Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 732/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 732/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 15274/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 732/CM
Ședința publică din 16 septembrie 2013
Complet specializat pentru
cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE M. G.
Judecător G. L.
Judecător J. Z.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta reclamantă PATRAȘ L. C., cu domiciliul în constanța, ., jud. C., împotriva sentinței civile nr. 1367/13.03.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în mun. București, .. 38, sect. 1, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă d-na cons.jur. P. A. pentru intimata pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A., potrivit delegației depuse la dosar, lipsind recurenta reclamantă Patraș L. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termen și scutit de plata taxelor de timbru.
După referatul grefierului de ședință:
Instanța, reținând că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Având cuvântul, reprezentantul intimatei pârâte pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 1367/13.03.2013 a Tribunalului C. a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile
art. 283 lit.d și e din Codul Muncii, invocată de pârâtă, ca nefondată; a fost totodată respinsă acțiunea reclamantei PATRAȘ L. C., formulată în contradictoriu cu pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. București.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta este salariata societății pârâte în funcția de casier CF, iar prin cererea de față a invocat încălcarea de către angajator a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Instanța de fond a constatat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ea figurând - în Anexa nr.5, pct. 3 la contract - printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. În perioada de valabilitate a acestui contract erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Tribunalul a înlăturat aserțiunile pârâtei potrivit cu care în calcularea salariului de bază al reclamantei a respectat algoritmul de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă, fără a se lua așadar în considerare drepturile ce ar rezulta din contractul la nivel de ramură, pentru că această apărare presupune ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior și principiului ce decurge din dispozițiile art. 8 alin 2 din Legea 130/1996: contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Însă, cât privește temeinicia pretențiilor reclamantei, tribunalul a considerat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit. b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare
categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, arată judecătorul fondului, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct. 1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00 - aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0 - prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Prin urmare, calculul matematic conducea la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin. 3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010 au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați.Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Reclamanta, a arătat tribunalul, prevalându-se de forța obligatorie și de efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada iulie 2009 - decembrie 2010, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesată doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia le erau în mod vădit favorabili.
Analizând înscrisurile depuse, instanța de fond a stabilit că salariata s-a încadrat în clasa de salarizare 33, astfel încât nu a beneficiat de un salariu de bază brut mai mic de 700 lei, ci într-un cuantum superior, de 1.488 lei, până la data de 01.04.2010, respectiv de 1.566 lei, în perioada 01.04._10.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin. 3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim. În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de grup de unități și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități. În plus, reclamanta nu se încadrează în clasele 1 sau 2 de salarizare, astfel încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 700 lei, garantat prin CCM la nivel de ramură ca nivel minim de salarizare în cadrul unităților din ramura transporturi.
În aceste împrejurări, instanța reține că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantei nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele rezultate în baza respectivului contract.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamanta PATRAȘ L. C., aceasta susținând că soluția este netemeinică și nelegală, fiind necesară modificarea sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
Recurenta reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu ține seama de diferențele de drepturi salariale ce decurg din neaplicarea salariului de bază minim la nivel de ramură transporturi, de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare, valabil până la 31.12.2010 și nici de aplicarea în speță a dispozițiilor art. 253 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 din care rezultă că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Recurenta reclamantă a susținut că în mod nelegal a fost respinsă acțiunea sa pe fond, câtă vreme temeiul pretențiilor sale îl constituia Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010, instanța de fond urmând a soluționa din perspectiva art. 229 Codul muncii această speță – cu înlăturarea apărărilor intimatei pârâte referitoare la aplicabilitatea în acea perioadă a clauzelor CCM la nivel de unitate.
Obligația de respectare a clauzelor contractului colectiv de muncă derivă din poziția de egalitate a partenerilor sociali la negocierea colectivă, precum și din dispoziția legală cuprinsă în art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 care dispune că aceste contracte încheiate cu respectarea legii constituie ,,legea părților’’.
Au fost deopotrivă evocate dispozițiile art. 30 și 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, art. 114 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 2010, dar și art. 3 alin. 1 din același contract, potrivit cu care clauzele sale produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
A fost atașat recursului punctul de vedere exprimat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 2098/7563/III-5/2011 din 26.01.2012 cu privire la problema cu care a fost sesizată de către Colegiul de Conducere al Curții de Apel Timișoara, precum și soluții jurisprudențiale în aceeași materie.
Analizând criticile evocate, instanța de recurs constată că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în sensul că recurenta se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că aspectul ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar este modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței, prin prisma raționamentului juridic dezvoltat.
Întrucât recurenta reclamantă a fost singura parte ce a declarat recurs, soluția dată prescripției intrând – prin nerecurare – în puterea lucrului judecat, chestiunea dedusă judecății în calea de atac este aceea a prevalenței unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel superior față de cel la nivel de unitate.
Astfel fiind, Curtea va reține că reclamanta a solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul SNTFM CFR MARFĂ S.A., cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Recurenta reclamantă a susținut – iar instanța de fond în mod eronat a respins această argumentație – că din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta’’, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Sub un prim aspect, al modalității în care operează contractele colective de muncă, Curtea va constata că în mod corect instanța de fond a înlăturat
aserțiunea angajatorului potrivit cu care cel încheiat la nivel de ramură urma să fie aplicabil doar dacă nu exista un contract colectiv la nivel de unitate, argumentele fiind însușite pe deplin în controlul judiciar cât privește prioritatea contractului colectiv încheiat la nivel superior – dacă acesta conține dispoziții favorabile salariaților.
Instanța de fond a arătat, însă, că pe fond clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură nu puteau fi considerate ca recunoscând drepturi favorabile salariaților SNTFM CFR MARFĂ S.A. față de cele ale contractului colectiv la nivel de unitate, pentru că analiza comparativă a drepturilor salariale încasate reflectă o depășire a celui minimal rezultat din înmulțirea salariului de bază minim brut prevăzut de contractul invocat de reclamantă și coeficientul minim prevăzut de același contract pentru categoria salarială de care aparține partea.
Tribunalul nu a arătat însă care a fost rațiunea pentru care s-a stabilit, prin art. 41 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi, un salariu de bază minim brut de 700 lei, valabil din data de 01.01.2008, dacă exista posibilitatea diminuării lui prin negocierile colective purtate la nivel de unitate; care a fost semnificația clauzei care impunea – prin același contract – definirea salariului de bază brut al fiecărui salariat prin prisma acestor elemente primare de calcul (salariul de bază minim brut pe ramură și coeficienții minimi de încadrare), dacă unitatea putea să revizuiască ea însăși oricare dintre aceste elemente. În fine, instanța de fond nu a explicat de ce nu s-a stabilit la nivel de ramură doar un salariu minim brut ca expresie valorică absolută, în raport de care să se verifice cuantumul drepturilor salariale ridicate de către fiecare salariat (așa cum în esență a procedat în soluționarea cauzei), ci s-a acordat importanță, în CCM la nivel de ramură, fiecărui element de calcul, prin impunerea explicită a unor valori minimale.
Or, câtă vreme textul art. 41 pct. 3 lit. b din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010 nu lasă loc de echivoc, stabilind (cu forța specifică unui contract colectiv superior față de toate celelalte din ramura transporturi) că ,,părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a,pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv’’, tribunalul nu putea argumenta algoritmul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantei pornind de la o altă bază decât cea stabilită pentru ramură (adică, prin raportare la valorile mai mici din CCM la nivel de unitate).
În egală măsură, același text dispunea că ,,… la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă (n.n. la nivel de ramură)’’, ceea ce reflecta interesul părților semnatare de a se determina nu doar un salariu de bază minim brut pe ramură, ci și o gradație minimală în ierarhia posturilor, de la care cei implicați în negocieri la nivel de grup de unități sau de unitate urmau să pornească și față de care, în principiu, se puteau stabili valori superioare celor definite la nivel de ramură.
Prin urmare, aceasta era interpretarea corectă a textului indicat, iar nu o pretinsă selectare și combinare nepermisă a unor norme favorabile, care să conducă la o lex tertia, așa cum a pretins pârâta. În realitate, recurenta reclamantă era îndreptățită să pretindă reajustarea drepturilor salariale calculate cu nesocotirea unuia dintre elementele de calcul prevăzute clar în contractul colectiv de muncă superior, dar cu coeficienții negociați la nivel de unitate – posibilitate pe care o prevedea de altfel și interpretarea dată textului din CCM la nivel de ramură.
Textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (n.n. în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să constate că drepturile salariale ale reclamantei au fost calculate într-o manieră care contravenea dispozițiilor mai favorabile din CCM la nivel de ramură.
Neprocedând astfel, tribunalul a dat o soluție nelegală, ce urmează a fi reformată pe temeiurile arătate.
Față de toate aceste considerente și în raport de art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, recursul urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii reclamantei.
Vor fi menținute dispozițiile primei instanțe, cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamantei PATRAȘ L. C., cu domiciliul în constanța, ., jud. C., formulat împotriva sentinței civile nr. 1367/13.03.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în mun. București, .. 38, sect. 1.
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâta SNTFM CFR MARFĂ S.A. să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând: diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare, cu coeficienții de ierarhizare corespunzători clasei sale de salarizate conform CCM la nivel de unitate (precum și cu indemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățită conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru perioada 19.12.2009 – 31.03.2010 și respectiv de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010.
Obligă pârâta să plătească reclamantei aceste drepturi, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală calculată de la data scadenței și până la data plății acestor diferențe.
Menține dispozițiile primei instanțe, cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. G. G. L. J. Z.
Grefier,
C. M.
Jud.fond A.C.
Tehnored.dec.jud. M.G. 02.10.2013
3 ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 762/2013.... → |
|---|
