Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 821/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 821/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 14894/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 821/CM
Ședința publică din 30 Septembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind conflictele de muncă
PREȘEDINTE G. L.
Judecător M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier M. G.
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1652 din 29.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. - Secția I civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. D., cu domiciliul în C., ., ., ., județul C., acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut, în ședință publică, a răspuns consilier juridic P. A. pentru recurenta pârâtă S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., în baza delegației de reprezentare pe care o depune la dosar, lipsind intimata reclamantă M. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 88 și următoarele din Codul procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, scutit de taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, stadiul procesual, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare, după care;
Întrebat fiind de instanță, reprezentantul recurentei pârâte precizează că nu mai are alte cererii de formulat sau excepții.
Curtea, luând act de poziția procesuală a recurentei pârâte prin reprezentant, în condițiile art.150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Având cuvântul, recurenta pârâtă prin reprezentantul său solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru motivele expuse pe larg în scris.
Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului civil de față.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1651/29.03.2013 a Tribunalului C. a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.e) din Codul muncii.
A fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei aprilie 2009 – decembrie 2009, invocată în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.c) din Codul muncii.
Pe fond a fost admisă în parte acțiunea reclamantei M. D., formulată în contradictoriu cu S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., pârâta fiind obligată la plata, către reclamantă, a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective:
- salariul suplimentar aferent anilor 2009, 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă;
- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- primele de Paști 2010 și C. 2009, 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei decembrie_11.
Au fost respinse celelalte pretenții, ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în privința celui de-al 13-lea salariu, că trebuie avut în vedere art. 30 alin.1 din Contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, text nemodificat în perioada 2007-2010 și potrivit cu care pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Criteriile care au condiționat acordarea salariului suplimentar au fost enumerate prin Anexa nr.6 la contractul colectiv de muncă.
Sintagma „poate primi” - folosită în alin.1 al art. 30 din CCM aplicabil - nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Totodată, arată judecătorul fondului, textul art. 30 alin.1 din CCM trebuie interpretat sistematic, avându-se în vedere și art. 31 alin.1 care configurează ipoteza în care se poate acorda acest salariu, prin inserarea criteriilor care condiționează acordarea dreptului. În aceste condiții, angajatorul poate exprima în mod valabil opțiunea de a nu acorda acest drept salarial numai pentru acei salariați care nu respectă criteriile prevăzute în anexa 6 și cum asemenea dovezi nu s-au făcut în privința reclamantei, rezultă că dreptul salarial analizat se cuvine acesteia.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin.1 din CCM menționat, s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireproșabila desfasurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariatii unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de incadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, reclamanta este îndreptățită la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009 și 2010.
În privința anului 2011, în contractele colective de muncă aplicabile unității pârâte nu se regăsesc dispoziții care să reglementeze acordarea celui de-al 13-lea salariu, prevederile contractuale invocate având aplicabilitate până la data de 31.01.2011; astfel fiind, aceste pretenții, vizând plata salariului suplimentar aferent anului 2011, au fost respinse ca nefondate.
Pentru prima de Ziua Feroviarului pentru anii 2010 și 2011, tribunalul s-a raportat la textul art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil în perioada 2007-2008, s-a prevăzut că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la D.M.P.S. București s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale și primele menționate prin acest articol nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă, când la nivelul unității intimate s-a prevăzut suspendarea primei pentru Ziua Feroviarului, au fost incidente dispozițiile Contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003.
La art. 71 din CCM la nivel de grup de unități, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima pentru Ziua Feroviarului, la nivelul clasei 1 de salarizare, într-o reglementare identică cu cea din CCM încheiat la nivel de unitate; în consecință, instanța de fond a recunoscut reclamantei dreptul la plata primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Cu referire la anul 2011 s-a avut însă în vedere că prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu mai este reglementată acordarea acestei prime, iar contractele încheiate la nivel superior își încetaseră efectele astfel că aceste pretenții au fost respinse.
Asupra primelor de P. pentru anii 2010 și 2011 și C. 2010 s-a relevat că ele sunt recunoscute prin același art. 64 din CCM la nivel de unitate. În anul 2009 s-au aplicat dispozițiile art. 64 din Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la D.M.P.S. București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010. Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la D.M.P.S. București s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru P. și C. nu se acordă pentru anul 2010.
În privința primelor de P. pentru anul 2010, respectiv C. 2009 și 2010 au fost însă avute în vedere aceleași considerente expuse pentru prima pentru Ziua Feroviarului, în condițiile în care dreptul la încasarea respectivelor prime era consacrat într-o modalitate identică prin art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
S-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței în 2011 a unei prevederi contractuale prin care să fie reglementate în continuare primele menționate.
Asupra pretențiilor vizând contravaloarea tichetelor de masă, tribunalul a arătat că se raportează la art. 81 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, potrivit cu care începând cu data de 01.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.
Pârâta a semnat CCM aplicabil la nivel de grup de unități, a cărui valabilitate a fost prelungită până la 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Dispoziții similare s-au regăsit și în CCM aplicabil la nivel de unitate în perioada 2009-2010, după cum a arătat pârâta prin întâmpinare.
Instanța de fond s-a raportat așadar la prevederile art. 236 alin 4 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii acestor contracte, precum și la cele ale art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii și a conchis că din modalitatea de redactare a dispozițiilor contractului rezultă că beneficiul dreptului nu este condiționat, nefiind impuse negocieri ulterioare, ci dimpotrivă, se stabilesc prin acestea atât numărul de tichete, cât modalitățile concrete de acordare.
Ca urmare, reclamanta este îndreptățită la acordarea tichetelor de masă, dar nu și pentru perioada 01.02._11, CCM aplicabil la nivel de unitate nemaiavând reglementări cu privire la acordarea lor, expirând totodată valabilitatea CCM la nivel de grup de unități.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, doar societatea pârâtă, care a susținut că soluția este netemeinică și nelegală, fiind necesară casarea sau modificarea în parte a sentinței atacate, cu consecința admiterii excepțiilor, iar pe fond, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Recurenta pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 cod proc. civilă. S-a susținut deopotrivă că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci doar motive contradictorii, străine de natura pricinii.
Recursul a evocat, pe lângă aceste temeiuri de casare, și pe cele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 cod proc. civilă (interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii pricinii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), dar și de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (lipsa temeiului legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii).
S. pârâtă a apreciat că nelegalitatea sentinței recurate constă în interpretarea greșită a dovezilor administrate și nesocotirea contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate; că în acest context angajatorul a fost obligat la plata unor drepturi neprevăzute pentru salariați în Contractul Colectiv de Muncă al CFR Marfă, în vigoare în perioada analizată. Această situație a fost definită ca o încălcare flagrantă a dreptului pârâtei la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, pentru că – arată recurenta – instanțele naționale sunt obligate în a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Recurenta a mai susținut că soluția eronată a fost posibilă datorită interpretărilor greșite date contractelor colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2009, 2010 și 2011, nesocotindu-se totodată faptul că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 229 din Legea nr. 53/2003.
Prin urmare, doar dacă la nivel de unitate nu exista un contract colectiv de muncă devenea aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel superior, cel de la nivelul CFR Marfă S.A. având așadar caracterul unei norme speciale în raport de contractele colective de la nivel superior.
Acordând salariatei drepturi bănești care nu sunt prevăzute în CCM la nivel de unitate, valabil încheiat, prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii.
S-a susținut că în mod eronat a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune, fondată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cât privește pretențiile vizând executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în CCM și acordarea în același mod a drepturilor bănești; recurenta pârâtă a considerat că aceste sume nu pot fi supuse termenului de prescripție stabilit de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, pentru că ele nu reprezintă un adaos la salariu și nici un drept salarial. Premiile și ajutoarele materiale nu pot fi definite ca drepturi salariale în conformitate cu disp. art. 160 Codul muncii, pentru că ele nu constituite o contraprestație a muncii desfășurate de salariat, nu se plătesc o dată pe lună, ci doar cu prilejul unor evenimente (sărbători religioase de P. și C., Ziua Feroviarului) ori doar dacă există posibilități financiare (cum este cazul salariului suplimentar, acordat doar dacă societatea obține profit și dacă este constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit).
Reluând criticile legate asupra interpretării eronate date dispozițiilor legale incidente, recurenta a mai arătat că prin actul adițional la CCM la nivel de unitate pe anul 2010 s-a stabilit – prin consensul partenerilor sociali – ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 din CCM 2009/2010 să nu se aplice în anul 2010. Cu privire la salariul suplimentar, recurenta a solicitat să se aibă în vedere că același contract colectiv de muncă al CFR MARFĂ S.A. a inserat o opțiune, iar nu a unei obligații a angajatorului în a-l acorda – instanța de fond depășindu-și astfel rolul activ și nesocotind prevederile contractuale, prin impunerea clauzelor contractului colectiv la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006.
Criticile s-au raportat și la soluția legată de acordarea alocațiilor de hrană sub forma tichetelor de masă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 142/1998, care în opinia recurentei nu au caracterul de drepturi salariale. S-a susținut că, obligând angajatorul la plata contravalorii acestor tichete, au fost nesocotite prevederile CCM și ale legii, care instituie în egală măsură o facultate, iar nu o obligativitate în acordarea lor.
Recurenta a evocat și faptul că în privința ajutoarelor materiale de P. și C., dar și premierea de Ziua Feroviarului, trebuie avută în vedere redactarea textelor care le prevăd în cadrul capitolului VI ,,Protecția salariatului’’, nu în cap. II ,,Sistemul de salarizare’’; plata acestor sume cu titlu de sprijin financiar nu era așadar obligatorie, ca parte componentă a salariului, ci facultativă și supusă unor condiții negociate de părți, dar și situației financiar-economice prezentate de Consiliul de administrație.
Recursul a vizat și aplicarea disp. art. 3041 cod proc. civilă, instanței de control judiciar solicitându-i-se să examineze cauza ,,sub toate aspectele’’, fără a se limita la motivele de casare prevăzute de art. 304 cod proc. civilă; că desființând titlul, părțile să fie repuse în situația anterioară prin întoarcerea executării, în acord cu dispozițiile art. 4042 alin. 1 cod proc. civilă.
Analizând criticile evocate, instanța de recurs constată că este necesară o ordonare a raționamentului juridic în aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 5 cod proc. civilă (,,când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2’’), pct. 7 (,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii’’), pct. 8 (,,când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia’’) și pct. 9 (,,când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii’’).
Astfel, temeiul de casare dat de încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. 2 cod proc. civilă nu poate fi raportat decât la acele cazuri în care greșelile procedurale pot fi remediate exclusiv prin aplicarea nulității actelor de procedură, pentru care legea prevede o atare sancțiune. Este cazul nelegalei citări, a nerespectării obligației de convocare a părților la efectuarea unei expertize judiciare la fața locului, și în genere a acelor prevederi procedurale edictate în scopul respectării principiilor contradictorialității și egalității armelor, care trebuie să guverneze procesul civil. Aceste încălcări conduc într-adevăr la subminarea dreptului la un proces echitabil, în sensul dat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, însă în speță, nu acest tip de nesocotiri ale legii au fost confirmate.
Recurenta pârâtă nu a reclamat asemenea neregularități, ci greșita interpretare a dovezilor administrate și lipsa rolului activ al judecătorului, aspecte pe care însă legiuitorul nu le-a subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 5 cod proc. civilă.
Temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 8, privitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu este incident în cazul în care instanța s-a raportat corect la raportul juridic pe temeiul căruia s-au formulat pretențiile; interpretarea clauzelor unui contract colectiv de muncă într-o manieră contrară celui relevat de angajator nu echivalează, cum pretinde recurenta, cu distorsionarea înțelesului și naturii unui asemenea contract, ci pune în discuție incidența art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.
În fine, dispozițiile art. 3041 cod proc. civilă, care permit analizarea în recurs - atunci când este singura cale de reformare - nu doar a temeiurilor de casare, ci și a celor de modificare, nu operează prin simpla sa indicare generică. Norma are rolul de a permite recurentului să abordeze în cadrul acestui recurs și alte argumente decât cele de nelegalitate, adică a celor de netemenicie (care în cazul dublului control judiciar devin inadmisibile); partea nemulțumită nu este însă absolvită de argumentarea lor potrivit principiului disponibilității, după cum instanța nu este abilitată să extindă criticile de netemeinicie peste ceea ce nu a criticat partea, încălcând principiul tantum devolutum quantum appellatum.
După aceste succinte clarificări, Curtea va reține că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în sensul că recurenta se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, înțelegând prin aceasta atât interpretarea eronată a contractului colectiv de muncă (privit ca lege a părților), cât și a normelor de drept aplicabile (cuprinse în Legea nr. 53/2003).
Pentru motivele ce se vor arăta, nu sunt incidente disp. art. 304 pct. 5 cod proc. civilă și nici cele ale pct. 7 și 8 cod proc. civilă, singurul aspect ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar fiind în acest caz modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței.
Astfel, recurenta pârâtă apreciază soluția primei instanțe ca fiind rezultatul unei analize superficiale, lipsite de rol activ în aflarea adevărului, însă toate aceste critici nu privesc valorizarea deficitară a probatoriului sau omisiunea instanței de fond în ce privește administrarea probelor, ci interpretarea dată clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport de cel încheiat la nivel de grup de unități. Aceste considerente nu atrag, așa cum s-a arătat, incidența art. 304 pct. 5 cod proc. civilă.
Sub un al doilea aspect s-a susținut că soluția recurată cuprinde motivații contradictorii ori străine de natura pricinii, însă parcurgerea argumentelor sentinței atacate nu relevă o astfel de situație, toate pretențiile reclamantei fiind evaluate punctual, în directă corelare cu normele incidente, fără nici o interferență cu o altă cauză sau raport juridic. Prin urmare, nu sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă.
Schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în sensul dat de art. 304 pct. 8 cod proc. civilă, este exclusă în prezenta cauză, devreme ce judecătorul fondului s-a raportat doar la clauzele contractelor colective de muncă, stabilind modul în care se interpretează și se aplică din perspectiva normelor legale.
Cu privire la modalitatea în care operează contractele colective de muncă, Curtea va înlătura aserțiunea recurentei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate are efectele normei speciale față de cea generală, în sensul că este derogatoriu și prevalent în raport de contractul colectiv la nivel superior.
În mod corect judecătorul fondului a relevat că legea părților în accepțiunea dată de art. 236 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 r. (în forma în vigoare la data încheierii acestor convenții) o reprezintă nu doar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ci și cel încheiat la nivel superior, arătând totodată că legiuitorul a impus o condiționalitate între clauzele acestora și a consacrat aplicarea prevalentă a contractelor de la nivel superior.
Nici o prevedere legală nu susține punctul de vedere al recurentei, în sensul că existența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate exclude incidența clauzelor celui superior. Dimpotrivă, art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații angajatorului, în cazul celui încheiat la nivel de unitate, precum și pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel. A.. 2 dispunea că la fiecare dintre nivelurile prevăzute la art. 240 se încheie un singur contract colectiv de muncă.
Normele enunțate, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu avea nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1. Pornind de la dezlegarea dată prin prisma dispozițiilor legale explicite, cuprinse atât în Codul muncii anterior modificării prin Legea nr. 40/2011, cât și în noua lege, nr. 62/2011, Curtea va reține că recurenta ignoră textul art. 238 alin. 1 Codul muncii, cât și pe cel al art. 132 alin. 3 din Legea 62/2011, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Norma exclude așadar posibilitatea ca la nivel de unitate să se deroge în sensul diminuării sau suprimării unor drepturi cu caracter minimal consacrate prin CCM încheiat la nivel superior.
Deși Codul muncii conferă contractelor colective de muncă valoarea juridică a legii părților, nu este mai puțin adevărat că această forță normativă nu este discreționară și absolută, pentru că însuși legiuitorul o supune condiției de ,,respectare a dispozițiilor legale’’.
Or, un contract colectiv de muncă la nivel de unitate care contravine, prin el însuși ori prin actele adiționale, clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel superior, nu poate fi evocat ca lex contractus și nu poate produce efectele recunoscute de textul art. 236 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (anterior modificării prin Legea 40/2011).
Fără a fi necesară constatarea nulității unor asemenea prevederi contrare clauzelor din contractul colectiv de muncă la nivel superior, judecătorul analizează – ca în speță – care prevederi minimale au fost statuate în favoarea salariatului prin CCM la nivel superior, dar au fost ignorate, modificate ori înlăturate la nivelul inferior. O asemenea situație nu impune constatarea nulității clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 fiind prevăzută doar în relaționarea dintre contractele colective. În ce privește însă legătura dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/ de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică (,,Dreptul muncii’’ – Al. Ț., C.T., Ed. Global lex, 2001) s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă. Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Prin urmare, instanța de fond în mod corect a transpus asupra drepturilor reclamantei clauzele Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar nr. 2830/28.12.2006, încheiat pe anii 2006 – 2008, a relevând, în fiecare caz în parte, care a fost conținutul clauzei incidente din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru salariul suplimentar (art. 30), primele de Ziua Feroviarului, de P. și de C. (art. 64 din contract), precum și pentru acordarea tichetelor de masă (art. 81), constatând că prevederile contractului încheiat la nivel superior constituie pentru întreaga perioadă 2009 – 2010 izvorul normativ al pretențiilor reclamantei
Aceste prevederi conțin de altfel o normă imperativă, iar nu una cu caracter dispozitiv, anume prin crearea posibilității angajatorului de a acorda sau nu salariaților asemenea drepturi. Deși judecătorul fondului a apreciat că pe perioada suspendării plății unora din aceste drepturi ori a neacordării lor pe anul 2010, decise prin contractul colectiv la nivel de unitate, opera în mod legitim contractul colectiv la nivel de grup de unități, Curtea va reține un argument suplimentar, anume că drepturile salariaților decurgând din CCM superior nu pot fi negate, sistate definitiv ori diminuate prin CCM la nivel inferior. Acordul la nivel de unitate poate doar amâna, pe o durată limitată, plata drepturilor decurgând din contractul la nivel de ramură ori de grup de unități, pe rațiuni obiective legate de situația economică a societății și de impactul financiar (ceea ce are impact corelativ asupra cursului prescripției extinctive și al modalității de plată efective); el nu va putea însă niciodată înlătura acordarea acelor drepturi.
Nu va avea prin urmare relevanță faptul că norma imperativă din CCM la nivel de grup de unități a fost transformată în CCM la nivel de CFR MARFĂ S.A. într-una dispozitivă, cu caracter facultativ, în sensul acordării salariului suplimentar doar în condițiile înregistrării de profit în anul respectiv (art. 30 alin. 1 din CCM la nivel de unitate), ori că prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/2010 CFR MARFĂ S.A. a decis, în acord cu federațile sindicale reprezentative (semnatare deopotrivă a contractului superior) să nu acorde anumite drepturi pentru anii 2009 și 2010.
Prin urmare, principala critică a recurentei, în sensul că tribunalul a nesocotit clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și ale actului adițional înregistrat la 21.04.2010 la D.M.P.S. București, urmează a fi înlăturată, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a legii (art. 238 alin. 1 Codul muncii, anterior modificării prin Legea nr. 40/2011).
În ce privește greșita statuare a instanței de fond asupra naturii acestor drepturi prevăzute în contractele colective nu în cadrul capitolului privind sistemul de salarizare, ci în cel vizând protecția salariatului - iar din această perspectivă, aplicarea termenului special de prescripție dat de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii (în forma în vigoare la data sesizării instanței, 14.12.2011) - Curtea va reține că instanța de fond a pronunțat o soluție legală.
Astfel, norma indicată supune termenului de prescripție de 6 luni dreptul la acțiune pentru pretențiile ridicate ,,în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia’’.
Spre deosebire de acest text, cel al lit. c dispune că operează termenul prescripției de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune, ,,în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat’’.
Recurenta pârâtă omite faptul că obiectul prezentului litigiu este un conflict individual de muncă, adică acel raport de drept procesual în care un salariat, titular al unui drept izvorât dintr-un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pretinde angajatorului său executarea întocmai a acestui contract (art. 266 teza întâi și art. 267 lit. a din Legea nr. 53/2003, corelate cu art. 231 teza ultimă din Legea nr. 53/2003).
Distinct de acest tip de conflicte de muncă, definite generic prin art. 231 Codul muncii, pot face obiectul jurisdicției muncii și acele litigii născute între partenerii sociali în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia; în acest ultim caz, însă, nu mai suntem în ipoteza unui conflict individual de muncă, dată de art. 268 alin. 1 lit. c, ci în cea a unuia care implică pe semnatarii contractelor colective, situație la care se referă art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003.
Pe de altă parte, faptul că anumite drepturi recunoscute prin CCM la nivel superior sunt stabilite ca elemente ale sistemului de protecție a salariatului (privind condițiile de mediu și de protecție la locul de muncă, de asistență socială ori de acordare a unor beneficii definite ca ajutoare ocazionate de sărbători legale și ocupaționale) nu le exclude din sfera largă a ,,drepturilor salariale’’, cuvenite așadar salariatului în temeiul contractului individual ori a celui colectiv de muncă. Or, textul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii nu vizează noțiunea strictă de ,,salariu’’ definită prin art. 159 drept contraprestație a muncii depuse de salariat, ci folosește sintagma ,,drepturi salariale neacordate’’, referindu-se la acele drepturi enunțate prin art. 39 alin. 1 Codul muncii și care creează în patrimoniul salariatului un beneficiu bănesc.
Prin urmare, soluția dată în primă instanță este corectă – termenul prescripției în acest caz fiind cel de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere toate aceste considerente și constatând că în speță judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală și temeinică, nefiind temei de reformare a acesteia, față de disp. art. 312 alin. 1 cod proc. civilă recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1652 din 29.03.2013 pronunțată de Tribunalul C.-Secția I civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. D., cu domiciliul în C., ., ., ., județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. L. M. G. Vanghelița T.
Grefier,
M. G.
Jud.fond – R.I.S.
Red./Th.dec.recurs-jud.M.G./
29.10.2013/2ex./
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 146/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 557/2013.... → |
|---|
