Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 983/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Comentarii

0

Decizia nr. 983/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 15430/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE CIVILĂ Nr.983/CM:

Ședința publică din data de 29 octombrie 2013

Completul specializat pentru cauze privind

Conflicte de muncă și asigurări sociale

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. B.

Judecător J. Z.

Judecător R. A.

Grefier C. D.

Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr.2260/10.05.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant O. A. - cu domiciliul în C., ., ., ., având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal efectuat în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea prevederilor art.88 si următoarele Cod procedură civilă.

Prezentul recurs este scutit de plata taxei judiciare de timbru conf. art. 270 Codul muncii.

Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art.88 și următoarele Cod pr.civilă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a evidențiat faptul că la data de 02.10.2013 intimatul reclamant a depus întâmpinare.

Instanța considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept, declară cauza în stare de judecată și având în vedere că părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului.

CURTEA

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul C. sub nr._ reclamantul O. Abdin a chemat în judecată pe pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A.-Sucursala Muntenia Dobrogea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtele la plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, primele de Paști și C. 2009 și 201o, contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din aprilie 2009 și până la data formulării acțiunii.

Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că drepturile bănești pretinse sunt stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2011.

A susținut reclamantul că prin art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nemodificat din anul 2007, a fost prevăzut un salariu suplimentar-al 13-lea salariu, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Au fost invocate de asemenea dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, referitoare la ajutorul social pentru Paști și C., neplătit de către pârâtă, precum și obligațiile contractuale de plată a unei prime pentru Ziua Feroviarului și de acordare a câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, începând cu data de 01.11.2007, potrivit art. 74 din același contract colectiv de muncă.

În dovedirea cererii, reclamanta nu a propus probe.

În apărare, pârâta SNTFM CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SNTFM-CFR S.A.-Sucursala Muntenia Dobrogea, susținându-se că sucursala nu are statut de angajator, fiind lipsită de personalitate juridică potrivit dispozițiilor art. 43 din Legea 31/1990.

Cu privire la aceeași pârâtă, a fost invocată și excepția lipsei calității procesual pasive, pentru considerentul că această pârâtă nu are un buget de venituri și cheltuieli propriu, distinct și prin urmare nu are capacitatea legală și financiară de a dispune la nivel local acordarea către salariați a primelor sau sporurilor.

Pe aceeași cale, pârâta a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii. De asemenea, pentru o parte dintre pretențiile deduse judecății, pârâta a apreciat împlinit și termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 268 alin.1 lit.c Codul muncii.

Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că reclamanta a fost angajatul S.C. TMC CFR Ferry-Boat S.A., societate constituită la data de 31.01.2008 și ulterior absorbită de SNTFM CFR Marfă S.A., la data de 27.06.2012.

Prin urmare, a susținut pârâta, în perioada de referință din acțiune, drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost stabilite în baza contractelor colective de muncă aplicabile la nivelul angajatorului S.C. TMC CFR Ferry-Boat S.A., respectiv contractele colective de muncă înregistrate sub nr. 75/26.06.2008 și 198/30.07.2009 la DMPS C., cel din urmă modificat prin actul adițional nr. 1073/28.04.2010, a cărui valabilitate a fost stabilită de părți până la data de 31.01.2011.

În privința celui de-al 13-lea salariu, s-a învederat în cuprinsul întâmpinării că prevederile art. 28 alin.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. TMC Ferry-Boat S.A. și valabil în perioada 2008-2009 nu obligă societatea să plătească salariaților un salariu suplimentar la expirarea anului calendaristic, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca salariații să beneficieze de acest salariu, în funcție de veniturile realizate de societate. Cu referire la anul 2010, s-a precizat că părțile dialogului social au stabilit ca prevederile art. 28 alin.1 din CCM la nivel de unitate să nu se aplice.

Cu privire la premierea de Ziua Feroviarului, pârâta a menționat că începând cu anul 2010 nu s-au mai aplicat prevederile art. 62 alin.2 din CCM la nivel de unitate, iar pentru anul 2011, nu mai este reglementată acordarea acestei premieri.

În privința primelor de Paști și C. s-a arătat că în anul 2009, prin art. 62 alin.1 din CCM la nivel de unitate, s-a prevăzut că prevederile contractuale referitoare la aceste ajutoare se aplică cu data de 01.01.2010.Ulterior, prin CCM încheiat la data de 30.07.2009, s-a stabilit că ajutoarele materiale menționate nu se acordă pentru anul 2010.

A mai arătat pârâta că acordarea tichetelor de masă a fost reglementată de art. 71 alin.1 din CCM la nivel de unitate, în condițiile legislației în vigoare, iar prin actul adițional din 28.04.2010 s-a prevăzut că dispozițiile anterior menționate nu sunt aplicabile în anul 2010.

În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar extrase din contractele colectiv de muncă aplicabile la nivelul . Boat S.A în perioada 2009-2011.

Prin sentința civilă nr. 2260/10.05.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor SNTFM CFR MARFĂ SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA și . DE COASTĂ C.F.R. FERRY BOAT S.A.; s-a respins acțiunea în contradictoriu cu aceste părți ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SNTFM CFR Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind rămasă fără obiect; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acordarea premiului anual acordat de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști 2009 și a contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009– 19.12.2009; s-a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la acordarea premiului anual acordat de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști 2009 și a contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009– 19.12.2009 ca prescrisă; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiat pe dispozițiile art.268 alin.1 lit.e c.muncii.; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta S. N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA CFR MARFA S.A. ; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective:

- salariul suplimentar aferent anilor 2009, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2009,;

- primele de Paști 2010 și C. 2009, 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;

- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 20.12._11.

S-au respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SNTFM –CFR Marfă S.A. –Sucursala Muntenia Dobrogea:

Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa.

Neavând personalitate juridică, sucursala nu poate fi titulară de drepturi și obligații, astfel că nu poate sta în judecată, excepția invocată fiind fondată.

Pentru aceste motive, va fi admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei menționate, fiind deci rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesual pasive a aceleiași pârâte.

Ca o consecință a admiterii excepției, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SNTFM –CFR Marfă S.A. –Sucursala Muntenia Dobrogea va fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune

Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator

Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, motiv pentru care va fi respinsă ca nefondată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.

În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, urmează a se reține că în acest interval de timp ia naștere dreptul la acțiune privind prima de Paști aferentă anului 2009, premiul pentru Ziua Feroviarului aferent anului 2009 și contravaloarea tichtelor de masă aferente perioadei aprilie_12.Pentru aceste motive, prescripția dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii va fi admisă în privința pretențiilor menționate, cu consecința respingerii lor ca prescrise.

Cu privire la fondul cauzei:

1.Cu privire la al 13-lea salariu

În susținerea acestor pretenții aferente anului, sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de .-Boat S.A. cu începere din data de 30.07.2009, text potrivit cu care pentru munca ireproșabilă desfașurată în cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Conform art 30 din CCM la nivel de grup de unitatati pe anii 2008-2010 „Pentru munca ireprosabila desfasurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariatii unitatilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

Daca din dispozițiile CCM la nivel de unitate rezulta ca acest salariu suplimentar nu era obligatoriu a fi acordat ci se prevede doar posibilitatea acordarii lui, din dispozițiile CCM la nivel de grup de unitati rezulta ca acordarea acestui salariu era obligatorie.

Astfel, din intregul cuprins al art 30 al CCM la nivel de grup de unitati nu rezulta ca plata salariului este conditionata de vreun factor.

Din contra, textul alineatului 1 este imperativ, in sensul ca se arata „..salariatii unitatilor feroviare vor primi….”

De asemenea, alineatul 3 al aceluiasi articol arata modul in care sa constituie fondul necesar pentru acordarea acestui salariu fara a se face mentiuni de genul conditionalului optativ, aratindu-se „… fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar..”, deci nu se mentioneaza ca se poate constitui sau se constituie in functie de un anumit nivel al veniturilor sau daca se obtin venituri.

Prin urmare, chiar daca situatia economica a societatii pirite este una grea, nu se poate retine, din inscrisurile depuse, ca aceasta nu a realizat venituri, ci doar ca acestea nu a fost suficiente astfel ca societatea nu a avut profit si a inregsitrat pierderi.

În consecință, în temeiul acestor dispoziții contractuale, reclamanta este îndreptățită la plata salariului suplimentar aferent anului 2009.

2. Cu privire la primele de Paști pentru anul 2010 și C. 2009 și 2010

Potrivit art. 62 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității angajatoare în anul 2009, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.

Prin alin.2 al articolului menționat, s-a reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.

Prin urmare, începând cu data de 01.01.2010 devenea obligatorie executarea clauzei contractuale prorogate.Cum pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații, urmează să achite reclamantului prima pentru C. 2009, 2010 la nivelul clasei 1 de salarizare.

Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 62, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.

Instanța nu va retine nici susținerea pârâtei conform căreia in anul 2009 plata primei de Paste si de C. a fost suspendata.

Astfel, in CCM la nivel de grup de unitati CFR pe anul 2008 prelungit succesiv pina la 31 decembrie 2011 prin actele aditionale nr. 370/2008 si 4294/2010 se arata la art 71 „In afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariatii vor mai beneficia de urmatoarele:- cu ocazia sarbatorilor de Paste si de C. se va acorda salariatilor un ajutor material stabilit cel putin la nivelul clasei 1 de salarizare… pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al carei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administratie, la nivelul clasei 1 de salarizare;.”

Din intregul cuprins al art 71 nu rezulta ca plata ajutoarelor este conditionata de vreun factor.

Din contra, textul alineatului 1 este imperativ, in sensul ca se arata „..salariatii vor mai beneficia … se va acorda o premiere…”

Potrivit art 133 din legea 62/2011 „ Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.”

In corelatia dintre diferitele tipuri de contracte colective de munca, contractele colective de munca de la nivel superior constituie, potrivit legii, izvor de drept pentru contractele colective de munca de la nivelurile inferioare. Sub aspectul drepturilor salariatilor, contractul colectiv de munca de la nivelul superior reprezinta pentru contractul colectiv de munca de la nivelul inferior o baza minimala. Prin urmare, in contractul colectiv de munca de la nivel inferior se pot stabili numai drepturi egale sau mai mari decit cele din contractul colectiv de la nivel superior.( art 238 c.muncii in forma in vigoare la data nasterii drepturilor reclamantului „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”).

Din cele expuse, rezulta ca, contractul colectiv de munca la nivel de grup de unitati este aplicabil pentru acele unitati care fac parte din asociatiile patronale si sindicale din ramura respectiva si care au fost nominalizate in anexa la fiecare contract.

Prin urmare, fiind o dispoziție mai favorabila pentru salariați, instanța apreciază ca aceasta ( art 71 CCM la nivel de grup de unitati) se aplica cu prioritate fata de dispozițiile CCM la nivel de unitate.

Pentru cele expuse, având in vedere dispozițiile art 62 din CCM la nivel de unitate mai sus citate si dispozițiile art 229 si 148 din legea 62/2011 si instanța va obliga pirita sa plătească reclamantei prima de ziua Ceferistului si de Paste pe anul 2010, prima de C. pe anii 2009 si 2010 salariul suplimentar pe anii 2009 si 2010, drepturi bănești ce vor fi actualizate cu rata inflației din data plații.

3.Cu privire la contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 19.12._12

În susținerea acestui capăt de cerere, reclamantul a invocat dispozițiile art. 74 din contractul colectiv de muncă, prin care se reglementează acordarea unui tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.

Prevederi similare celor enunțate s-au regăsit de asemenea în cuprinsul art. 43 alin.2 lit.b din CCM la nivel de ramură.

S. pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS.

Dispoziții similare s-au regăsit și în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate în perioada 2009-2010, după cum a recunoscut pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar.

Potrivit art. 236 alin 4 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii acestor contracte, precum și pe durata lor de valabilitate, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea prevederilor legale constituie legea părților.Tot astfel, art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii prevedea următoarele: „contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.”

Din modalitatea de redactare a dispozițiilor contractuale rezultă cu claritate că beneficiul dreptului nu este condiționat, nefiind impuse negocieri ulterioare, ci dimpotrivă, se stabilesc prin acestea atât numărul de tichete, cât modalitățile concrete de acordare

Această modalitate de reglementare a dreptului salarial constituie un argument decisiv în concluzionarea că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractele colective de muncă aplicabile. Angajatorul are obligația de a acorda tichetele de masă lunar și anticipat, iar eventualele neacordări ale acestora nu-l exonerează de la îndeplinirea obligației.

În aceste condiții în sarcina angajatorului care nu își respectă obligația stabilită în contractul colectiv de muncă prin acordarea anticipată a tichetelor de masă, se naște datoria dezdăunării salariaților respectiv dreptul la compensație.

Ca urmare, reclamanta este îndreptățiți la acordarea tichetelor de masă pentru perioada 20.12._11, urmând ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii acestor tichete. Pentru perioada ulterioară, contratul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate nu a mai reglementat acordarea tichetelor de masă, expirând totodată valabilitatea CCM la nivel de grup de unități. În consecință, pretențiile aferente perioadei 20.12._11 vor fi respinse ca nefondate.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA. În motivarea recursului său, aceasta a arătat următoarele:

Recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței recurate, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea in tot a acțiunii, ca fiind nefondata.

Consideră că sentința civila recurată este netemeinica si nelegala pentru următoarele:

Prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedura civila.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii;

Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura pricinii ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic;

Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii;

Conform art.304 ind.1 Cod procedura civila, solicita instanței de recurs sa examineze cauza sub toate aspectele, fara a se limita la motivele de casare prevăzute de art.304 Cod procedura civilă.

Pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 si 304 ind.1 Cod procedura civila, apreciază ca hotărârea recurata este nelegala, motiv pentru care solicita analizarea tuturor motivelor de recurs invocate, admiterea recursului, admiterea excepțiilor invocate si respingerea acțiunii ca neintemeiata, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea recurata este nelegala intrucat au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite prevederile Contractelor Colective de Munca incheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii si pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice.

Prin hotărârea recurata a fost antrenata răspunderea angajatorului parat si a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute in convenția incheiata de parti, respectiv Contractul Colectiv de Munca al .-Boat SA in vigoare in perioada analizată 2009/2010 și 2011.

Cum prima instanța a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciază ca s-a încălcat flagrant dreptul paratei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implica, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectiva a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare si a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care sa asigure o rezolvare completa si pertinenta a acestora.

In acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudenta sa ca, întrucât Convenția nu urmărește sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât daca cererile, probele si observațiile pârtilor sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate si apreciate corespunzător de către instanța sesizata. (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).

In acest context, se constata ca o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația naționala, Codul de procedura civila statuând prin normele reglementate de art. 129 alin.5 si 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecații, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale si temeinice.

Raportat la aceste argumente, solicită a se retine ca hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completa si corecta a cererii deduse judecații, ci una informa, plina de contradicții, incalcand formele de procedura, de natura sa atragă incidența cazului de nulitate de ordine publica, reglementat de art. 304 pct.5 Cod procedura civila si sa impună, în raport de dispozițiile imperative ale art. 312 pct. 1, 2, 3 si 4 Cod procedura civila, admiterea recursului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de fond.

Cu referire la motivele de recurs prezentate, solicitam instanței de control judiciar sa aibe in vedere vătămările aduse recurentei parate prin pronunțarea hotărârii recurate, date cu incalcarea formelor de procedura prevăzute de art. 105 alin.2 Cod procedura civila. F. de cele prezentate, apreciem ca se impune inlaturarea prin casare a hotărârii date cu incalcarea formelor de procedura prevăzute de lege.

Interpretând si aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat in mod nelegal intelesul lămurit si vădit neindoielnic al acțiunii, dand o interpretare diferita si aplicând eronat a prevederilor CCM incheiate la nivel de unitate.

Asa cum a arătat prin intampinare, la nivelul unității .-Boat SA, au fost incheiate si aplicate, succesiv contractele colective de munca.

In conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicata:

" (1) Contractul colectiv de munca este convenția încheiata in forma scrisa intre angajator sau organizația patronala, de o parte, si salariați, reprezentați prin sindicate ori in alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca.

(2)Negocierea colectiva la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului in care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.

La negocierea clauzelor si la încheierea contractelor colective de munca părțile sunt egale si libere;

Contractele colective de munca, incheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea pârtilor".

Prin urmare, orice contract individual de munca se încheie nu numai in considerarea prevederilor legii, ci si in considerarea clauzelor contractelor colective ce ii sunt aplicabile salariatului in cauza.

Astfel, in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, cum dealtfel legiuitorul a stipulat in art. 247 Codul muncii, prevedere abrogata prin art. 1 pct.90 din Legea 40/2011.

In consecința, daca la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de munca, s-ar fi aplicat contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi. Or, daca la nivelul angajatorului CFR Marfa SA exista si a existat valabil încheiat contractele colectiv de munca ale CFR Marfa SA. aceste contracte constituie legea pârtilor, având caracterul unor norme speciale in raport cu contractele colective de munca incheiate la nivel superior.

In concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toti salariații CFR Marfa, iar contractul colectiv legal si valabil incheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale in raport cu contractele colective incheiate la nivel superior, tinând cont si de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr.40/2011, concluzionează următoarele:

In acest context, in temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, apreciem ca in mod eronat, vădit nelegal parata a fost obligata sa achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate, norma speciala aplicabila in raporturile de munca intre angajatorul CFR Marfa si salariatul reclamant.

In acest context, urmează sa se reanalizeze probele administrate, urmând sa se constate valabilitatea Contractelor Colective de Munca incheiate la nivel de unitate, modificarea legala a acestor contracte prin acte adiționale înregistrate la ministerul muncii, conform legii si prevederile contractelor colective de munca ce au reglementat raporturile de munca in perioada interesata.

2. Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu incalcarea sau aplicarea greșita a legii si in soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune intemeiata pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e

Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactiva a unor clauze prevăzute in Contractul Colectiv de Munca si acordarea retroactiva a unor drepturi bănești stipulate in contractele colective de munca incheiate la nivel de angajator.

In mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat ca sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta printre altele fie in plata unor drepturi salariale neacordate.

Solicita sprijinul instanței de control judiciar, in interpretarea si aplicarea corecta a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.

Potrivit art.268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate in CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridica a unui drept salarial.

În condițiile arătate, premierele si ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de Paste si C., la sfârșitul fiecărui an, daca exista posibilitatea acordării salariului suplimentar in situația obținerii profitului de către societate, daca s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.

Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată in parte de către angajator), considerăm că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutarii CCM ori a unor clauze ale acestuia".

Având în vedere prevederile art. 268 alin.l lit. e Codul Muncii, solicităm admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.

3. Pe fondul cauzei, critica hotărârea recurata prin prisma interpretării si aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate .-Boat SA, astfel

incat se impune modificarea hotărârii si respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale, salariul suplimentar si contravaloarea tichetelor de masa neacordate.

F. de cele prezentate, învederează următoarele:

Reclamantul a fost salariat al SNTFM CFR Marfa SA pana la data de 31.01.2008, insa ca urmare a reorganizării societății parate SNTFM CFR Marfa SA București prin divizare, in temeiul dispozițiilor HG nr.801/2007, privind înființarea societății Comerciale de Transport Maritim si de Coasta CFR Ferry-Boat SA, raporturile de munca intre reclamant si parata SNTFM CFR Marfa SA au incetat la data de 31.01.2008.

Începând cu data de 01.02.2008 reclamantul a incheiat contract individual de munca cu .-Boat SA, retinandu-se ca drepturile bănesti aferente perioadei interesate in cauza se circumscriu perioadei 01.02.2008 si data introducerii cererii de chemare in judecata .

Pentru soluționarea corecta si legala a excepției, au fost analizate si susținerile reclamantului, potrivit cărora ar fi fost salariatul paratelor, fara a se menționa cu care dintre cele trei parate a avut in perioada interesata raporturi contractuale de munca.

Parata CFR Marfa SA nu a avut calitatea de angajator al reclamantului, raporturile contractuale de munca dintre parti incetand la 31.01.2008 ca urmare a reorganizării prin divizare a SNTFM CFR Marfa.

In anul 2008 a fost incheiat CCM CFR FERRY-BOAT, înregistrat sub nr. 75 din 26.03.2008 la Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse, Direcția de Munca si Protecție Sociala Constanta.

Potrivit art. 2 alin. 2 din CCM 2008 al .-Boat, valabilitatea contractului este stabilita pană la data de 26.03.2009, deci contractul este valabil de la data înregistrării sale din 26.03.2008 pana la 26.03.2010.

Art. 26 alin.1 din contractul colectiv 2008 stabilește ca la TMC CFR-Ferry-Boat SA se considera sărbători legale in care nu se lucrează ziua de 15 august „Ziua Navigatorului" iar potrivit art. 62 alin.2 din aceeași convenție s-a prevăzut ca pentru „Ziua Navigatorului" se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei I de salarizare".

Art. 62 alin. 1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 26.03.2008 stabilește următoarele: „Cu ocazia sărbătorilor de Paste si C. se va acorda salariaților, un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații .-BOAT care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se aflau in concediu fără plată cu o durata de un an ".

Potrivit art. 28 alin.1 din CCM al .-Boat SA încheiat la data de 26.03.2008, părțile au prevăzut ca „Pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".

Art.71 alin.1 din CCM al .-Boat SA încheiat la data de 26.03.2008 reglementează acordarea unui tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare in condițiile legislației in vigoare.

Pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice, se va avea in vedere ca părțile au stabilit in mod expres in art. 2 valabilitatea contractului colectiv de munca 2008, de la data înregistrării sale din 26.03.2008 pana la 26.03.2010.

In anul 2009 a fost incheiat CCM CFR FERRY-BOAT valabil pentru anul calendaristic 2009, fiind inregistrat sub nr. 198 din 30.07.2009 la Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse, Direcția de Munca si Protecție Sociala Constanta.

In temeiul contractului colectiv de munca nr. 198 din 30.07.2009, părțile au stabilit modificarea clauzelor negociate in anul 2008, dupa cum urmează:

Art. 26 alin.l din contractul colectiv aferent anului 2009 stabilește ca la TMC CFR Ferry-Boat SA se considera sărbători legale in care nu se lucrează ziua de 23 aprilie „Ziua Feroviarului", iar potrivit art. 62 din aceeași convenție s-a prevăzut ca „Pentm ,,Ziua Feroviarului" se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei I de salarizare", insa la alin.3 din același articol părțile au stabilit ca „Aceste prevederi se pot aplica cu 01.01.2010 în funcție de situația financiara a unității de comun acord cu sindicatele".

Art. 62 alin. 1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 30.07.2098 stabilește următoarele: „Cu ocazia sărbătorilor de Paste si C. se va acorda salariaților, un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații .-BOAT care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se afla in concediu fara plata cu o durata de un an ", insa la alin. următor părțile au stipulat ca „Aceste prevederi se aplica" cu 01.01.2010”.

Potrivit art. 28 alin 1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 30.07.2009, părțile au prevăzut ca „Pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv", insa la alin.4 al aceluiași articol au prevăzut ca aceste drepturi se vor acorda „la propunerea Directorului Naval, cu aprobarea Consiliului de Administrație".

Art. 71 alin.1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 26.03.2008 reglementează acordarea unui tichet de masa pentru fiecare zi lucratoare, in condițiile legislației in vigoare, insa la alin.3 si 4 din același articol, părțile au prevazut iu CCM ca: „(3) Alocația de hrana pentru personalul navigant ambarcat pe navele tip ferry-boat se acorda conform HG nr. 217/2005 si CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008/2010, unde se prevede ca alimentația de subzistenta pe zi este de 18,5 lei, iar pe timpul concediului de odihna, sau cand hrana nu este furnizata la bord, societatea este responsabila pentru aceasta prin plata aceste indemnizații; pe timpul cat navele sunt in conservare, pe timpul iernatului, pe timpul construcției si reconstrucției in tara, pentru personalul echipajului minim de siguranta, conform Normei din 12.03.2008 secțiunea a III a, art. 15, plata indemnizației este de 16,5 lei. (4) Personalul peste numărul din echipajul minim de siguranța va primi tichete de masa conform alineatului I din prezentul articol".

Pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice, se va avea in vedere ca părțile au stabilit in mod expres in art. 2 valabilitatea contractului colectiv de munca 2009 de un an de la data inregistrarii sale din 30.07.2009, deci pana la 30.07.2010.

În anul 2010 a fost încheiat actul adițional la CCM CFR FERRY-BOAT 2009, inregistrat sub nr. 1073 din 28.04.2010 la Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse, Direcția de Munca si Protecție Sociala Constanta, prin care partile au modificat valabilitatea si conținutul Contractului Colectiv de Munca incheiat in anul 2009.

Potrivit art. 2 alin. 2 din CCM 2009 al .-Boat, valabilitatea contractului este stabilita pana la data de 31.01.2011, deci contractul isi prelungește valabilitatea si are continutul modificat prin act adițional 1073/28.04.2010.

In temeiul contractului colectiv de munca 2009 modificat prin act adițional din 28.04.2010, părțile au stabilit modificarea clauzelor negociate in anul 2009, dupa cum urmează:

Art. 62 prevede ca „Pentru „Ziua Feroviarului" se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare" insa la alin.3 din același articol părțile au stabilit ca „Premierea pentru Ziua Feroviarului nu se acorda pentru anul 2010".

Art. 62 alin. 1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 30.07.2009 stabilește următoarele: „Cu ocazia sărbătorilor de Paste si C. se va acorda salariaților, un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații .-BOAT care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se afla in concediu fara plata cu o durata de un an", insa la alin. următor părțile au stipulat ca „Ajutoarele materiale menționate nu se acorda pentru anul 2010".

Potrivit art. 28 alin.1 din CCM al .-Boat SA incheiat la data de 30.07.2009, părțile au prevăzut ca „Pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv", insa la alin.2 al aceluiași articol s-a stabilita ca „Salariul suplimentar menționat nu se acorda pentru anul 2010".

Urmare actului adițional din 28.04.2010, prevederile art. 71 au fost suspendate din CCM al .-Boat SA pentru anul 2010, drept urmare reglementările privind acordarea unui tichet de masa pentru fiecare zi lucratoare, in condițiile legislației in vigoare nu sunt aplicabile in anul 2010.

Pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice, se va avea in vedere ca părțile au stabilit in mod expres in art. 2 din CCM, modificat prin act adițional, valabilitatea contractului colectiv de munca 2009/2010 pana la data de 31.01.2011.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului si modificând sentința recurata, sa fie respinsă cererea reclamantului ca neintemeiata.

In concluzie, apreciează ca se impune admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si respingerea cererii, având in vedere prevederile CCM 2009/2010, 2011 la nivel de unitate.

F. de cele prezentate, apreciază ca se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate in raport cu criticile formulate in ceea ce privește incalcarea formelor de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.2 Cod procedura civila, dezbătute in motivele cererii de recurs si modificarea in parte a hotărârii recurate, cu privire la celelalte motive de recurs.

De asemenea, in temeiul prevederilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila solicita desființarea titlului, repunerea părților in situația anterioara, prin intoarcerea executării, in temeiul dispozițiilor art. 404 ind. 2 alin. 1 Cod procedura civila.

Având in vedere cererea de executare formulata de intimatul reclamant si listele de plata intocmite de recurentă, solicită să se dispună intoarcerea executării, prin obligarea intimatei la restituirea sumelor incasate in temeiul titlului desființat.

In temeiul dispozițiilor 276 Cod procedura civila, prin admiterea recursului, cand pretențiile reclamantului sunt incuviintate numai in parte, instanța va aprecia in ce măsura fiecare dintre ele poate fi obligata la plata

cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor. In măsura in care, recursul va fi admis, solicita reducerea proporționala a cheltuielilor de judecata la care au fost obligați in sentința recurata.

De asemenea, solicita acordarea cheltuielilor de judecata ce se vor face cu judecarea prezentului recurs.

In drept, invoca prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 304, 304 ind.1 Cod procedura civila.

Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, sens în care a arătat că drepturile pretinse i se cuvin, reiterând susținerile formulate în fața primei instanțe.

În recurs nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată următoarele:

A. Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:

Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.

Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).

Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).

Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.

Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.

În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de recurs apărările referitoare la pretențiile reclamantului, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de recurs așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac conform art. 304¹ Cod.pr.civ.. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.

Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).

Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.

De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.

Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .

Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.

Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.

Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.

Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.

În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamantul a invocat în mod generic contractele colective de muncă.

Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.

Ca urmare, acest motiv de recurs nu este întemeiat.

B. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:

Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

În ceea ce privește tichetele de masă, prevederile art.5(1) din Legea nr. 142/1998, potrivit cu care angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare, nu instituie un termen de prescripție special, în sensul că în cazul în care tichetele de masă nu au fost acordate și nici nu sunt solicitate până la sfârșitul lunii anterioare celei pentru acre sunt datorate nu ar mai putea fi cerute printr-o acțiune în justiție pierzându-se dreptul material la acțiune la acea dată.

Aceste prevederi legale stabilesc doar scadența obligației de acordare a tichetelor de masă, pentru cazul în care ea a fost asumată de angajator cum este cazul de față. Pentru neexecutarea la scadență a acestei obligații angajatorul datorează despăgubiri în condițiile răspunderii civile contractuale coroborate cu condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului iar termenul de prescripție este termenul special prevăzut în art. 283 al.1 lit.c) Codul Muncii (în forma anterioară republicării, devenit art.268 al.1 lit.c) după republicare) în referire la cererile salariaților de acordare a unor despăgubiri.

C. Cu privire la fondul cauzei:

1. Referitor la ajutorul material pentru Paști din anul 2010:

Drepturile pretinse de reclamant nu sunt în nici un fel condiționate de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit doar la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul primei ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

În cazul de față, din clauza contractuală enunțată, rezultă că deși Consiliul de Administrație putea stabili cuantumul primei, acesta nu o putea stabili sub valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare la nivelul unității, ceea ce înseamnă că putea să stabilească prima într-un cuantum mai mare dar cel puțin la acel nivel minim și nu o putea suprima prin omisiunea de a-i stabili valoarea sau prin hotărârea de a nu o acorda într-un anumit an.

Existând un cuantum minim al ajutorului material pentru Paști și al primei pentru Ziua Feroviarului, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda prima cel puțin în cuantumul minim.

Neacordarea primei cel puțin în cuantum minim sau acordarea într-un cuantum mai mic decât cuantumul minim stabilit în contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Astfel cum s-a arătat deja, tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al . – Boat SA înregistrat sub nr.1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.62 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru Paști nu se acordă pentru anul 2010.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 28.04.2010.

Întrucât Paștele s-a sărbătorit la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și anterior datei la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv.

2.1. Referitor la ajutorul material pentru C. din anul 2009:

În art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011 este reglementat, astfel cum s-a arătat, ajutorul material pentru C..

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil și contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010.

Același ajutor material era prevăzut în art.62 din acest contract colectiv de muncă, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010.

Se constată că în cauză nu este vorba de o prevedere care să stabilească faptul că în anul 2009 nu se acordă acest drept ci de o prevedere care amână aplicabilitatea prevederilor in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate ce stabileau acordarea acestui ajutor material.

În acest caz concluzia este că pretențiile reclamantului pentru ajutorul material pentru C. nu au temei în prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.

Aceasta nu înseamnă însă că este negat dreptul respectiv și nici că el nu își poate găsi temei în alte prevederi contractuale respectiv art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Așa cum s-a arătat deja, în sensul acestei interpretări este și faptul că, spre deosebire de formularea folosită în art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, care doar amâna aplicarea prevederilor respective, în actul adițional înregistrat sub nr.1073/28.04.2010 s-a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C.. Așadar, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au prevăzut în mod expres aceasta în mod neechivoc. Acest act adițional este de asemenea aplicabil după data înregistrării.

2.2. Referitor la ajutorul material pentru C. din anul 2010:

Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al . – Boat SA înregistrat sub nr.1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.

Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestei sărbători producea efecte la acea dată.

3. Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2009:

Așa cum a reținut și instanța de fond, potrivit art.28 al.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2008 și 2009 „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”

Aceste prevederi contractuale sunt preluate din art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, care au același conținut cu diferența că nu se prevede doar că salariații pot primi un salariu suplimentar ci că aceștia vor primi un salariu suplimentar, prevederea contractuală nefiind în nici un mod condiționată.

În cauză se constată că pârâtele nu contestă cuprinsul clauzei din contractul colectiv de muncă pe care își întemeiază reclamanții acțiunea, susținând însă că dreptul prevăzut de aceasta este condiționat.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de salariați nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Recurentele nu au probat că reclamanții s-ar fi aflat în vreuna din situațiile cuprinse în Anexa 6 la contractul colectiv de muncă care ar fi atras neacordarea salariului suplimentar.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.30 din Legea nr.130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) prevedeau că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Susținerea recurentelor că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantei este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză), în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.

O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor” în timp ce art.155 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) stabilește că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.

Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 32 alin.1 din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul beget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă, sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor art. 969 din Codul civil și art.263 alin. 4 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În cauză, recurentele invocă norme privind execuția bugetară pornind de la premisa inexistenței unor prevederi bugetare pentru executarea obligației asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situația premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia sa cuprindă în propriul buget sumele necesare și, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația asumată.

Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituții este de asemenea lipsit de relevanță întrucât executarea asumată de recurentă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiționate din contractul colectiv de muncă, nu este condiționată de capacitatea acesteia de a obține fondurile necesare. În plus, obligațiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate și de instituțiile care aprobă bugetul societății. În caz contrar, acordul de voință exprimat de recurentă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituții ale statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligațiilor asumate, iar contractul colectiv de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art.236 alin.4 și art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză).

Bugetul societății, indiferent în ce procedură este fundamentat și aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligațiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 156 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligație legală opozabilă inclusiv instituțiilor care aprobă bugetul angajatorului.

Ca urmare, nu se poate reține motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei.

Recurentele pârâte susțin imposibilitatea executării obligației determinată de lipsa veniturilor, cauzată de situația economică dificilă.

Dar, lipsa posibilităților materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv de muncă este afectat de o condiție pur potestativă, respectiv ca obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiție care depinde numai de voința sa, condiție care este lovită de nulitate.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.33 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemene adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar.

Dar, recurentele nu susțin că nu ar fi avut nici un fel de venituri în anii respectivi.

Acestea confundă noțiunea de venit cu noțiunea de profit, susținând că au avut pierderi în anii respectivi.

Or, textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior.

Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă recurentei care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

4.1. Referitor la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.12.2009 – 28.04.2010:

Așa cum s-a arătat deja, în perioada respectivă erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantele să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Din acest punct de vedere este eronată concluzia instanței de fond că izvorul dreptului la tichete de masă îl constituie Legea nr. 142/1998 și este și contradictorie de vreme ce Tribunalul consideră că acest drept nu există în cazul reclamantelor.

Dimpotrivă, Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, contrar celor reținute de prima instanță, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie prctic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.

4.2. Referitor la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 28.04.2010 – 31.01.2011:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al . – Boat SA înregistrat sub nr.1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.74 se modifică în sensul că la alineatul 4 se prevede în mod expres că drepturile decurgând din acest articol, deci inclusiv acordarea tichetelor de masă, nu se acordă pentru anul 2010.

În contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2011 dreptul la tichete de masă nu a mai fost prevăzut.

Față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.

Ca urmare, după data de 21.04.2010 reclamanta nu mai era îndreptățită la tichete de masă.

Astfel, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar, prima pentru Ziua feroviarului și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.

Dar, întrucât actul adițional prevedea că tichetele de masă nu se acordă în anul 2010 iar noul contractul colectiv de muncă a fost aplicabil din 01.02.2011 și nu a mai prevăzut aceste drepturi, rezultă că pentru luna ianuarie 2011 reclamantul avea dreptul la tichete de masă.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va admite recursul pârâtei însă se va modifica sentința recurată numai în parte, în ceea ce privește acordarea primei (ajutorului material) pentru C. în anul 2010 și a contravalorii tichetelor de masă și pentru perioada 28.04 – 31.12.2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul civil formulat de recurenta pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr.2260/10.05.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant O. A. - cu domiciliul în C., ., ., ..

Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile privind prima de C. 2010 și c/val tichetelor de masă aferente perioadei 28.04.2010 – 31.12.2010.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2013.

Președinte, M. B.	Judecător, J. Z.	Judecător, R. A.
	Grefier, C. D.

Jud.fond: D.I.F.

redactat jud. A. R. 26.11.2013

tehnored.decizie gref.C.D./05.12.2013

3 ex.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 899/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretentii. Sentința nr. 2885/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 440/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 221/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1087/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 899/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA