Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1003/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1003/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 30-10-2013 în dosarul nr. 1799/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1003 CM
Ședința publică din 30 octombrie 2013
Complet compus din:
PREȘEDINTE - D. P.
JUDECĂTORI - I. B.
- M. P.
GREFIER -C. I.
Pe rol, soluționarea recursului civil declarat de recurentul reclamant G. G.. N., cu domiciliul în loc. C., ., ., . civile nr. 2277/13.05.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în loc. C. . nr. 2, jud. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Instanța, socotindu-se lămurită și având în vedere că a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, constată terminată cercetarea judecătorească și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ /12.02.2013, reclamantul G. N. a solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, pentru clasa I de salarizare, conform art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și salariul efectiv încasat în perioada 28.09._10 și a diferențelor aferente sporurilor aplicabile salariului de bază.
S-a solicitat, totodată, actualizarea acestor diferențe cu indicele de inflație, precum și plata dobânzii legale aferentă sumelor datorate la data achitării efective.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul are calitatea de salariat al pârâtei, iar drepturile pretinse prin acțiune îi sunt conferite de art. 41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010.
Conform acestor dispoziții contractuale, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la 01.01.2008, negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei. Cum aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul unității pârâte, care este înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, aceasta avea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
A mai susținut reclamantul că pârâta a nesocotit drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 28.09._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, au fost încălcate dispozițiile art. 241 alin.1 din Codul muncii și cele ale art. 11 alin.1 din Legea nr. 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, iar reclamantului i s-a creat un prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art.268 alin.1 lit. e, d și c din Codul muncii.
Sub primul aspect a susținut că termenul de prescripție aplicabil acțiunii este acela de 6 luni prevăzut de art. 283 alin.1 lit. e; raportat la lit. d a aceleiași norme legale a arătat că, atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură, erau expirate la data formulării acțiunii; depășirea termenului de prescripție de 3 ani stabilit de art.268 lit. c din cod a fost invocată pentru pretențiile aferente perioadei 28.09._10.
Pe fondul cauzei a precizat că, în perioada 2008-2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Prin acest contract, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, s-a convenit ca pentru anii 2009-2010 să se stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantului, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, a fost superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pentru că acesta stabilește doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale, nu și clase de salarizare.
A mai susținut pârâta că numai instanța de judecată poate constata nulitatea clauzelor din contractele colective de muncă care conțin drepturi inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, potrivit art. 24 și art. 8 din Legea nr.130/1996, incidentă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități examinate în cauză, ori reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, o astfel de acțiune ar fi putut fi formulată doar pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi, au expirat la 31.12.2010.
Prin sentința civilă nr.2277/13.05.2013 Tribunalul C. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune intemeiata pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e si d din Codul muncii și a admis exceptia prescrierii dreptului material la actiune intemeiata pe dispozitiile art. 268 alin 1 lit. c din Codul muncii, in ceea ce privește obligarea pârâtei la plata diferențelor de drepturi salariale pe perioada 28.09._10 ; a respins cererea având ca obiect aceste pretenții ca prescrisă, iar restul pretențiilor, ca nefondate.
În soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune s-au avut în vedere prevederile art.268 din Codul muncii care dispun că cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
Apărarea pârâtei, potrivit căreia termenul de prescripție aplicabil este acela de 6 luni, a fost înlăturată prin raportare la dispozițiile art.159 și art.160 din Codul muncii reținându-se că pretențiile care fac obiectul prezentei cereri au ca obiect diferențe de salariu de bază și de sporuri care se încadrează cu evidență în sfera drepturilor salariale și că, pe cale de consecință, termenul de prescripție aplicabil este acela de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c din Codul muncii.
În referire la art.268 lit. d din Codul muncii s-a reținut că nu are legătură cu cauza pentru că reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea nulității vreunui contract colectiv de muncă.
În raport cu data înregistrării acțiunii – 12.02.2013 – a fost admisă excepția prescripției extinctive pentru cererea având ca obiect pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 12.02.2010, pentru care termenul de prescripție extinctivă de 3 ani era împlinit la data promovării acțiunii, cu consecința respingerii acestor pretenții ca prescrise.
Pe fondul cauzei s-a constatat că, în calitate de angajat al societății pârâte, reclamantul a avut in perioada septembrie 2009-decembrie 2010 un salariu de baza brut de 1054 lei, iar de la 1.04.2010 - de 1109 lei; acesta a fost stabilit în conformitate cu prevederile CCM la nivel de unitate, care cuprindea dispoziții similare celor din CCM la nivel de ramură transporturi și stabilea un algoritm de calcul după formula: salariul de bază brut = coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare x valoarea clasei de salarizare.
Reținând că reclamantul a pretins obligativitatea calculării salariului său de bază brut prin utilizarea salariului minim brut de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin. 3 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, tribunalul a constatat că în ipoteza aplicării prevederilor contractuale anterior menționate, care utilizează algoritmul: salariul de baza brut = salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi x coeficientul minim de ierarhizare, salariul de bază brut al titularului acțiunii, care face parte din categoria muncitorilor calificați, ar fi avut un cuantum de 1050 lei, mai mic decât cel care a fost stabilit de pârâtă în conformitate cu dispozițiile CCM la nivel de unitate.
S-a apreciat că pretenția reclamantului vizează modificarea algoritmului de calcul al salariului prin utilizarea formulei stabilită de contractul colectiv de munca la nivel de unitate, dar cu unul din elementele de calcul - salariul de baza minim brut - prevăzut de contractul colectiv de munca la nivel de ramura, deci combinarea dispozițiilor din CCM la nivel de unitate si CCM la nivel de ramura care reglementează instituția salarizării.
În aplicarea art.229 alin.4 din Codul muncii și a art.30 din Legea nr. 130/1996 s-a constatat că prin CCM la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi, s-au stabilit drepturi salariale mai mici decât în cel de la nivel superior, adică CCM la nivel de unitate, astfel că pârâta în mod corect a respectat și aplicat prevederile acestuia din urmă.
Raportat la criteriile stabilite de cele două contracte s-a concluzionat că, deși reclamantul tinde la aplicarea unei lex tertia prin combinarea coeficientului de ierarhizare de la nivel de unitate cu salariul minim de la nivel de ramură, această susținere nu poate fi primită întrucât, ca și în cazul dispozițiilor legale, nici cele contractuale nu se pot interpreta astfel încât să ducă la obținerea unei legi terțiare.
Numai în măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, acesta s-ar fi putut completa cu dispozițiile mai favorabile din contractul colectiv de muncă de la nivel de ramură, dar o astfel de situație nu se regăsește în cauză.
Au fost înlăturate susținerile pârâtei, referitoare la necesitatea anulării prealabile a clauzelor privind salarizarea din CCM la nivel de unitate cu motivarea că, atâta timp cât un contract colectiv de muncă stabilește dispoziții mai favorabile, el se aplică în mod prioritar față de cel care are dispoziții mai puțin favorabile, fără a fi, însă, necesar să se constate nulitatea reglementărilor mai puțin favorabile.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamantul G. N. și a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 coroborat cu art. 3041 din codul de procedură civilă invocând, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010.
A susținut recurentul că a fost angajat al societății SNTFM – CFR Marfa SA în perioada de referința, dar a primit salarii mai mici, calculate în raport de CCM la nivel de unitate, deși angajatorul era obligat sa stabilească drepturile salariale în raport de dispozițiile mai favorabile prevăzute de CCMR .
Nelegalitatea hotărârii a fost raportată la ignorarea, de către instanța de fond, a încălcării de către unitatea intimată a dispozițiilor Codului muncii, prin nearmonizarea dispozițiilor din CCM la nivel de unitate cu cele din CCM la nivel de ramura, omisiune în raport de care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
S-a pretins că respingerea cererii de acordare a diferențelor salariale cuvenite prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la Nivel de R. Transporturi este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor contractuale stabilite prin CCM încheiate la nivel diferit și nesocotește dispozițiile art.229 din Codul muncii, care dispun că CCM încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM la nivel superior, și pe cele ale art.133 alin.1 și art.148 din Legea dialogului social nr.62/2011.
A arătat recurentul că art. 41 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 prevede coeficienții de ierarhizare pentru categoria de salariați și că la art. 3 lit. „a” se stabilește că salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau alte indemnizații incluse.
Articolul 41 lit. „b” din același contract prevede în mod expres că părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. „a”.
S-a mai susținut că, dat fiind caracterul obligatoriu al CCM de la nivel superior, drepturile salariaților nu pot fi decât cele stabilite prin această convenție, în speță prin CCM la nivel de ramură, câtă vreme prin CCM la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități feroviare, au fost stabilite drepturi mai mici, iar salariații nu pot renunța la cele conferite, în temeiul legii, prin negocierile colective la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi.
Pentru toate aceste argumente s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii și obligării intimatei pârâte la plata drepturilor salariale cuvenite, reprezentând diferența dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul de bază brut la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008–2010 de 700 lei stabilit în art. 41 alin. 3 lit. „a” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi 2008–2010 și sumele efectiv plătite în perioada decembrie 2009 - decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobândă, de la data scadenței până la data plății efective, sporurile permanente și nepermanente înscrise în contractul individual de muncă și CCM la nivel de unitate.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Realizarea controlului de legalitate al hotărârii atacate din perspectiva criticilor referitoare la greșita aplicare a CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și la valorificarea eronată a normelor contractului de muncă la nivel de unitate, care conținea dispoziții contrare și drepturi salariale sub nivelul celor stabilite de contractul de muncă la nivel superior, conduce la concluzia temeiniciei apărărilor recurentului și a nerespectării, de către instanța de fond, a prevederilor Legii nr.130/1996, în vigoare în perioada de referință a litigiului.
Potrivit acestui act normativ, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat; totodată, conform art.8 alin.2 din lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior.
Constituționalitatea prevederilor legale referitoare la obligativitatea – din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă, a fost verificată prin Deciziile nr.511/2006, nr.294/2007 și nr.95/2008 ale Curții Constituționale a României, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate a art.283 din Codul muncii și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996. Potrivit argumentelor instanței de contencios constituțional, rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective și asigură, în acest fel, îndeplinirea obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f din Constituție) și un nivel minim de drepturi pentru salariați, ori toate aceste obiective nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.
A mai apreciat Curtea Constituțională că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, cu respectarea acestor obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
Se poate concluziona, în raport de reglementările și statuările jurisprudențiale menționate, referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, că în contextul actualei legislații din materia dreptului muncii, CCM aplicabil într-o unitate dată este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să respecte dispozițiile legale și drepturile minimale prevăzute în contractele la nivel superior, iar ca și consecință a acestei concluzii se constată că în mod greșit a reținut instanța de fond lipsa de incidență a CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și, ca urmare a acesteia, caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului.
Astfel, potrivit art. 41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010, care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui, ” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 alin.3 lit. b din aceeași convenție dispune că „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea ca, atât la nivel de unitate, cât și la nivel de grup de unități, negocierea să pornească de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, iar în raport de dispozițiile Legii nr.130/1996 și de faptul că intimata este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr.370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional nr.629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S., unitatea era obligată să aplice aceste dispoziții minimale.
Contractele colective de muncă anterior invocate, valabile până la sfârșitul anului 2010 (respectiv momentul până la care se pretinde în cauză acordarea diferențelor de drepturi salariale arătate în acțiune) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr.130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Conform art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din același act normativ, ele nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui determinat prin contractele colective de muncă de la nivel superior, iar față de aceste reglementări și de cele stabilite prin art. 236 alin.4 din Codul muncii, apărarea pârâtei intimate - referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi – este în mod evident neîntemeiată întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele lor fiind obligatorii pentru părțile contractante.
În același sens se impun a fi avute în vedere și prevederile art.238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, potrivit cărora ”Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”(alin.1).
Urmare a acestui caracter obligatoriu, atunci când la nivel de unitate, respectiv grup de unități, au fost stabilite drepturi la nivel inferior, drepturile care trebuie recunoscute salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, iar aceștia nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
În acest sens s-a apreciat și în jurisprudența Curții Constituționale, care a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar prin deciziile nr.380/2004 și nr.294/2007 a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Cum prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, titularii nu pot renunța la ele, iar negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză la nivel de unitate, respectiv grup de unități, este posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
Nu prezintă relevanță în stabilirea prevederii contractuale aplicabile lipsa unei cereri exprese a reclamantei de anulare a CCM încheiat la nivel de grup de unități, pentru nesocotirea clauzelor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură câtă vreme dispozițiile legale incidente cauzei interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, a unor drepturi inferioare celor stabilite prin contractul de la nivel superior astfel că, în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale, instanța de judecată poate aplica în mod direct raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură.
Argumentele expuse conduc la concluzia temeiniciei criticilor formulate prin recursul reclamantului, cu consecința admiterii acestuia și a modificării în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei pentru clasa I de salarizare, cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate, inclusiv indemnizațiile, sporurile și adaosurile la care era îndreptățit conform CIM, și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru perioada 12.02._10, respectiv de 600 lei pentru perioada 01.04.2010 până la 31.12.2010, drepturi actualizate cu indicele de inflație la momentul plății.
Totodată, pârâta va fi obligată să plătească reclamantului și dobânda legală aferentă sumelor datorate de la data introducerii acțiunii, 12 februarie 2013, până la plata efectivă.
Acordarea cumulativă a reactualizării cu indicele de inflație și a dobânzii legale nu conduce la o dublă reparație a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de pârâtă pentru că fiecare dintre cele două modalități de acoperire a prejudiciului are o finalitate distinctă.
Astfel, reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus de către salariat, ci acordarea aceleiași valori, calculată la momentul plății efective.
Caracterul compensatoriu al actualizării constă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobânda legală pentru că, în realitate, este vorba despre aceeași valoare, salariul raportându-se mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu.
Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații bănești, nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în perioada în care este plătit salariul.
Prin urmare, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea în funcție de inflație urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești, deci prima reprezintă o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua - valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), iar ca urmare a naturii lor juridice diferite, este justificată cererea de acordare a dobânzii legale aferentă sumelor datorate reclamantului cu titlu de drepturi salariale restante, cu începere de la data formulării cererii de chemare în judecată, până la plata efectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamantului G. G.. N., cu domiciliul în loc. C., ., ., . civile nr. 2277/13.05.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în loc. C. . nr. 2, jud. C..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite acțiunea în parte.
Obligă pârâta SNTFM CFR MARFĂ SA să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază de minim brut 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu indemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 12 februarie 2010-31 martie 2010 și, respectiv de 600 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 01 aprilie 2010- până la 31 decembrie 2010, drepturi actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor datorate de la 12.02.2013 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORJUDECĂTOR
D. P. I. B. M. P.
Grefier
C. I.
Jud.fond:F.M.
Red.dec.jud.I.B./29.11.2013/2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 477/2013.... → |
|---|
