Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 57/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 57/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-12-2013 în dosarul nr. 3561/118/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.57/CM
Ședința publică din data de 23 decembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
Președinte - R. A.
Judecător – M. B.
Grefier - G. I.
Pe rol, pronunțarea asupra apelului civil formulat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A. – cu sediul procesual ales în municipiul C., . nr.2, județul C. împotriva sentinței civile nr.3091 din data de 30 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă D. E. – domiciliată în municipiul G., ., ., . și intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea – cu sediul în municipiul C., . nr.2, județul C., având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 10 decembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 16 decembrie 2013 și data de 23 decembrie 2013, când a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea formulată de reclamanta D. E. în contradictoriu cu pârâtele SOCIETATEA N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA ,,C. MARFA S.A. și SOCIETATEA N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA ,,C. MARFA S.A- sucursala Muntenia Dobrogea, înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ se solicita obligarea pârâtelor la plata drepturilor constând în prima pentru Ziua feroviarului și Paști pentru anul 2010, ajutorul material de C. pentru anul 2010, salariul suplimentar pentru anul 2010, diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 de lei și sumele efectiv primite.
În motivare se arată că reclamanta a fost salariată al celei de a doua pârâte până la 8 iulie 2011.
Pentru anii 2009 și 2010 potrivit art.71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar s-a prevăzut obligativitatea acordării ajutoarelor de Paști, C. ziua feroviarului, iar potrivit art.30 s-a prevăzut obligativitatea acordării salariului suplimentar.
Pentru anul 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între S. C. MARFĂ SA și sindicatele salariaților și că prin CCMUNRT valabil pe anii 2008-2010 prin clauza înscrisa la art.41 alin. (3) lit. a) s-a stabilit ca salariul de baza minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, sa fie de 700 lei/RON, adică 4,12 Iei/ora,fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse in acesta. Prevederile acestui contract, potrivit art.3 alin. 1 si art. 123, produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, si sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi indicate in anexa nr.5, inclusiv pentru parate care figurează in anexa la poz.nr.2, si conform acestuia aveau obligația ca începând cu data de 01.01.2008 la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate sa accepte ca baza de la care sa înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate sa fie de 700 lei/RON, si aceasta întrucât drepturile prevăzute in contractul la nivel de ramura sunt considerate minime si de la valoarea lor trebuia pornita negocierea la celelalte niveluri sau unități si nicidecum de la o valoare mai mică.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat neregulile procedurale ale cererii de judecată, respectiv lipsa datelor de identificare a reclamantului, lipsa valorii obiectului, lipsa oricăror înscrisuri în susținerea cererii, lipsa unui număr de telefon, fax sau adresa electronică apreciind că este lovită de nulitate.
Cu privire la nulitatea cererii de judecată, tribunalul a reținut că sancțiunea privind anularea cererii în procedura regularizării nu poate fi aplicată după ce s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată ceea ce presupune aprecierea instanței că cererea de chemare în judecată este conformă depășindu-se astfel etapa regularizării.
Instanța a apreciat că nu pot fi incidente nici dispozițiile legale ale art.174 și urm.c.pr.civ. referitoare la nulitatea actelor de procedură, neregularitățile invocate nefiind din categoria cerințelor a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, iar pârâta nu a făcut dovada vătămării produse prin nerespectarea acestor cerințe ale cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinare înregistrată la 9.04.2013, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA a invocat excepția prescripției extinctive în baza art. 268 lit. e), d) și c) C. muncii, excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei S. C. MARFĂ SA. SUCURSALA C., excepția lipsei calității procesuale a pârâtei S. C. MARFĂ SA. SUCURSALA C..
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii, arătând că drepturile deduse judecății nu se acordă în conformitate cu contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și actele adiționale încheiate ulterior. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior se aplică numai în cazul în care nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate. Pârâta a avut obligația legală de a se încadra în bugetul de venituri și cheltuieli impus prin hotărâre a guvernului, în condițiile în care a înregistrat pierderi. Reclamantul nu a solicitat unei instanțe judecătorești declararea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel că acesta își produce efectele.
Pentru dovedirea pretențiilor și a apărărilor formulate, instanța a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar contractele colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități.
Prin sentința civilă nr.3091 din data de 30 iulie 2013, Tribunalul C. a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S.N.T.F.M. C. Marfă S.A - Sucursala C., invocată de pârâtă și a respins cererea formulată de reclamanta în contradictoriu cu această pârâta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.N.T.F.M. C. Marfă S.A., ca fiind rămasă fără obiect; a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune; a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA ,,C. MARFA S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective: salariul suplimentar aferent anilor 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2010; prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010; primele de Paști 2010 și C. 2010; a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei (pentru perioada 28.03._10), respectiv de 600 lei (pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010), sume ce se vor actualiza în funcție de rata inflației la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta este salariata pârâtei, care nu a dovedit contrariul în condițiile art. 272 C. Mc.
Asupra excepțiilor lipsei capacității procesuale de folosință și a calității procesual pasive a pârâtei S. C. Marfă Sucursala Muntenia
Potrivit Hotărârii A. nr. 27/ 29.10.2010 a Adunării Generale a Acționărilor C. Marfa SA a fost înregistrată în Registrul Comerțului Sucursalei Muntenia - Dobrogea C..
HG nr.582/1998 prevede înființarea S. C. Marfă SA, al cărui unic acționar este statul român. La nivel teritorial, această societate își desfășoară activitatea prin sucursale, care sunt subunități fără personalitate juridică, fără organe proprii de conducere și care nu au buget propriu.
Sucursala Muntenia Dobrogea, ca și alte sucursale ale societății menționate, nu are personalitate juridică și, în consecință, nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă.
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.
Având în vedere situația de fapt din prezenta cauză la dispozițiile legale invocate, se constată că excepția este întemeiată, considerent pentru care va fi admisă, cu consecința respingerii acțiunii în contradictoriu cu S. C. Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.
Raportat la această soluție, excepția lipsei calității procesuale pasive a S. C. Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, apare fiind rămasă fără obiect, considerent pentru care va fi respinsă ca atare.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare, instanța a reținut următoarele:
Conform art. 268 alin.1 lit.c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator
Potrivit art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art.160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Cererea reclamantei, deși fondată pe prevederi cuprinse în capitolul ,,Protecția salariatului’’ din CCM la nivel de unitate, vizează ,,suplimentări ale drepturilor salariale’’.
În mod evident, excepția vizând incidența art.268 alin.1 lit.e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, urmează a se reține că în acest interval de timp nu ia naștere dreptul la acțiune pentru nici unul dintre drepturile bănești pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, excepția dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare va fi respinsă ca nefondată.
Se are în vedere că salariul suplimentar aferent anului 2010 se plătește în funcție de salariul de bază din luna decembrie a anului respectiv, deci era scadent la sfârșitul anului 2011.
Art. 268 lit. d) C. Mc., invocat de pârâtă, este fără legătură cu cauza, întrucât reclamanta nu au formulat o acțiune în constatarea nulității vreunui contract colectiv de muncă.
Asupra fondului cauzei:
1.Cu privire la al 13-lea salariu
În analiza acestui capăt de cerere, instanța va avea în vedere prevederile art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, text nemodificat în perioada 2007-2010 și potrivit cu care pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Criteriile care au condiționat acordarea salariului suplimentar au fost enumerate prin Anexa nr.6 la contractul colectiv de muncă.
În consecință, art. 30 din CCM la nivel de unitate a conferit dreptul salariaților la acordarea unei sume de bani echivalente cu salariul de bază din ultima lună a anului. Sintagma „poate primi”- folosită în alin.1 al art. 30 din CCM aplicabil nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Totodată, textul art. 30 alin.1 din CCM trebuie interpretat sistematic, avându-se în vedere și art. 31 alin.1 care configurează ipoteza în care se poate acorda acest salariu, prin inserarea criteriilor care condiționează acordarea dreptului.
În aceste condiții, angajatorul poate exprima în mod valabil opțiunea de a nu acorda acest drept salarial numai pentru acei salariați care nu respectă criteriile prevăzute în anexa 6 și cum asemenea dovezi nu s-au făcut în privința reclamantei, rezultă că dreptul salarial analizat se cuvine acesteia.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin.1 din CCM menționat, s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireprosabila desfasurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariatii unitatilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, reclamanta este îndreptățită la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
În privința anului 2011, în contractele colective de muncă aplicabile unității pârâte nu se regăsesc dispoziții care să reglementeze acordarea celui de-al 13-lea salariu, prevederile contractuale invocate de reclamantă având aplicabilitate până la data de 31.01.2011.
Pentru aceste motive, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2011 va fi respins ca nefondat.
2.Cu privire la prima de Ziua Feroviarului pentru anii 2010
Prin dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil în perioada 2007-2008, s-a prevăzut că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale și primele menționate prin acest articol nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă când la nivelul unității intimate s-a prevăzut suspendarea primei pentru Ziua Feroviarului, au fost aplicabile dispozițiile contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, aplicabil la data nașterii dreptului.
La art. 71 din CCM la nivel de grup de unități, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima pentru Ziua Feroviarului, la nivelul clasei 1 de salarizare, într-o reglementare identică cu cea din CCM încheiat la nivel de unitate.
Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2010, până la 31.01.2011, izvorul normativ al pretențiilor reclamantei îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități, a cărui semnatară a fost și unitatea pârâtă.
Pentru aceste motive, instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Cu referire la anul 2011, urmează a se reține că prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, nu mai este reglementată acordarea primei pentru Ziua Feroviarului. Cum contractele colective de muncă încheiate la nivel superior își încetaseră valabilitatea la 31.10.2010-CCM la nivel de ramură transporturi, respectiv la 31.01.2011-CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pretențiile reclamantei aferente anului 2011 sunt lipsite de temei, motiv pentru care vor fi respinse.
3. Cu privire la primele de Paști pentru anii 2010 și C. 2010
Potrivit art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte în perioada 2007-2008, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.
În anul 2009, în privința acelorași prime s-au aplicat dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.
În privința primelor de Paști pentru anul 2010, respectiv C. 2010 vor fi avute în vedere aceleași considerente expuse referitor la prima pentru Ziua Feroviarului, în condițiile în care dreptul la încasarea respectivelor prime era consacrat într-o modalitate identică prin art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
4.În ceea ce privește capătul de cerere referitor la diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut de 700 lei și sumele efectiv primite, instanța reține următoarele:
Astfel, conform art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 încheiat la 19.12.2007, conform art.10 și art. 11 din Legea nr.130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte potrivit Anexa 5 poziția 2 din contract, părțile au convenit că se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A. – muncitori: 1. necalificați - 1,0; 2. calificați - 1,5; B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este- 1. liceală 1,4; 2. postliceală - 1,45; C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este: 1. postliceală - 1,5; 2. școala de maiștri - 1,6; D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este 1. studii superioare: subinginer - 1,8; 2. studii superioare: inginer debutant (primele 6 luni de activitate) - 1,8; 3. studii superioare: inginer - 2,0.
Coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți anterior se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art.41 alin.(3) lit.a) din același contract.
Conform art.41 alin.(3) lit.a) din același contract salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin aceeași convenție s-a stabilit că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.41 pct.(3) lit.a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.41 pct. (1) din același contract colectiv de muncă.
În același contract se mai prevede că pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv, în fiecare an începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere din data de 1 ianuarie a anului următor.
Tribunalul apreciază că cererea reclamantei este întemeiată.
Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.
Ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.
În acest sens, art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 și art.236 alin.4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.
Pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art.236 alin.1 din Codul muncii, art.1 alin.1 și art.14 din Legea nr.130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico-financiare invocate în apărare.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin.4 Codul muncii coroborat cu art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Acestea sunt dispozițiile speciale ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de apelantă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual pârâta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligațiile asumate prin contract.
În consecință, susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamanta nu este încadrată la nivelul clasei 1 de salarizare, nu sunt întemeiate. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare tribunalul apreciază că acesta aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art.4 alin.1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr.722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin., dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Pârâtele nu au probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art.2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art.128 și 133 din Legea nr.62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de munca la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate in considerare. Este adevărat că reprezentanții salariaților, care au participat la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, nu au contestat clauzele acestuia, printre care si stabilirea salariului de baza brut la suma de 570 lei. însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de munca la nivel de ramura constituie legea părților iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de baza erau obligatorii pentru părțile semnatare si favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța a înlăturat totodată si apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuarea a salariului reclamantei atât timp cât aceștia au încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei de salarizare .
Așa fiind, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei (pentru perioada 28.03.2010 – 31.03.2010), respectiv de 600 lei (pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010).
În ceea ce privește cererea ce are ca obiect actualizarea cu indicele de inflație a sumelor de bani solicitate, se reține că un creditor poate pretinde si daune ce au caracter compensatoriu si care sunt menite sa acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorata inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominala a creanței si valoarea sa reala la data executării . Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentata pe scopul acestei instituții, respectiv păstrarea valorii reale a obligației bănești.
În ceea ce privește cererea ce are ca obiect actualizarea cu indicele de inflație a sumelor de bani solicitate, se reține că un creditor poate pretinde si daune ce au caracter compensatoriu si care sunt menite sa acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorata inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominala a creanței si valoarea sa reala la data executării. Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentata pe scopul acestei instituții, respectiv păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Instanța nu a obligat pârâta, parte căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu de avocat, către reclamantă având în vedere că acestea nu au fost dovedite.
Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta Societatea națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” S.A. În motivarea apelului său, aceasta a arătat următoarele:
Cu privire la cererea având ca obiect diferențe de drepturi salariale rezultate din folosirea în determinarea acestora a salariului de bază minim brut de 700 lei: critică pentru nelegalitate hotărârea apelată, întrucât în mod nelegal a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune; învederează că reclamantul solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, iar potrivit art.268 alin.1 lit.”e” din codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării Contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.”; având în vedere că prin cererea formulată de reclamant se solicită obligarea societății pârâte la „modificarea tardivă” unor clauze din Contractul colectiv de muncă, prin prisma prevederilor art.268 alin.1 lit.”e” Codul muncii, dreptul la acțiune al intimatului reclamant este prescris; termenul de 6 luni prevăzut de art.268 alin.(1) lit.”e” Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art.21 din Constituție, Contractele Colective de Muncă produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice; critică hotărârea apelată pentru nelegalitate, întrucât nu a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune având în vedere prevederile art.268 alin.(1) lit.”d” din Codul muncii; potrivit art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, respectiv art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr.40/2011, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata valabilității și existenței contractelor; cererea privind plata diferențelor salariale este vădit nefondată; astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură putea fi aplicat numai dacă nu ar fi existat un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate; acesta fiind încheiat, se aplică cu prioritate; a acordat reclamantei toate drepturile salariale rezultate din contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate; prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități sunt mai favorabile în sensul că salariul stabilit în baza acestuia este mai mare decât salariul minim brut stabilit la nivel de ramură transporturi; având în vedere că apreciază a fi clară interpretarea și voința părților cu privire la tabelul ce conține coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare, consideră ca lipsită de temei solicitarea reclamantului de a modifica tardiv valoarea salariului acordat; se invocă prevederile art. 247 și art. 229 al.4 din Codul Muncii și ale prevederilor art. 268 al.1 lit.d) din Codul Muncii și art. 24 al.2 din Legea nr. 130/1996; se arată că reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat unei instanțe, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă, obligarea pârâtei la a modifica vreo clauză din acest contract; fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărârea de Guvern prin care se stabilește bugetul anual; în condițiile în care la nivelul societății nu există funcții care să fie încadrate în clasa 1 de salarizare, nici salariul de bază nu este sub valoarea de 700 lei prevăzută de art. 41 al.3 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii.
S-au prezentat sintetic perioadele de valabilitate și aplicabilitate ale contractelor colective de muncă.
Cu privire la cererile privind salariul suplimentar, prime și ajutoare materiale pentru anul 2010:
Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii si in soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactiva a unor clauze prevăzute in Contractul Colectiv de Munca si acordarea retroactiva a unor drepturi bănești stipulate in contractele colective de munca încheiate la nivel de angajator.
In mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat ca sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta printre altele fie in plata unor drepturi salariate neacordate.
Solicita sprijinul instanței de control judiciar, in interpretarea si aplicarea corecta a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.
Potrivit art.268 alin.1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate in CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridica a unui drept salarial.
În condițiile arătate, premierele si ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de Paste si C., la sfârșitul fiecărui an, daca exista posibilitatea acordării salariului suplimentar in situația obținerii profitului de către societate, daca s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată in parte de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia".
Având în vedere prevederile art. 268 alin.1 lit. e Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.
Critica hotărârea apelata prin prisma interpretării si aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate C. Marfa SA, astfel incât se impune modificarea hotărârii si respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale si contravaloarea tichetelor de masa neacordate din luna aprilie 2009.
F. de cele prezentate, învederează următoarele:
Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului si prima Ziua Feroviarului sunt reglementate de art.64 alin.1 si 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM in anul 2010.
In ceea ce privește anii 2009 si 2010, urmează sa se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCN 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art.64 alin.1 si 2 sa nu se aplice in anii 2009 si 2010.
Conform actului adițional la CCM 2009/2010, inregistrat la Direcția de Munca București sub nr.1713/21.04.2010, prevede modificarea art.30, 64 alin. 1 si 2 si art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material c Paste si C. si prima de Ziua Feroviarului, in sensul ca prevederile art.30, 64 alin.1 si 2 si art. 74 sa nu se aplice in anul 2010. Având in vedere înțelegerea pârtilor semnatare consemnata in Contractul Colectiv de Munca 2009/201 si actul adițional la CCM, solicită a se retine ca voința părtilor semnatare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum si art. 30, art. 64 si art.74 in anul 2010 si deci, a nu se acorda premierele de P., C. si Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masa. Având in vedere voința părtilor dialogului social, astfel cum rezulta din redactarea CCM 2009 si a actului adițional nr. 1713/2010, solicita sa se constate ca nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiate de parti prezentata nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art.64 din CCM, aceasta obligație nefiind asumată de angajator pentru anul 2010.
Pentru aceste motive, solicita admiterea apelului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii capetelor cerere privind acordarea ajutorului material de P., C. si prima de Ziua Feroviarului, salariul supliment tichete de masa ca nefondate.
Solicită să se țină cont că prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură nu s-a stabilit obligativitatea acordării acestor drepturi bănești ci s-a reglementat numai o posibilitate în acest sens și condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a acestora în funcție de posibilități.
De asemenea, in temeiul prevederilor art. 723 si urm Cod procedura civila solicita desființarea titlului, repunând părțile in situația anterioara, prin întoarcerea executării, in temeiul dispozițiilor noului Cod de
procedura civila. Având in vedere cererea de executare formulata de intimatul reclamant si listele de plata întocmite de apelantă, solicită să se dispună întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea
sumelor încasate in temeiul titlului desființat.
De asemenea, solicita acordarea cheltuielilor de judecata ce se vor face cu judecarea prezentei cai de atac.
In drept, invoca prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 470 si urm. Cod procedura civila.
Intimata nu a formulat întâmpinare, formulând concluzii scrise.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
§1.. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:
Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.
Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S. C. - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.
În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.
În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”
Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S. C. - Marfă .
Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.
Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.
De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.
Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.
Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.
În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.
Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.
Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.
În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.
Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.
Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.
Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.
În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.
În cauză, reclamanta pretinde de asemenea și diferențe rezultate din greșita calculare a salariilor lor prin raportare la alt salariu de bază brut decât cel care trebuia să fie avut în vedere de angajator respectiv cel stabilit în cuantumul de 700 lei prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
Așadar, ceea ce pretinde reclamanta este o parte a salariului lor lunar ce nu a fost plătit de angajator.
Ca urmare, în cauză este evidentă incidența prevederilor art.283 al.1 lit. c) din Codul Muncii (devenit art.268 al.1 lit. c) după republicare) iar nu prevederile lit.e) a aceluiași articol.
Faptul că drepturile salariale sunt calculate potrivit unor prevederi din contractul colectiv de muncă nu înseamnă că ceea ce pretinde acesta este respectarea în sine a unor clauze din contractul colectiv de muncă, care ar presupune exclusiv o obligație de a face din partea angajatorului. Pretențiile acestuia au ca obiect drepturi salariale.
§2. Cu privire la fondul cauzei:
2.1. Cu privire la salariul suplimentar, prima pentru Ziua Feroviarului și ajutorul material de C. pentru anul 2010:
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al C. Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv prima pentru Ziua Feroviarului și ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.
Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestor sărbători (23 aprilie și 25 decembrie 2010) producea efecte la acea dată.
Ca urmare, reclamanta nu avea dreptul la prima pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 și la ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.
Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al C. Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Ca urmare, reclamanta nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.
Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar, prima pentru Ziua feroviarului și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.
2.2. Cu privire la ajutorul material pentru Paști din anul 2010:
Drepturile pretinse de reclamantă cu titlu de ajutor material pentru Paști nu sunt în nici un fel condiționate de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit doar la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul primei ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.
În cazul de față, din clauza contractuală enunțată, rezultă că deși Consiliul de Administrație putea stabili cuantumul primei, acesta nu o putea stabili sub valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare la nivelul unității, ceea ce înseamnă că putea să stabilească prima într-un cuantum mai mare dar cel puțin la acel nivel minim și nu o putea suprima prin omisiunea de a-i stabili valoarea sau prin hotărârea de a nu o acorda într-un anumit an.
Existând un cuantum minim al ajutorului material pentru Paști și al primei pentru Ziua Feroviarului, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda prima cel puțin în cuantumul minim.
Neacordarea primei cel puțin în cuantum minim sau acordarea într-un cuantum mai mic decât cuantumul minim stabilit în contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.
În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.
Astfel cum s-a arătat deja, tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al C. Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru Paști nu se acordă pentru anul 2010.
Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.
Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 21.04.2010.
O prevedere în sensul că Paști ajutorul material pentru Paști se acordă începând cu 01.01.2010 era inclusă și în art. 64 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2009 – 2010 acest contract colectiv de muncă, aplicându-se până la înregistrarea actului adițional din 21.04.2010.
Întrucât Paștele se sărbătorește la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și anterior datei la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv.
2.3. Cu privire la diferențele de drepturi salariale rezultate din raportarea la salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi:
Potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea art. art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996, statuând prin Decizia nr.380 din 30 septembrie 2004 și 511/2006 că textele de lege criticate sunt constituționale, în motivare reținând, între altele, că „reprezentativitatea de care se bucură organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior”. În sfârșit, Curtea a reținut că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
De aceea, în cauză nu sunt incidente și nu au relevanță prevederile art.268 al.1 lit.d) din Codul Muncii.
Nici împrejurarea că contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat ulterior nu are relevanță.
Astfel, tocmai din împrejurarea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior celui încheiat la nivel de ramură, rezultă obligația legală a părților de a respecta obligația impusă de art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă).
Ca urmare, faptul că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă s-a încheiat ulterior sau a fost modificat ulterior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, nu justifica inaplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în cazul. Părțile nu pot ignora prevederile cu caracter minimal cuprinse în contractul colectiv de muncă.
În cauză, trebuie avută în vedere întreaga procedură de stabilire a salariilor stabilită de art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă.
Astfel, în alin.(2) se stabilea că toți coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a) adică 700 lei; o altă regulă era cuprinsă în alineatul 3 lit.b) în care se stabilea că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din acest contract colectiv de muncă.
Ca urmare, în art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați nu era privit în sine ca un element de negociere care să aibă un anumit cuantum minim; contractul colectiv de muncă stabilea la nivel minimal elementele de calcul constând în salariul de bază minim pe ramură respectiv coeficienții de ierarhizare în mod separat, părțile purtând negocieri distinct asupra ambelor elemente pe baza cărora era ulterior salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați la nivelul unității.
Astfel, unitățile din cadrul ramurii transporturi aveau obligația de a porni negocierea salariului de bază minim de la nivelul de 700 lei iar la acest salariu de bază să aplice cel puțin coeficienții minimi de ierarhizare care, la rândul lor puteau fi negociați la un nivel superior.
Or, pârâta nu a respectat nivel minim al salariului de bază de 700 lei stabilit la nivel de ramură contrar prevederilor legale evocate care stabilesc obligația respectării nivelului minim al drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat l nivel superior.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a stabili caracterul fondat al acțiunii.
În consecință, reclamanta are dreptul la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi.
În cauză, apelanta nu a probat că s-ar fi procedat la punerea în executare a sentinței apelate pentru a fi cazul întoarcerii executării pentru pretențiile respinse și nici efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul dar se va schimba sentința apelată numai în parte, în ceea ce privește pretențiile pentru anul 2010 vizând salariul suplimentar, prima pentru Ziua Feroviarului și ajutorul material de C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul civil formulat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A. – cu sediul procesual ales în municipiul C., . nr.2, județul C. împotriva sentinței civile nr.3091 din data de 30 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă D. E. – domiciliată în municipiul G., ., ., . și intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea – cu sediul în municipiul C., . nr.2, județul C..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile privind salariul suplimentar pentru anul 2010, Prima Ziua Feroviarului din anul 2010 și ajutorul material pentru C. din anul 2010.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 decembrie 2013.
Președinte, Judecător,
R. A. M. B.
Grefier,
G. I.
Jud.fond – D.I.F.
Red.dec.Jud. A. R./20.01.2014
Tehnored.Gref.G.I./5 ex.
Data: 21.01.2014
Emis 2 comunicări/.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 289/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 45/2013. Curtea... → |
|---|
