Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 815/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 815/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 14949/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.815/CM
Ședința publică din 30 Septembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă
PREȘEDINTE G. L.
Judecător M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier M. G.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurentul reclamant ASPSELEAM IAȘAR NISAN, domiciliat în C., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 1915/17.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și sediul procesual ales în C., . nr. 2A, județul C., acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut, în ședință publică, a răspuns consilier juridic P. A. pentru intimata pârâtă în baza delegației de reprezentare pe care o depune la dosar, lipsind recurentul reclamant Aspseleam Iașar Nisan.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 88 și următoarele din Codul procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, stadiul procesual, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare, după care;
Întrebat fiind de instanță, reprezentantul intimatei pârâte precizează că nu mai are alte cererii de formulat sau excepții.
Curtea, luând act de poziția procesuală a intimatei pârâte prin reprezentant, în condițiile art.150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Având cuvântul, intimata pârâtă prin reprezentantul său solicită respingerea recursului.
Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului civil de față.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 1915/17.04.2013 a Tribunalului C. a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată prin prisma dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. d și e Codul muncii, fiind însă admisă excepția în raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c, pentru pretențiile aferente perioadei 28.09.2009 – 13.12.2009.
A fost respinsă acțiunea reclamantului A. IAȘAR NISAN, formulată în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ ,,CFR MARFĂ’’ S.A.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul, în calitate de salariat al societății pârâte, a avut în perioada septembrie 2009-decembrie 2010 salariul de bază brut de_ lei, iar începând cu 1.04.2010 - de 1552 lei (drepturi bănești stabilite conform CCM la nivel de unitate).
Potrivit art. 12 și 13 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, „salariile de bază pentru muncitorii calificați se stabilesc pe categorii de încadrare sau funcții….Fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare conform anexei 2”.
Instanța de fond a avut în vedere că, față de aceste prevederi, salariul de bază brut al reclamantului s-a calculat prin încadrarea inițială în clasa 23 de salarizare; ulterior, având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru această clasă de salarizare, anume, de 1,964 și cuantumul stabilit pentru o clasă de salarizare de 570 lei și, respectiv 600 lei, angajatorul a uzat de algoritmul de calcul: salariul de bază brut ═ coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare x valoarea clasei de salarizare și a stabilit salariul de bază brut.
Tribunalul a respins afirmațiile reclamantului potrivit cu care salariul său de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut la nivelul ramurii transporturi, care era de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin 3 Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură, apreciindu-se că nu este posibilă o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei prevăzute de CCM la nivel de unitate, cu unul din elementele de calcul - salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi - prevăzut de CCM la nivel de ramură.
S-a făcut trimitere la art. 229 alin 4 Codul muncii, potrivit cu care „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”, dar și la art. 30 din Legea 130/1996 care dispune că „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.”
În corelația existentă între diferitele tipuri de contracte colective de muncă, arată instanța de fond, cele de la nivel superior constituie izvor de drept pentru contractele colective de muncă de la nivelurile inferioare. Sub aspectul drepturilor salariaților, contractul colectiv de muncă de la nivelul superior reprezintă pentru contractul colectiv de muncă de la nivelul inferior o baza minimală. Prin urmare, în contractul colectiv de muncă de la nivel inferior se pot stabili numai drepturi egale sau mai mari decât cele din contractul colectiv de la nivel superior.
Pe de altă parte, arată tribunalul, o regulă de bază în interpretarea și aplicarea legii constituie interdicția creării pe cale judiciară a unei noi legi (lex tertia) prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi.
În măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, atunci aceasta ar fi putut fi acoperită cu dispoziții din contractul colectiv de muncă de la nivel de ramură mai favorabile. În speță, însă, nu este vorba despre nici o lacună în reglementarea modului de calcul a salariului de bază brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar, chiar dacă diferit de cel prevăzut în contractul colectiv de muncă de la nivel de ramură.
Tribunalul a înlăturat aserțiunile societății pârâte potrivit cu care urma ca mai întâi să se obțină anularea clauzelor privind salarizarea din contractul colectiv de muncă la nivel unitate, apreciindu-se că dacă există dispoziții mai favorabile în contractele încheiate la nivel superior, ele se aplică în mod prioritar.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamantul A. IAȘAR NISAN, acesta susținând că soluția este netemeinică și nelegală, fiind necesară modificarea sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
Recurentul reclamant a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci doar motive contradictorii, străine de natura pricinii, că a fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i-se natura pricinii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Recursul a evocat, totodată, temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (lipsa temeiului legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii).
S-a solicitat, totodată, ca în raport de textul art. 3041 cod proc. civilă, cauza să fi examinată în recurs sub toate aspectele.
Recurentul reclamant a susținut că în mod nelegal a fost respinsă acțiunea sa pe fond, câtă vreme temeiul pretențiilor sale îl constituia Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010, instanța de fond urmând a soluționa din perspectiva art. 229 Codul muncii această speță – cu înlăturarea apărărilor intimatei pârâte referitoare la aplicabilitatea în acea perioadă a clauzelor CCM la nivel de unitate.
Au fost reluate susținerile legate de greșita calculare de către angajator a salariului său de bază, anume prin nerespectarea prevederilor art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură, arătându-se că trebuia introdus în calcul salariul minim de 700 lei, alături de coeficientul de ierarhizare prevăzut pentru clasa sa de salarizare din Anexa I din CCM la nivel de unitate.
Recurentul a mai susținut că prin art. 41 din acest contract sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, pct. 3 lit. a prevăzând însă că salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră (fără alte sporuri ori adaosuri).
S-a făcut deopotrivă trimitere la art. 41 lit. b din același contract colectiv la nivel de ramură transporturi, unde se arată explicit că părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și de unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim la nivel de ramură, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a.
S-a solicitat să se aibă în vedere interpretarea dată de art. 238 Codul muncii, în sensul că un contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și a altor clauze contractuale încheiate în contracte colective la nivel superior; că dacă din diferite motive, părțile au încheiat contracte de muncă prin care au negociat drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de la nivel superior, clauzele celor dintâi vor fi lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
În finalul considerentelor căii de atac, recurentul a arătat că solicită reformarea soluției în considerarea perioadei care scapă de sub sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune, anume, decembrie 2009 – decembrie 2010 (confirmând așadar implicit corectitudinea sentinței primei instanțe cât privește aplicarea art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii pentru perioada 28.09.2009 – 13.12.2009 – acțiunea fiind promovată la Tribunalul C. la 14.12.2009).
Analizând criticile evocate, instanța de recurs constată că este necesară o verificare preliminară a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 7 cod proc. civilă (,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii’’) și pct. 8 (,,când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia’’), dar și a celor consacrate prin art. 3041 cod proc. civilă, având în vedere că formal au fost enunțate de către recurent și aceste temeiuri de modificare a soluției atacate.
Astfel, temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 8, privitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu este incident în cazul în care instanța s-a raportat corect la raportul juridic pe temeiul căruia s-au formulat pretențiile; interpretarea clauzelor unui contract colectiv de muncă într-o manieră contrară celui relevat de reclamant nu echivalează, cum pretinde recurentul, cu distorsionarea înțelesului și naturii unui asemenea contract, ci pune în discuție incidența art. 304 pct. 9 cod proc. civilă. Mai mult decât atât, parcurgerea argumentelor sentinței atacate nu relevă o astfel de situație, pretențiile reclamantului fiind evaluate în directă corelare cu normele incidente, fără nici o interferență cu o altă cauză sau raport juridic. Prin urmare, nu sunt incidente disp. art. 304 pct. 8 cod proc. civilă.
Asupra dispozițiilor art. 3041 cod proc. civilă, care permit analizarea în recurs - atunci când este singura cale de reformare - nu doar a temeiurilor de casare, ci și a celor de modificare, Curtea constată că nu operează prin simpla sa indicare generică. Norma are rolul de a permite recurentului să abordeze în cadrul acestui recurs și alte argumente decât cele de nelegalitate, adică a celor de netemeinicie (care în cazul dublului control judiciar devin inadmisibile); partea nemulțumită nu este însă absolvită de argumentarea lor potrivit principiului disponibilității, după cum instanța nu este abilitată să extindă criticile de netemeinicie peste ceea ce nu a criticat partea, încălcând principiul tantum devolutum quantum appellatum.
În aceste condiții, Curtea va reține că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 8 și 9 cod proc. civilă, în sensul că recurentul se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dar și de o motivare contradictorie, astfel că aspectul ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar este modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței, dar și existența unei coerențe în raționamentul juridic dezvoltat.
Întrucât recurentul reclamant a fost singura parte ce a declarat recurs, soluția dată prescripției intrând – prin nerecurare – în puterea lucrului judecat, chestiunea dedusă judecății în calea de atac este aceea a prevalenței unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel superior față de cel la nivel de unitate.
Astfel fiind, Curtea va reține că reclamantul a solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul SNTFM CFR MARFĂ S.A., cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Recurentul reclamant a susținut – iar instanța de fond în mod eronat a respins această argumentație – că din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta’’, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Sub un prim aspect, al modalității în care operează contractele colective de muncă, Curtea va constata că în mod corect instanța de fond a înlăturat aserțiunea angajatorului potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate urma să fie constatat nul printr-o cerere distinctă, pentru a face loc aplicării CCM la nivel superior, în caz contrar fiind pe deplin valabil contractul colectiv al unității.
Aceste apărări ale societății pârâte s-au fundamentat pe art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (abrogată la data formulării acțiunii, dar în vigoare pe perioada CCM la nivel de ramură), care stabileau în alin. 1 că sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8; că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate (alin. 2); că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective (alin. 3), precum și că până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz (alin. 4).
Textul art. 8 al Legii nr. 130/1996 prevedea, la rândul său, că un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică (,,Dreptul muncii’’ – Al. Ț., C.T., Ed. Global lex, 2001) s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă.
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Deși în considerentele sale tribunalul recunoaște această relaționare dispusă prin lege între diferitele contracte colective de muncă, în prima parte a argumentației juridice ignoră aceste principii, afirmând că în mod corect a primit recurentul reclamant un salariu calculat în raport de toate elementele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și că ceea ce solicită acesta ar fi o combinare nepermisă între prevederile contractelor colective deopotrivă aplicabile.
Tribunalul nu a arătat care a fost rațiunea pentru care s-a stabilit, prin art. 41 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi, un salariu de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei, valabil din data de 01.01.2008, dacă până la urmă salariul de bază minim brut pe unitate ar fi fost determinat distinct în cadrul CCM la nivel de unitate; care a fost semnificația clauzei care impunea – prin același contract – definirea salariului de bază brut al fiecărui salariat prin prisma acestor elemente primare de calcul (salariul de bază minim brut pe ramură și coeficienții minimi de încadrare), dacă unitatea putea să revizuiască ea însăși oricare dintre aceste elemente. În fine, instanța de fond nu a explicat de ce nu s-a stabilit la nivel de ramură doar un salariu minim brut ca expresie valorică absolută, în raport de care să se verifice cuantumului drepturilor salariale ridicate de către fiecare salariat (așa cum în esență a procedat în soluționarea cauzei), ci s-a acordat importanță, în CCM la nivel de ramură, fiecărui element de calcul, prin impunerea explicită a unor valori minimale.
Or, câtă vreme textul art. 41 pct. 3 lit. b din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010 nu lasă loc de echivoc, stabilind (cu forța specifică unui contract colectiv superior față de toate celelalte din ramura transporturi) că ,,părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a,pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv’’, tribunalul nu putea argumenta algoritmul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantului pornind de la o altă bază decât cea stabilită pentru ramură (adică, prin raportare la valorile mai mici din CCM la nivel de unitate).
În egală măsură, același text dispunea că ,,… la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă (n.n. la nivel de ramură)’’, ceea ce reflecta interesul părților semnatare de a se determina nu doar un salariu de bază minim brut pe ramură, ci și o gradație minimală în ierarhia posturilor, de la care cei implicați în negocieri la nivel de grup de unități sau de unitate urmau să pornească și față de care, în principiu, se puteau stabili valori superioare celor definite la nivel de ramură.
Prin urmare, aceasta era interpretarea corectă a textului indicat, iar nu o pretinsă selectare și combinare nepermisă a unor norme favorabile, care să conducă la o lex tertia, așa cum a pretins pârâta și a reținut și instanța de fond. În realitate, recurentul reclamant era îndreptățit să pretindă reajustarea drepturilor salariale calculate cu nesocotirea unuia dintre elementele de calcul prevăzute clar în contractul colectiv de muncă superior, dar cu coeficienții negociați la nivel de unitate – posibilitate pe care o prevedea de altfel și interpretarea dată textului din CCM la nivel de ramură.
Textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (n.n. în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să constate că drepturile salariale ale reclamantului au fost calculate într-o manieră care contravenea dispozițiilor mai favorabile din CCM la nivel de ramură.
Neprocedând astfel și dezvoltând o motivație contradictorie, în cadrul căreia prevederile legale enunțate în finalul considerentelor intrau în conflict cu raționamentul dezvoltat asupra situației de fapt din partea inițială a motivării, tribunalul a dat o soluție nelegală, ce urmează a fi reformată pe temeiurile arătate.
Față de toate aceste considerente și în raport de art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, recursul urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii.
Pârâta SNTFM CFR MARFĂ S.A. urmează să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 14.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Vor fi menținute dispozițiile primei instanțe, privitoare la prescripție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul reclamant ASPSELEAM IAȘAR NISAN, domiciliat în C., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 1915/17.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și sediul procesual ales în C., . nr. 2A, județul C..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite acțiunea și obligă
pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 14.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. L. M. G. Vanghelița T.
Grefier,
M. G.
Jud.fond – V.T.
Red./Th.dec.recurs – jud.M.G./29.10.2013
3ex./
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 277/2013. Curtea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 146/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
