Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 923/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 923/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 15267/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.923/CM

Ședința publică din 16 octombrie 2013

Completul specializat pentru cauze privind conflicte de muncă

PREȘEDINTE I. B.

Judecător M. P.

Judecător D. P.

Grefier M. G.

S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în C., . nr. 2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1988/22.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. T., domiciliat în C., .. 50, ..D, ., județul C., având ca obiect drepturi bănești (700 lei conform art. 41 alin. 3 CCMRT).

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă prin d-na consilier juridic P. A., care depune la dosar delegația de reprezentare și procura judiciară autentificată sub nr.475/07.03.2013 la BNP Asociați „Etica”, lipsind intimatul reclamant A. T..

Procedura este legal îndeplinită conform art. 87 și urm. cod pr.civilă.

Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.

După referatul grefierului de ședință:

Reprezentanta recurentei pârâte susține că nu mai are alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, solicitând constatarea prezentei cauze în stare de judecată.

Instanța luând act de susținerea părții prezente declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată conform art. 150 cod pr.civilă și acordă cuvântul asupra recursului de față.

Având cuvântul reprezentanta recurentei pârâte solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, respectiv, modificarea acesteia în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată, pentru motivele expuse pe larg în recursul depus la dosar.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.

CURTEA:

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ reclamantul A. T. a solicitat ca in contradictoriu cu pirita SNTFM CFR Marfa SA să se dispună obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anii 2009, 2010 si 2011, la plata primei de P. pe anii 2010 si 2011 si a primei de C. pentru anii 2009, 2010 si 2011, a primei de ziua Feroviarului pentru anii 2010 si 2011 si contravaloarea tichetelor de masă neacordate pentru perioada 1.04.2009-la zi, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație.

In motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei iar aceasta refuză să îi achite drepturile bănești solicitate. Drepturile salariale si celelalte drepturi de care a beneficiat prin contractele de munca sunt ridicate la rang de principiu în baza normelor constituționale. Susține reclamantul că prima de ziua Feroviarului, prima de Paste si C. si contravaloarea tichetelor de masă fac parte din drepturile de natură salarială si astfel termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani.

In drept au fost invocate dispozițiile art. 40, 161,236,238,243,283 C.muncii, legea 130/1996, CCM pe anii 2007-2008 si 2009-2010.

Pârâta a formulat întimpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la acordarea premierii anuale acordate de Ziua Ceferistului precum si ajutorul pentru Paste si C.. Arată pârâta ca solicitările reclamanților își au izvorul in CCM. Susține că această premiere, deși este un drept stabilit în bani, nu este un drept de natură salarială ci un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă cu un regim distinct. Se arată ca premierea se acordă în temeiul unor prevederi contractuale, anual si nu lunar, în raport de munca prestata așa cum se acorda drepturile salariale. Mai mult, CCM folosește noțiunea de premiere, respectiv ajutor material echivalentă cu aceea de recompensă și nu aceea de adaos sau spor. Susține că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM, astfel ca suntem in prezența unui conflict de drepturi care se prescrie in raport de art. 283 alin 1 lit. e C.muncii în termen de 6 luni.

De asemenea, pârâta a invocat si excepția prescrierii dreptului material la acțiune privind acordarea tichetelor de masă. Se arată că rezulta fără echivoc faptul ca solicitarea reclamantei constă în obligarea la respectarea clauzelor CCM-ului la nivel de unitate, fiind astfel aplicabil termenul de prescripție de 6 luni.

Aceeași excepție a prescrierii dreptului material la acțiune a fost invocată și în ceea ce privește acțiunea privind obligarea la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010, 2011.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

A susținut că s-a aflat in imposibilitate legală de a executa clauzele contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar, întrucât nu au avut aprobate în bugetele de venituri si cheltuieli sume pentru aceste salarii. Mai mult, potrivit dispozițiilor anexei 6 din CCM la nivel de unitate, salariul suplimentar se acordă pentru munca ireproșabilă prestată în cursul unui an calendaristic ori, nu toți reclamanții îndeplinesc condițiile arătate în anexă.

În ceea ce privește acordarea tichetelor de masă, susține că a fost alocată suma de 7594,81 mii lei, sumă care acoperă contravaloarea tichetelor de masă doar pentru perioada ianuarie-martie 2009, ulterior acestei perioade societatea aflându-se în imposibilitate legală de a mai acorda salariaților tichete de masă.

Prin sentința civilă nr. 1988 din 22 aprilie 2013 Tribunalul C. a respins exceptai prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e C.muncii ca nefondată.

A admis în parte excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin lit. c C.muncii în ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masă pe perioada aprilie_09

A admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar aferent anilor 2009 si 2010, prima de Ziua Feroviarului pe anul 2010, ajutorul material de P. pe anul 2010, ajutorul material de C. pe anii 2009 si 2010 si contravaloarea tichetelor de masă pe perioada 19 decembrie 2009-31 ianuarie 2011, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație din data plății.

A respins ca prescrisa cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata c/valorii tichetelor de masă pe perioada aprilie_09.

A respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru acordarea drepturilor bănești solicitate aferente anilor 2009, 2010 si 2011 s-a arătat că în raport de prevederile art. 268 lit. c si e C.muncii, pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.

S-a arătat că potrivit art. 160 C.muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri” iar din cuprinsul contractului colectiv de muncă rezulta că dreptul la salariul suplimentar este un drept salarial pentru că el este prevăzut ca un salariu de bază de încadrare după expirarea unui an calendaristic și este reglementat în capitolul II din CCM, capitol în care se reglementează sistemul de salarizare. Mai mult, părțile au înțeles să denumească expres sumele de bani ce se vor acorda ca fiind salariu suplimentar și nu primă, ajutor, premiu sau bonus.

Apreciind deci, că dreptul la salariul suplimentar este un drept salarial neacordat, instanța a constatat că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de lit. c a art. 268 alin 1 C.muncii.

În ceea ce privește ajutorul material ce urma să se acorde cu ocazia sărbătorilor de Paste si C. pe anul 2010 si 2011, respectiv 2009, 2010 si 2011, premiul anual ce urma să se acorde cu ocazia Zilei Ceferistului pentru anul 2010 si 2011, instanța a apreciat că dreptul la acțiune nu s-a prescris .

Aceste drepturi au fost reglementate de către părți in art. 64 si 81 din CCM la nivel de unitate iar din coroborarea art. 159, 160 si 164 C. muncii drepturile salariale sunt acele sume de bani constând în salariu de bază, indemnizație, sporuri, alte adaosuri ce se cuvin salariatului ca o contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă si care se plătesc lunar.

Părțile, prin negocierea clauzelor contractului, au înțeles să includă aceste drepturi la capitolul VI care reglementează protecția salariatului iar nu în categoria drepturilor ce țin de salarizarea angajatului din capitolul II al CCM.

Cu toate acestea, a arătat instanța, practica judecătoreasca si doctrina au apreciat că aceste drepturi au natură salarială fiind considerate de către părți adaosuri la salariu, în sensul art. 155 C.muncii, și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariați, nu numai un ajutor material oferit din motive sociale de către angajator.

Stabilindu-se, deci, ca aceste drepturi au natura salariala, instanța a constatat că solicitarea de a se plăti aceste drepturi face să nu fie aplicabile în speță dispozițiile a art. 283 lit. e din C.muncii ci cele ale art. 268 lit. c C.muncii.

Prin urmare instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiata pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e C.muncii.

Cum acțiunea a fost introdusă la data de 19.12.2012, instanța a apreciat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin 1 lit. c nu era împlinit la data sesizării instanței decât în privința contravalorii tichetelor de masă neeliberate pe perioada aprilie 2009-19 decembrie 2009, astfel că instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiata pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. c pentru contravalorii tichetelor de masa neeliberate pe perioada aprilie 2009-19 decembrie 2009 si a respins cererea cu privire la aceste drepturi ca prescrisă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul este salariatul pârâtei.

Potrivit dispozițiilor CCM la nivel de unitate reclamantul, în calitatea sa de salariat al pârâtei putea avea dreptul la plata unui salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic.

Acest drept este expres stabilit si in art. 30, din CCM-ul la nivel de grup de unități pe perioada 2006-2008 si 2008-2010, care arată „Pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

S-a considerat că din acest articol rezultă clar că acest salariu suplimentar era obligatoriu a fi acordat neprevăzându-se doar posibilitatea acordării lui. În acest sens, in alin. 3 din același articol se arată că pentru plata salariului suplimentar se va constitui un fond aparte din veniturile realizate.

Din anexa 6 la contractul colectiv de muncă rezulta criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic.

Potrivit art. 229 alin 4 c.muncii si art. 148 din legea 62/2011 „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.” Acest text de lege instituie forța obligatorie a contractului colectiv de munca pentru părțile semnatare, contract care se impune întocmai ca si legea..

Executarea vizată de art. 229 presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului, respectarea drepturilor si obligațiilor asumate de părți.

Totodată, art. 41 alin 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

In ceea ce privește acordarea contravalorii bonurilor de masa instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 din legea 142/1998 „Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator. Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. „

Conform art. 81 din CCM la nivel de grup de unități „Începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, in condițiile legislației în vigoare”

In cauză, deși pârâta a susținut că în bugetul de venituri si cheltuieli aprobat pe anul 2009 s-a prevăzut un capitol distinct pentru plata tichetelor de masa, din cauza dificultăților economice nu a mai acordat aceste tichete începând cu luna aprilie 2009.

Or, dificultățile economice întimpinate de către angajator nu sunt suficiente pentru ca acesta să se exonereze de plata unor drepturi la care era obligat potrivit legii si la care se obligase el însuși prin aprobarea în buget a acestor cheltuieli.

Instanța nu a reținut nici susținerea pârâtei conform căreia în anul 2009 plata primei de Paste si de C. a fost suspendată deoarece în CCM la nivel de grup de unități CFR pe anul 2008, prelungit succesiv până la 31 ianuarie 2011 prin actele adiționale nr. 370/2008 și 4294/2010 se arată la art. 71 „In afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariatii vor mai beneficia de urmatoarele:- cu ocazia sarbatorilor de Paste si de C. se va acorda salariatilor un ajutor material stabilit cel putin la nivelul clasei 1 de salarizare… pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al carei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administratie, la nivelul clasei 1 de salarizare;.”

Din întregul cuprins al art. 71 instanța a constatat că nu rezultă ca plata ajutoarelor este condiționată de vreun factor.

Din contră, textul alineatului 1 este imperativ, în sensul că se arată că „..salariații vor mai beneficia … se va acorda o premiere…”

Au fost arătate dispozițiile art. 133 din legea 62/2011 din interpretarea cărora s-a reținut că în contractul colectiv de munca de la nivel inferior se pot stabili numai drepturi egale sau mai mari decât cele din contractul colectiv de la nivel superior.( art. 238 C.muncii in forma in vigoare la data nașterii drepturilor reclamantului „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior” )

S-a arătat că contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități este aplicabil pentru acele unități care fac parte din asociațiile patronale si sindicale din ramura respectivă si care au fost nominalizate în anexa la fiecare contract și că, fiind o dispoziție mai favorabilă pentru salariați, aceasta ( art. 71 CCM la nivel de grup de unități) se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 64 si 81 din CCM la nivel de unitate.

Pentru cele expuse, având in vedere dispozițiile art. 64 si 81 din CCM la nivel de unitate mai sus citate si dispozițiile art. 229 si 148 din legea 62/2011 si instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pe anul 2009 si 2010, prima de ziua Feroviarului pe anul 2010, prima de Paste pe anul 2010 si prima de C. pe anul 2009 si 2010 precum si contravaloarea tichetelor de masa pe perioada 19 decembrie_11, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație din data plății.

Având in vedere faptul ca contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități a fost prelungit doar până la data de 31 ianuarie 2011, iar prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate drepturile bănești solicitate de către reclamant nu s-au mai prevăzut, instanța a apreciat nefondată cererea de acordare a acestor drepturi aferente anului 2011.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR SA care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304, pct. 5, 6, 7 și 9 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 3041 din același cod, pentru următoarele motive:

- greșita interpretare a dovezilor administrate, prin nesocotirea Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

A susținut recurenta că prin hotărârea atacată a fost obligată la plata unor drepturi bănești neprevăzute în convenția părților, respectiv în Contractul Colectiv de Muncă al CFR Marfă aflat în vigoare în perioada analizată, 2009, 2010 și 2011, și i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul că sentința tribunalului nu asigură o rezolvare completă și corectă a cererii dedusă judecății, ci una informă și plină de contradicții, ce încalcă formele de procedură și atrage incidența cazului de casare reglementat de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă.

S-a pretins că instanța de fond a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, interpretând și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate, dar și pe cele ale CCM la nivel superior, pentru că aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel superior este posibilă numai dacă la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, cum s-a și stipulat expres în art.247 Codul muncii, în prezent abrogat prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011. CCM la nivel de unitate are putere de lege între părți, producând efecte față de toți salariații CFR Marfă, iar instanța de judecată avea posibilitatea să aplice prevederile CCM la nivel superior numai în ipoteza în care un astfel de contract nu exista la nivel de unitate.

- încălcarea sau aplicarea greșită a legii în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii, care a vizat cererile de executare retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și de acordare retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în CCM încheiate la nivel de angajator.

A susținut recurenta că în mod nelegal s-a reținut incidența prevederilor art. 268 al. (1) lit. c din Codul muncii - care instituie un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă, printre altele, în plata unor drepturi salariale neacordate – pentru că în cauză sunt aplicabile normele art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, potrivit cărora cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

S-a pretins că drepturile solicitate prin acțiune nu reprezintă un adaos la salariu, ca să fie incidente dispozițiile art. 160 din Codul muncii, ci simple ajutoare materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare la nivelul clasei de salarizare, care nu le conferă natura juridică a unui drept salarial, astfel că se impune aplicarea art. 268 alin. (1) lit. e din Codul muncii și respingerea cererii ca prescrisă.

- greșita interpretare și aplicare a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate și în soluționarea pe fond a pretențiilor reclamantei.

A susținut recurenta că ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și prima de Ziua Feroviarului au fost reglementate de art.64 alin.1 și 2 din CCM 2009-2010, modificat ulterior prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010, dar că aplicarea acestei prevederi presupunea interpretarea prevederilor Contractului Colectiv de Munca 2009/2010, a notelor de negociere, a proceselor verbale anterioare încheierii CCM 2009 și a actului adițional la acest contract, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr.1713/21.04.2010, din care rezultă că părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților, respectiv federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin.1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 si 2010.

Astfel, actul adițional la CCM 2009-2010 prevedea modificarea art. 30, art.64 alin.1 și 2 și a art.74, în sensul că aceste prevederi să nu se aplice pentru anul 2010, iar față de prevederile CCM 2009 și de această înțelegere a părților dialogului social, care au convenit asupra neacordării premierelor de P., C. și Ziua Feroviarului, a salariului suplimentar și tichetelor de masă, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului pentru că niciuna dintre părțile semnatare a CCM nu a consimțit la aplicarea art.64 din contract, deci aceasta obligație nu a fost asumată de angajator pentru anii 2009 si 2010.

- greșita interpretare și aplicare a prevederilor CCM a fost invocată și din perspectiva dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul Muncii, raportat la art.243 și art. 155 din același cod, și art.41 alin. 5 din Constituție, care statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, și s-a susținut că, urmare a acestei erori, recurenta pârâtă a fost obligată sa achite intimatei reclamante drepturi bănești necuvenite ori deja acordate.

S-a pretins necesitatea reanalizării probelor administrate și a constatării, în raport de stipulările CCM 2007-2008, 2009/2010, art.30, că dreptul personalului societății de a primi un salariu suplimentar pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, nu este reglementat cu caracter obligatoriu, în sensul că angajatorul nu s-a obligat să acorde și nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi; prin urmare, cum clauza nu are caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusa angajarea răspunderii contractuale specifica raporturilor de munca.

În referire la tichetele de masă s-a invocat atât greșita interpretare a Contractelor Colective de Muncă ale CFR Marfă SA, cât și a dispozițiilor Legii nr.142/1998, care reglementează posibilitatea și modalitatea de acordare a tichetelor de masă, și s-a arătat că, potrivit dispozițiilor legale în materie, alocația zilnica de hrană nu are caracterul drepturilor salariale.

A susținut recurenta că CCM prevede dreptul salariaților de a beneficia de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, în condițiile legii, ori potrivit art.1 alin.1 din actul normativ anterior menționat, „salariații....pot primi o alocație de hrana acordata sub forma tichetelor de masa”; acestea se pot acorda în limita prevederilor bugetului societății, în conformitate art.1 alin.2 din lege, care dispune că „tichetele de masă se acordă în limita ... bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii”.

În raport de aceste reglementări s-a apreciat că obligația stabilită în sarcina angajatorului recurent prin hotărârea atacată, de plată a contravalorii tichetelor de masă, este lipsită de temei legal, fiind consecința încălcării și aplicării greșite a Legii nr.142/1998, dar și a interpretării greșite a contractelor colective de muncă încheiate pe anii 2009/2010, inclusiv a actului adițional la CCM aferent anului 2010, prin care părțile dialogului social au stabilit drepturile și obligațiile aplicabile anului 2010 și au prevăzut că pentru anul 2010 nu se aplică prevederile art.74, deci nu se acordă tichete de masă.

În referire la natura ajutorului material acordat cu ocazia Paștelui, Crăciunului și a premierii de Ziua Feroviarului, reglementate de art. 64 din CCM 2007/2008 și reluate de același articol al CCM 2009-2010, care nu s-au aplicat în anii 2009 și 2010, s-a arătat că acestea sunt asimilate unui ajutor social financiar (art.64 din Cap. VI - Protecția salariatului) fiind, în fapt, o suma acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.

A arătat recurenta că acordarea acestui sprijin financiar intervenea în anumite condiții negociate de părți, fără a avea caracter obligatoriu și că o dovadă în acest sens este nereglementarea acestor drepturi prin clauzele contractuale prevăzute in CCM, Cap. II - Sistemul de salarizare. Prin urmare, statutul premierelor de Ziua Feroviarului, Paste și C. era acela al unui ajutor social financiar, iar acordarea lor constituia o libertate a SNTFM CFR Marfa SA, care dobândea caracter obligatoriu numai în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.

Urmare a cererii de executare formulată de reclamanta intimată și a listelor de plată întocmite de societate s-a solicitat, în temeiul art.3041 Cod procedura civilă, desființarea titlului executor și repunerea părților în situația anterioară, prin întoarcerea executării și obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate în temeiul titlului desființat, conform art. 4042 alin.1 din același cod.

Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, astfel cum e reglementat de art. 6 din CEDO, din perspectiva faptului că instanța de fond acordat reclamantei o . drepturi bănești stabilite numai prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi feroviare, nu și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, constituie o critică neîntemeiată.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle contra Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Hotărârea în Cauza Albina contra României din 28 aprilie 2005).

Deși art. 6 paragraful 1 din CEDO nu reglementează admisibilitatea și forța probantă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probe ale părților, el instituie în sarcina instanțelor judecătorești obligația de a efectua examinarea lor efectivă (Cauza Vlasia G. V. contra României, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Fără a cere un răspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca persoana interesată, implicată în conflictul judiciar, să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză.

În cauză, reclamantul și-a întemeiat parte din pretențiile cu care a sesizat prima instanță pe dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de G. de unități din Ramura Transporturi Feroviare și a apreciat că dispozițiile actului adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04. 2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care a stabilit drepturi inferioare contractului superior, nu sunt aplicabile, pentru că o astfel de situație nu este permisă de lege.

Examinarea lucrărilor dosarului demonstrează, însă, că în fața instanței de fond s-au depus toate probele pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, inclusiv extras din CCM la nivelul de grup de unități aplicabil până la 31 ianuarie 2011, și că acestea au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților, care au avut posibilitatea să își exprime apărările și susținerile cu privire la incidența dispozițiilor cuprinse în CCM la nivel de grup de unități.

Prin urmare, procesul în care a fost implicată pârâta la instanța de fond s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare și a principiilor contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil, deci nu se poate reține că procedura nu a fost echitabilă în sensul art. 6 din CEDO.

Nu echivalează cu nerespectarea dreptului pârâtei la un proces echitabil și, implicit, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute la art. 105 alin.2 Cod procedură civilă, însușirea, de către prima instanță, motivat, a opiniilor și probatoriilor administrate de reclamant și înlăturarea susținerilor pârâtei, referitoare la lipsa de incidență a dispozițiilor CCM la nivel de G. de Unități din Ramura Transporturi Feroviare, pentru că această apărare constituie o chestiune de legalitate a hotărârii supusă controlului judiciar în cauză, ce se impune a fi examinată în condițiile art. 304 și art. 3041 Cod procedură civilă.

Realizarea acestui control de legalitate al hotărârii atacate din perspectiva criticii referitoare la greșita aplicare a normelor CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și înlăturarea, pe cale de excepție, a normelor contractului de muncă la nivel de unitate, care conținea dispoziții contrare și drepturi salariale sub nivelul celor stabilite de contractul de muncă la nivel superior, conduce la concluzia netemeiniciei apărărilor recurentei și a respectării, de către instanța de fond, a prevederilor Legii nr.130/1996, în vigoare în perioada de referință a litigiului.

Potrivit acestui act normativ, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat; totodată, conform art.8 alin.2 din lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior.

Constituționalitatea prevederilor legale referitoare la obligativitatea – din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă, a fost verificată prin Deciziile nr.511/2006, nr.294/2007 și nr.95/2008 ale Curții Constituționale a României, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate a art.283 din Codul muncii și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996. Potrivit argumentelor instanței de contencios constituțional, rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective și asigură, în acest fel, îndeplinirea obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f din Constituție) și un nivel minim de drepturi pentru salariați, ori toate aceste obiective nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.

A mai apreciat Curtea Constituțională că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, cu respectarea acestor obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.

Se poate concluziona, în raport de reglementările și statuările jurisprudențiale menționate, referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, că în contextul actualei legislații din materia dreptului muncii, CCM aplicabil într-o unitate dată este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să respecte dispozițiile legale și drepturile minimale prevăzute în contractele la nivel superior, iar ca și consecință a acestei concluzii se constată că în mod judicios a reținut instanța de fond incidența CCM la nivel de grup de unități din transporturi și, ca urmare a acestei aplicabilități, temeinicia pretențiilor reclamantei cu privire la drepturile salariale restante reprezentând prima de Ziua Feroviarului 2010, Prima de P. pe 2010, Prima de C. 2009 și 2010 și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 19 decembrie 2009- 31 ianuarie 2011.

Astfel, deși art.64 din CCM la nivel de unitate a prevăzut că prima de Ziua Feroviarului nu se acordă pe anul 2010, această dispoziție este contrară contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi - care în art.71 stabilea dreptul la prima de Ziua Feroviarului la nivelul clasei de salarizare 1 pentru anul 2010; așa fiind, pretenția reclamantei de acordare a acestui beneficiu este legal întemeiată pe contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, care se impune cu putere de lege între părțile semnatare, inclusiv recurentei pârâte.

Argumentele expuse justifică și acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010 - drept confirmat de art.80 din CCM la nivel de grup de unități care, potrivit actelor adiționale succesive, ultimul fiind cel înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr.629/04.01.2011, a fost valabil până la 31 ianuarie 2011 – a primelor de P. și de C. aferente anului 2010 (recunoscute de art.71 din CCM la nivel de grup de unități) și a tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009 – 12.12.2011 (art. 81 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar).

Nu prezintă relevanță în stabilirea prevederii contractuale aplicabile lipsa unei cereri exprese a reclamantului de anulare a CCM încheiat la nivel inferior câtă vreme dispozițiile legale incidente cauzei interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi inferioare celor stabilite la nivel superior, ori în aceste condiții tribunalul nu putea ignora prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel superior, care conținea clauze mai favorabile decât contractul încheiat la nivel de unitate.

Nefondată este și critica referitoare la prescripția dreptului la acțiune, întemeiată de recurentă pe calificarea drepturilor pretinse de reclamant ca nefiind drepturi de natură salarială, cu consecința incidenței termenului de prescripție corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Astfel, salariul suplimentar este reglementat de art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, articol ce face parte din secțiunea G - „Alte prevederi” - a Capitolului II, intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anul 2008, în art.28 din Capitolul intitulat „Sistemul de salarizare” și se regăsesc și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anul 2009, în art.28, care face parte din capitolul „Sistemul de salarizare”, deci includerea salariului suplimentar anual în noțiunea de drept salarial a fost stabilită prin voința părților.

Art.71 din același contract colectiv de muncă reglementează ajutoarele materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului stabilind că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații (…) care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an;

b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.”

Prevederile art.71 lit. a din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA, iar cele de la lit. b se regăsesc, cu modificări, în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA care prevede: „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.

Deși aceste dispoziții contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului”, alături de ajutoarele materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces, drepturile la care fac referire nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură, care ar determina nevoia unui ajutor din partea angajatorului.

De altfel, ele nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului concluzia este justificată și de termenul folosit în contractul colectiv de muncă pentru desemnarea acestui drept, respectiv acela de „premiere”, în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II, intitulat „Sistemul de salarizare”, în ambele contracte colective de muncă.

Chiar dacă pentru sărbătorile de P. și de C. se folosește noțiunea de „ajutor material”, pentru acordarea acestora sunt stabilite criterii care au legătură, exclusiv, cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordarea este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă, din considerentele expuse, că ajutorul material cuvenit cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului reprezintă, în realitate, premieri acordate de angajator ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului și că acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu, în funcție de situația lor socială particulară, cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale anterior menționate.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitatea salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă în cursul anului și intră sub incidența art.154 alin.1 și art.155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză), din a căror interpretare coroborată rezultă că, pentru a avea natura unor drepturi de natură salarială, „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat, noțiunea de „adaos” fiind una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac, astfel, parte din salariu.

Cum acordarea drepturilor pretinse de reclamantă, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat, ci și de desfășurarea activității, dar și de modul în care ea a fost desfășurată, ele au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase, respectiv a unei sărbători profesionale.

Prin voința părților a fost stabilită natura de drepturi salariale și în privința tichetelor de masă corespunzătoare alocației de hrană, în sensul că acest drept este prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 în Capitolul II, intitulat „Sistemul de salarizare”, secțiunea C - „Sistemul de sporuri”, la art.11, care în alineatul 1 prevede adaosurile la salariu, iar în alineatul 2 - „alte venituri”.

Urmare a naturii salariale a drepturilor pretinse prin acțiune, obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevăzută pentru conflictele de interese nu poate fi reținută și, pe cale de consecință, nici inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa ei, pentru că instanța a fost investită cu soluționarea unui conflict de drepturi supus, sub aspectul termenului de prescripție, reglementării stabilită prin art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză), iar nu celei de la lit. e a aceluiași text de lege, termenul de prescripție aplicabil în cauză fiind acela de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

Criticile ce vizează fondul cauzei vor fi, de asemeni, respinse ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Referitor la salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 se reține că art. 28 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate în anul 2008 stabilea că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”; art.29 al.1 din același contract făcea trimitere la Anexa nr. 6, unde erau stabilite criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar.

În perioada pentru care se solicită în cauză acordarea salariului suplimentar era, însă, aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, modificat și prelungit până în anul 2010 prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 (care modifică art.4), iar ulterior până la 31.01.2011, prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011, care în art.30 stabilea că „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Potrivit art. 241 al.1 lit.b din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care a fost încheiat, iar după perfectarea și ., trebuie executat ca atare, pentru că are putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii).

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevedeau că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Prin urmare, în calitatea sa de parte semnatară a contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, recurenta a dobândit în temeiul acestuia drepturi și obligații a căror executare nu poate fi refuzată în mod unilateral câtă vreme convenția nu a fost anulată pentru încălcarea unor norme de ordine publică.

Dreptul pretins de reclamant nu era în niciun fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități și nici nu era stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante, iar în aceste condiții angajatorul avea obligația de a acorda salariul suplimentar în cuantumul determinat prin contractului colectiv de muncă pentru că neîndeplinirea ei constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

Concluzia contrară nu ar putea fi întemeiată pe prevederile art.32 alin.3 din contractul colectiv de muncă, care dispuneau că pentru plata salariului suplimentar se constituie, lunar, un fond de până la 10% din fondul de salarii, pentru că apărarea potrivit căreia pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii este lipsită de relevanță în stabilirea existenței dreptului la acordarea salariului suplimentar câtă vreme raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Pe de altă parte, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, deci nu era condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate, iar concluzia era confirmată și de prevederile art.29 alin.2 din contract care dispuneau că, în cazul în care fondul constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor.

Prin urmare, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia repartizată oricum angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este real că dispoziția contractuală prevedea că fondul necesar plății salariului suplimentar se constituia din veniturile societății, dar apărarea recurentei nu a vizat lipsa acestora în anii pentru care se pretinde acordarea dreptului de către reclamant; nici susținerea referitoare la înregistrarea, în aceeași perioadă, a pierderilor în activitate nu poate fi primită - pentru că textul vizează noțiunea de venit, nu pe aceea de profit, ceea ce ar fi fost, de altfel, și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului, iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior - iar apărarea referitoare la utilizarea veniturilor obținute pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare ale societății contravine art. 156 din Codul Muncii, care instituie obligația achitării salariilor înaintea „oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”, ceea ce înseamnă că recurenta nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

În referire la salariul suplimentar aferent anului 2010 se impune a se avea în vedere și faptul că, deși prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA, înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.28 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010, această normă este contrară dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi, a cărui aplicare a fost în mod judicios făcută de tribunal. De altfel, pârâta nu a negat dreptul reclamantei la acordarea salariului suplimentar, ci a prevăzut că acesta nu se plătește în 2010 datorită situației economice, urmând a fi plătit ulterior.

În consecință, cum recurenta nu a probat că reclamantul nu îndeplinea criteriile de acordare a salariului suplimentar stabilite în Anexa 6 din contractul colectiv de muncă, dreptul titularei acțiunii la acordarea acestui beneficiu pentru anii 2009 -2010 a fost în mod corect reținut de instanța de fond.

Cu privire la Prima de P. aferentă anului 2010 se reține că în acest an sărbătoarea a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Este real că prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București s-a stabilit că art.62 se modifică, în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru P., nu se acordă pentru anul 2010, dar această modificare își produce efectele – conform art.31 alin.2 din Legea nr. 130/1996 – de la data înregistrării actului adițional, respectiv 28.04.2010.

Acordarea ajutorului material de P. începând cu data de 01.01.2010 era inclusă și în art. 62 alin. 2 din contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2009 – 2010, dar acesta a fost înregistrat, cum s-a arătat anterior, la 04.06.2009, după ce se serbase Paștele.

Prin urmare, dreptul salariaților la acordarea acestei prime s-a născut înainte de data la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și nu poate fi negat cu efect retroactiv, iar această constatare justifică și lipsa de utilitate a analizării compatibilității clauzelor menționate cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Referitor la Prima de C. pentru anii 2009 și 2010 se rețin următoarele:

Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011, reglementa ajutorul material pentru C. în art.71.

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil, însă, contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010, care în art.62 reglementa același ajutor material, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010. Această normă nu înlătura dreptul la acordarea primei de C. pentru anul 2009, ci amâna doar aplicarea dispozițiilor care stabileau acordarea acestui ajutor material; concluzia este confirmată și de examinarea formulărilor folosite în redactarea art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate și în actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010, care a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C., ceea ce demonstrează că, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au reglementat acest aspect în mod neechivoc.

Cum actul adițional nr.1073/28.04.2010 este aplicabil, așa cum s-a arătat anterior, după data înregistrării, nu poate întemeia pretenția recurentei pârâte, de respingere a cererii de acordare a primei de C. pentru anul 2009, iar pentru că este contrar CCM la nivel superior, care se impune a fi aplicat cu prioritate, potrivit considerentelor expuse în precedent, nu justifică nici respingerea pretenției aferente anului 2010, astfel că în mod corect a fost recunoscut și acest drept al reclamantei, în aplicarea art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

În soluționarea cererii referitoare la tichetele de masă aferente perioadei 19.12._11 se reține că în intervalul aprilie – 30.07.2009 a fost aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit până în 2010.

Art. 11 alin.2 din acest contract prevedea că angajații beneficiază, sub titlul de „alte venituri”, de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale, iar în art.81 se stabilea că, începând cu data de 01.01.2007, salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale, referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii fiind una cu caracter general, care nu vizează condiții speciale, de a căror îndeplinire să depindă acordarea dreptului reglementat.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă, dar în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, deci și-a asumat obligația contractuală de a le acorda; mai mult, prin normele contractului colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Contractul colectiv de muncă se impune pârâtei cu putere de lege, conform art.236 alin.4 din Codul muncii, și trebuie executat ca atare, iar exonerarea de obligațiile astfel asumate nu poate fi întemeiată de angajatorul recurent pe modificările aduse acestei convenții prin act adițional deoarece, așa cum s-a arătat deja, ele au devenit aplicabile începând cu 22.04.2010.

Prin urmare, pentru perioada 20.12.2009 – 31.01.2011 reclamantul era îndreptățită la acordarea tichetelor de masă.

Recunoașterea obligației de acordare a tichetelor aferente perioadei menționate rezultă, de altfel, din chiar mențiunile actului adițional, care cuprind manifestarea de voință contrară a angajatorului, ori dacă o astfel de obligație nu ar fi fost asumată pentru perioada respectivă, în mod evident nu ar fi fost necesar să se includă în actul adițional, în mod expres, o excepție referitoare la neacordarea tichetelor de masă în anii 2009 și 2010.

Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31 alin.2 din Legea nr.130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Din interpretarea dispozițiilor stabilite de Legea nr.142/1998 în art.5 alin. 1, art.6 alin.1 și art.9 rezultă că angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă, care justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

Neîndeplinirea de către angajator a acestei obligații, stabilită în cauză prin contractul colectiv de muncă, nu are drept consecință pierderea dreptului la acordarea tichetelor de masă și a dreptului la compensații pentru neexecutarea acestei obligații contractuale pentru că o astfel de concluzie ar echivala cu recunoașterea posibilității angajatorului de a lipsi în mod unilateral contractul colectiv de muncă de efecte juridice, ceea ce este contrar prevederilor art. 236 alin.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea lor, el rămâne obligat să acopere prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, pentru că în mod evident aceștia au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, iar în acest mod acordarea contravalorii tichetelor de masă nici nu este contrară scopului Legii nr.142/1998, acela de a asigura, prin intermediul acestor tichete, o alocație individuală de hrană.

În ceea ce privește izvorul legal acestor pretenții ale reclamantului se constată, potrivit considerentelor anterioare, că ele se întemeiază pe prevederile CCM la nivel de grup de unitate din transportul feroviar, prelungit succesiv, care se impune cu putere de lege pârâtei, în calitate de semnatar al acestei convenții.

Pentru motivele arătate și în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în C., . nr. 2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1988/22.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. T., domiciliat în C., .. 50, ..D, ., județul C., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi,16 octombrie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. B. M. P. D. P.

Grefier,

M. G.

Jud.fond: F.M.

Red.dec.Jud.D.P./

15.11.2013/2ex

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 917/2013....  Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 277/2013. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 923/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA