptata este proporționala cu situația care a determinat-o, respectiv situația de criza economica in care se regăsește statul, fiind rezultatul unui echilibru intre scopul declarat al legii si mijloacele folosite in realizarea lui, si este aplicata in mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate in ipoteza normei.
De asemenea, Curtea a mai arătat ca soluția legislativa care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opțiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problema de resortul contenciosului constituțional.
Astfel, Curtea a constatat ca dispozițiile cap. IV din Legea nr. 329/2009 sunt constituționale în măsura in care acestea nu se refera la persoanele pentru care durata mandatului este stabilita expres prin Constituție. Prin decizia mai sus amintita, Curtea a arătat motivele care justifica tratamentul juridic diferențiat. In acest sens, s-a reținut ca "Legea fundamentala stabilește în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupa unele funcții publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligației privind exprimarea opțiunii cu privire la suspendarea plații pensiei pe durata exercitării funcției, în condițiile art. 18-20 din legea criticata, este incompatibila cu dispozițiile constituționale arătate". Așadar, situația obiectiv diferita în care se găsește aceasta categorie de persoane justifica tratamentul juridic diferit, fapt ce nu contravine principiului constituțional al egalitarii în drepturi, care nu trebuie interpretat in sensul instituirii unui tratament uniform, ci a unui tratament egal pentru situații identice.
In consecința, in lipsa afectării vreunui drept fundamental, Curtea a stabilit ca prevederile art. 53 din Constituție, invocate în susținerea excepției, nu au incidenta în cauza.
Curtea a mai reținut, în ceea ce privește critica vizând încălcarea principiului neretroactivității legii, ca prevederile de lege criticate reglementează condițiile exercitării dreptului la munca si a dreptului la pensie pentru viitor, . afectat de criza economica care a impus adoptarea unor masuri cu caracter excepțional, care, prin eficienta si promptitudinea aplicării, sa conducă la reducerea efectelor sale si sa creeze premisele relansării economiei naționale.
Totodată, Curtea a reținut ca prestațiile cu titlu de pensie pentru perioadele viitoare nu intra in sfera de incidenta a dreptului de proprietate, acest drept putând fi invocat numai cu privire la perioadele pentru care pensia a fost in plata.
Prin Decizia nr. 544 din 24 mai 2012, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 15 iunie 2012, Curtea a constatat ca invocarea art. 118 alin. (2) din Constituție nu are relevanta in cauza, întrucât cumulul pensie-salariu, în mod evident, nu ține de statutul constituțional al forțelor armate. Faptul de a permite în privința militarilor un atare cumul tine de opțiunea libera a legiuitorului, fără ca acesta sa aibă constrângeri de natura constituționala in acest sens
De asemenea, prin Decizie nr. 774 din 25 septembrie 2012 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor capitolului IV "Masuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, in scopul reducerii cheltuielilor bugetare" din Legea nr. 329/2009.
Trebuie avut în vedere că, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că „dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății” și că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul reclamantului alte prevederi legale decât cele care reglementează situația acestuia în perioada de referință.
Pe de altă parte, pentru a se stabili eventuala existență a unei discriminări și a acorda în consecință despăgubiri reclamanților, ar fi necesar ca instanța să analizeze caracterul discriminatoriu al unui act normativ cu putere de lege. Or, caracterul discriminatoriu al unui act normativ constituie o problemă de constituționalitate iar instanța de judecată nu are posibilitatea să efectueze un astfel de control de constituționalitate.
În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională (publicată în Monitorul Oficial nr.461 din 03.07.2009) s-a stabilit că „potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
Trebuie avut în vedere că prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/17.01.1995 s-a stabilit că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale”.
În sfârși, în mod corect Tribunalul a reținut că însăși jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că prevederile capitolului IV "Masuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, in scopul reducerii cheltuielilor bugetare" din Legea nr. 329/2009 nu contravin prevederilor din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, prin Decizia din 20 martie 2012, pronunțata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza I. Panfile împotriva României, s-a arătat ca măsura criticata este prevăzuta de lege, urmărește un scop legitim, respecta justul echilibru intre interesele generale ale comunitarii si protecția drepturilor fundamentale ale indivizilor, precum si faptul ca in domeniul social statul dispune de o marja larga de apreciere, ceea ce a dus la concluzia ca măsura criticata nu este contrara art. 1 din Protocolul adițional la Convenție (paragrafele 17-25).
Desigur, instanțele naționale pot analiza ele însele compatibilitatea legislației naționale cu prevederile cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, prin Decizia nr. 29/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, deși acesta privește aplicarea Legii nr. 119/2010, a stabilit în considerente cu valoare de principiu că, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre lege și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță.
S-a mai arătat că în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate între scopul măsurii dispuse de legiuitor și efectele produse nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.
În acest sens însă, este necesar a se avea în vedere tocmai jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, împreună cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale se impune statelor, inclusiv instanțelor naționale, ca un „.>
Dar, de vreme ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în concret cu privire chiar la compatibilitatea măsurilor cuprinse în capitolului IV "Masuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, in scopul reducerii cheltuielilor bugetare" din Legea nr. 329/2009 cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța națională nu poate ajunge la o altă concluzie decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului însăși, pe baza unei interpretări proprii a jurisprudenței anterioare a acesteia referitoare la alte cazuri, chiar dacă acestea prezintă unele elemente de asemănare.
Astfel, dacă încetarea de drept a raporturilor de muncă cu menținerea în plată a pensiei a fost considerată conformă cu exigențele Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu atât mai mult această conformitate trebuie reținută în situația în care persoana vizată de norma legală aplicabilă optează ea însăși pentru păstrarea locului de muncă și suspendarea plății pensiei de vreme ce, dacă nu ar fi optat în acest sens, raportul de muncă ar fi încetat aflându-se exact în situația reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Panfile contra României.
Mai trebuie avut în vedere în acest sens că, spre deosebire de situația avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Panfile contra României, recurentul nu a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitatea profesională, păstrând locul de muncă, însă nu a fost lipsit nici de dreptul la pensie, acest drept fiind doar suspendat conform propriei opțiuni și putând fi reluat în plată în cazul în care recurentul renunță la funcția deținută într-o instituție publică putându-și desfășura activitatea în sectorul particular.
În ceea ce privește incidența Directivei nr.2000/78 și a Regulamentului nr.1408/71 se constată de asemenea că susținerile recurentului sunt nefondate.
Astfel, Regulamentul nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privește aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii independenți și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității, reclamantul neîncadrându-se în domeniul de aplicare al acestuia prevăzut de art.2.
Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, are ca obiectiv indicat în art.1 „stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”.
Ca urmare, situația recurentului nu se încadrează nici în domeniul de aplicare a acestui act normativ, raportat la criteriul expus de recurent în susținerea aplicabilității acestei Directive.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a constata caracterul nefondat al acțiunii și, pe cale de consecință, temeinicia și legalitatea sentinței recurate, aspectele privind situația profesională sau materială a recurentului nefiind relevante față de caracterul legal al măsurii și față de constatarea că Legea nr. 329/2009 răspunde exigențelor constituționale și a celor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Oricum, recurentul nu este lipsit de mijloacele de trai necesare având în vedere că este în continuare salariat conform propriei opțiuni.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurentul reclamant V. G. G., domiciliat în C., ., . B, ., împotriva sentinței civile nr. 4419/12.09.2012 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimaților pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6,ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
J. Z. R. A. M. B.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.jud.A. R.
2 ex. – 26.03.2013
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 598/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 722/2013. Curtea... → |
|---|
