Acţiune în constatare. Decizia nr. 263/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 263/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 14807/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR. 263/CM
Ședința publică din 12.11.2014
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - M. P.
JUDECĂTOR - D. P.
JUDECĂTOR - I. B.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil având ca obiect acțiune în constatare, acțiune formulată de recurenții reclamanții G. NICUȘOR domiciliat în C., Al. Zmeurei nr.4, ..A,. C. N. domiciliat în jud. C., ., .>, N. T. I. domiciliat în C., ..37, ., . B. M. S. domiciliat în jud. C., oraș Techirghiol, ..9, împotriva sentinței civile nr.4393/27.11.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. M. TERMINAL SRL, cu sediul în Năvodari, Drumul Județean 226 km 23.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 05 noiembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da posibilitatea avocatului titular al recurenților reclamanți să formuleze și să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 156 alin.(2) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 12.11.2014.
La data de 11.11.2014, avocat D. G. – pentru recurenții reclamanți, a trimis la dosarul cauzei concluzii scrise.
La data de 12.11.2014 Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamanții G. Nicușor, C. C. N., N. T. I. și B. M. S. au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâta S.C. M. M. Terminal S.R.L. la recunoașterea activității desfășurate începând cu data angajării și până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare, ca fiind încadrată în condiții speciale de muncă, potrivit Anexei 1, pct. 10 din Legea nr.226/2006.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe din care să rezulte încadrarea activității reclamanților în condiții speciale și la plata diferenței de drepturi salariale reprezentând sporul de 10% acordat la salariul de bază pentru perioada cuprinsă între data angajării, până la zi și în continuare.
În motivare s-a arătat că reclamanții sunt angajați ai pârâtei cu contract de muncă pe durată nedeterminată în funcția de scafandri, iar în această calitate au dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă, potrivit Legii nr.226/2006, Anexa nr. 1, pct. 10.
S-a pretins că până la data de 31.03.2001 scafandrii au beneficiat de încadrare în grupa I de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990, și că dispozițiile ulterioare ale Legii nr.226/2006 au prevăzut în mod expres că activitatea desfășurată de scafandri se încadrează în condițiile speciale de muncă. Fiind vorba despre o activitate care prin chiar natura ei produce efecte negative asupra securității și sănătății angajatului, s-a pretins că se impune încadrarea în condiții speciale, chiar dacă unitatea angajatoare este inclusă în Anexa 2 la Legea nr. 226/2006 cu alte locuri de muncă, respectiv cele prevăzute la pct. 9.
În susținerea capătului de cerere având ca obiect plata sporului de 10% au fost invocate dispozițiile art. 41 alin.3 din CCM la nivel național valabil în perioada 2007-2010.
Pârâta a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca nefondată, iar în motivare a arătat că societatea nu figurează în Anexa 2 a Legii nr.226/2006, astfel că angajaților săi nu li se poate aplica acest act normativ; totodată, începând cu data de 01.01.2011 locurile de muncă încadrate în condiții speciale au fost expres și limitativ prevăzute la art. 30 din Legea 263/2010, dar societatea nu figurează nici în anexele acestui act normativ.
S-a mai menționat că Anexa 1, pct.10 din Legea nr.226/2006 are în vedere doar scafandrii cu activitate permanentă în condiții de suprapresiune și că nu toți scafandrii prestează acest gen de activități, astfel că acțiunea nu poate fi admisă.
Prin precizările depuse la termenul din 10.04.2013, reclamanții au indicat perioada pentru care solicită acordarea drepturilor pretinse prin acțiune și temeiul juridic al cererii, ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr.226/2006, Anexa 1, pct.10 și cele ale Legii nr.263/2010, Anexa 2, pct.10.
La termenul din 27.11.2013, instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile bănești aferente perioadei 01.09._9 în raport de prevederile art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii.
La același termen de judecată, pârâta a invocat dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii și a susținut că este incident termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr.4393/27.11.2013 Tribunalul C. a respins ca nefondată excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată din oficiu în temeiul art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, pentru pretențiile vizând plata sporului de 10% aferent perioadei 01.09._09.
A respins pretențiile vizând plata sporului de 10% aferent perioadei anterior menționate ca prescrise, iar restul pretențiilor formulate, ca nefondate.
În soluționarea excepțiilor prescripției dreptului la acțiune au fost avute în vedere prevederile art.268 alin.1 lit. c și e din Codul muncii și faptul că pretențiile ce vizează plata sporului de 10% pentru activitatea desfășurată în condiții speciale se circumscriu sferei drepturilor salariale deoarece salariul reprezintă, potrivit art. 159 din Codul muncii, contraprestația muncii depuse de către salariat și cuprinde, în raport de prevederile art. 160 din Codul muncii, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Raportat la aceste considerente s-a apreciat că excepția întemeiată pe prevederile art. 268 alin. 1 lit e din Codul muncii nu mai subzistă și trebuie respinsă ca nefondată, drepturile invocate putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c a aceluiași articol.
Referitor la perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani s-a reținut că în acest interval de timp ia naștere dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.09._09, astfel că prescripția dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii a fost admisă pentru pretențiile menționate, cu consecința respingerii lor ca prescrise.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanții sunt salariați ai societății pârâte în funcția de scafandru, iar prin acțiune au solicitat încadrarea în condiții speciale de muncă a activității pe care au desfășurat-o de la data angajării, pe durata menținerii acelorași atribuții de serviciu.
Prin raportare la perioada pentru care s-a pretins recunoașterea condițiilor speciale de muncă, respectiv din 01.09.2008, au fost avute în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul desfășurării activității, astfel cum au fost indicate de reclamanți prin precizările la acțiune, respectiv Legea nr. 226/2006, Anexa 1, pct.10 și Legea nr.263/2010, Anexa 2, pct.10.
S-a reținut că locurile de muncă încadrate în condiții speciale sunt definite prin dispozițiile art. 1 din H.G. nr.1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă cu condiții speciale și că art.2 reglementează criteriile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a se efectua încadrarea într-un loc de muncă cu condiții speciale; că metodologia pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale include mai multe etape ce trebuie să se desfășoare în ordinea cronologică indicată la art. 3, parcurgerea acestor etape fiind obligatorie pentru a se obține recunoașterea încadrării în condiții speciale.
S-a avut în vedere, totodată, că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 226/2006 menționau că, începând cu data de 01.04.2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa 1, dar numai în cadrul uneia dintre unitățile prevăzute în anexa nr.2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1.025/2003; că odată cu . Legii nr.263/2010, la data de 01.01.2011, a fost abrogată Legea nr. 226/2006, iar locurile de muncă în condiții speciale au fost prevăzute la art. 30 din noul act normativ, precum și în Anexele 2 și 3 ale legii.
A apreciat tribunalul că, deși atât la pct. 10 din Anexa 1 a Legii nr. 226/2006, cât și la pct. 10 din Anexa 2 a Legii nr.263/2010, lucrările permanente sub apă la suprapresiune efectuate de scafandri sunt individualizate ca fiind apte a se încadra în categoria celor desfășurate în condiții speciale de muncă, această condiție trebuie îndeplinită cumulativ cu cea a ocupării postului de natura celui menționat în una dintre unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, după parcurgerea etapelor stabilite prin H.G. nr. 1025/2003.
Cum societatea pârâtă nu se regăsește în Anexa nr. 2 la Legea nr.226/2006 și nici în Anexa 3 a Legii nr.263/2010 printre societățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale s-a constatat că, deși prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză s-a stabilit că activitatea reclamanților se încadrează în categoriile de activități descrise în Anexa nr. 1 din Legea nr.226/2006 și Anexa 2 a Legii nr.263/2010, această împrejurare nu poate conduce automat la concluzia încadrării ei în condiții speciale pentru că nu este îndeplinită cea de a doua condiție cumulativă cerută de lege, aceea ca unitatea să fie nominalizată printre cele care au obținut avizul de încadrare a unor funcții în condiții speciale.
S-a apreciat că, în acest context, stabilirea prin hotărâre judecătorească a încadrării în condiții speciale a activității desfășurată de reclamanți, ca salariați ai unei unități care nu a parcurs o metodologie legală obligatorie, presupune nesocotirea unor dispoziții legale exprese și a unor condiții pe care legea le stabilește cu caracter obligatoriu. Or, în soluționarea litigiilor cu care este învestită, instanța de judecată este chemată să aplice legea, iar nu să adauge la lege, fie chiar și prin interpretarea unor dispoziții legale de strictă aplicare, crearea de analogii între situații expres reglementate de lege și cele care nu se încadrează în condițiile textului legal, conducând la o depășire a atribuțiilor judecătorului.
Pentru motivele arătate s-a reținut că, în perioada de referință din acțiune, reclamanții au lucrat în cadrul unei societăți care nu este înscrisă în Anexa nr.2 la Legea nr.226/2006 și nici în Anexa 3 la Legea nr.263/2010, astfel că nu pot beneficia de recunoașterea încadrării acestei activități în condiții speciale de muncă.
Chiar dacă pârâta nu a întreprins demersuri pentru obținerea avizului necesar îndeplinirii procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale s-a subliniat că pasivitatea sa nu poate fi sancționată prin suplinirea de către instanță a metodologiei reglementată de HG nr.1025/2003 și stabilirea încadrării în condiții speciale câtă vreme cât nu există o obligație legală în acest sens, o astfel de soluție având importante consecințe asupra patrimoniului societății, din perspectiva contribuțiilor datorate la bugetul de stat și la cel al asigurărilor sociale de stat; pe de altă parte, această atitudine a pârâtei nu poate fi invocată în detrimentul său de către foștii salariați, în condițiile în care dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1025/2003 recunoșteau posibilitatea sindicatelor reprezentative, potrivit legii sau, după caz, a reprezentanților angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori a responsabilului cu protecția muncii, de a sesiza ei înșiși inspectoratele teritoriale de muncă, pentru verificarea locurilor de muncă din punct de vedere al îndeplinirii măsurilor de încadrare în condiții speciale de muncă.
Nici împrejurarea că anterior anului 2001 reclamanții au fost încadrați în grupa I de muncă nu a fost considerată un criteriu suficient pentru acordarea condițiilor speciale de muncă ulterior datei de 01.04.2001, câtă vreme această încadrare se realizează în condițiile anterior menționate, neîndeplinite în speță.
S-a apreciat, totodată, că existența unei anumite jurisprudențe în sensul recunoașterii pe cale judecătorească a încadrării în condiții speciale de muncă nu poate justifica pronunțarea unei soluții similare în speța de față, contrar argumentelor anterior expuse. S-a subliniat că existența unei practici neunitare asupra unei anumite probleme de drept nu poate constitui izvorul unei discriminări în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că în hotărârea pronunțată în cauza I. R. și alți 30 de reclamanți împotriva României, instanța europeană a reținut că posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătorești reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curți de apel, cu autoritate asupra razei lor de competență teritorială, astfel de diferențe fiind posibile și în cadrul aceleiași instanțe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenției.
Pentru toate motivele arătate, cererea reclamanților a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții G. Nicușor, C. C. N., N. T. I. și B. M. S. și au criticat-o conform art.3041 din codul de procedură civilă invocând analiza formală și doar la nivel teoretic a condițiilor ce trebuie îndeplinite efectiv pentru ca activitatea acestora să fie încadrată în condiții speciale de muncă.
Au susținut recurenții că până la data de 01.04.2001, când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000, toți cei care îndeplineau funcția de scafandru au fost încadrați în grupa I de muncă în procent de 100%, conform Ordinului nr. 50/1990, și au beneficiat de sporuri la salariu, inclusiv spor pentru condiții grele de muncă.
S-a subliniat, prin raportare la dispozițiile Legii nr.226/2006, care în anexa 1 pct.10 include în categoria locurilor de muncă încadrate în condiții speciale și „lucrările permanente sub apă la suprapresiune: scafandrii și chesonierii” și la cele ale HG nr.1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, că principiul de bază pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale este cel exprimat de art.1 lit. a al hotărârii de guvern, respectiv existența factorilor de risc profesional care, prin natura sarcinii de muncă și a condițiilor de realizare a acesteia conduc în timp la reducerea prematură a capacității de muncă, îmbolnăvire profesională și la comportamente riscante în activitate, cu urmări grave asupra securității și sănătății angajaților și/sau altor persoane.
Îndeplinirea criteriilor de încadrare în condiții speciale de muncă a fost întemeiată pe constatările raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit căruia reclamanții desfășoară activități în mediu de muncă cu specific acvatic, activitatea acestora se încadra anterior datei de 01.04.2011 în grupa I de muncă potrivit Ordinului nr.50/1990, este întrunit criteriul suprasolicitărilor specifice și al factorilor de risc, iar efectele asupra stării de sănătate sunt confirmate prin studiile la nivel național, în baza cărora s-au prevăzut măsuri stricte de protecție a scafandrilor în timpul scufundării.
S-a pretins că expertiza reține și întrunirea criteriului referitor la existența unităților în anexa 2 a Legii nr.226/2006 și anexa 3 la Legea nr.263/2010, respectiv că la poziția nr.91 este prevăzută unitatea ROMPETROL RAFINARE S.A., existentă în perioada întocmirii listelor, a cărei continuatoare este societatea pârâtă, membră a grupului ROMPETROL; că practic, parte din activitatea fostei ROMPETROL RAFINĂRIE S.A. a fost transferată către S.C. M. M. S.R.L., fără ca salariații noii societăți să beneficieze de drepturile recunoscute de lege, de care ar fi beneficiat ca angajați ai ROMPETROL RAFINARE S.A.
Au mai arătat recurenții că nu le poate fi imputată pasivitatea societății intimate în derularea procedurilor administrative necesare nominalizării activităților desfășurate și înscrierii societății în anexele actelor normative anterior menționate, că verificarea îndeplinirii condițiilor stabilite de lege revenea organelor abilitate, nu angajatorului, cum în mod nejustificat susține pârâta și că refuzul de a stabili pe cale judecătorească încadrarea activității societății intimate în condițiile speciale de muncă echivalează cu o restricționare a accesului la justiție, consfințit de art.6 din CEDO și cu o nerespectare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria turpitudine, cu atât mai mult cu cât art.11 din HG nr.1025/2003 a prevăzut un caz de reconstituire prin hotărâre judecătorească a perioadei de activitate în condiții speciale în cazul distrugerii arhivelor, de unde rezultă că instanța de judecată poate constata ea însăși îndeplinirea acestor condiții speciale.
Intimata pârâtă a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat arătând, în esență, că societatea S.C. M. M. Terminal S.R.L., care a fost înființată în 2007, nu figurează în Anexa 2 a Legii nr.226/2006, astfel că față de angajații săi nu se poate aplica legea specială.
S-a mai pretins că societatea intimată este o persoană juridică distinctă de S.C. Rompetrol Rafinare S.A., care nu a rezultat prin divizare, ci a fost constituită de sine stătător, fiind identificată și înregistrată în mod distinct în Registrul Comerțului, iar recurenții au fost angajați în cadrul societății în baza unor raporturi juridice de muncă noi, începând cu anii 2008-2009.
A mai susținut intimata că normele speciale ale HG nr.1025/2003, ale Legii nr.226/2006 și ale art.20 din Legea nr.19/2000 stabilesc în mod restrictiv criteriile de urmat în vederea încadrării locurilor de muncă în condiții speciale, atribuțiile și competențele fiecărui organism în parte în realizarea acestei încadrări, care nu este atributul instanței de judecată, astfel că realizarea unei expertize tehnice de specialitate nu poate suplini îndeplinirea cumulativă a celorlalte criterii de urmat, prevăzute în mod expres de dispozițiile art.2 alin.1 din HG nr.1025/2003.
Conform art.305 din Codul de procedură civilă, Curtea a dispus administrarea probei cu înscrisuri referitoare la modalitatea de constituire a societății intimate, astfel că la dosar au fost depuse certificatul de înregistrare al societății în Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C., încheierea nr.682/27.02.2007 a Judecătorului delegat la acest Oficiu, actul constitutiv al societății, decizia Consiliului de Administrație a Vector Energy AG și adresa nr._/04.11.2014 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C..
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Raportat la perioada pentru care reclamanții au solicitat recunoașterea activității desfășurată în cadrul S.C. M. M. Terminal S.R.L. ca fiind încadrată în condiții speciale de muncă, situată în intervalul 2008-2012 și în continuare, în mod corect s-a constatat că în speță sunt aplicabile, potrivit principiului "tempus regit actum", prevederile Legii nr. 226/2006 și ale Legii nr.263/2010, care a intrat în vigoare la data de 01.01.2011, respectiv cele ale Hotărârii de Guvern nr. 1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă cu condiții speciale.
Locurile de muncă în condiții speciale sunt definite prin dispozițiile art.1 din H.G. nr.1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale, iar art.2 din aceeași reglementare stabilește criteriile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se efectua încadrarea într-un loc de muncă cu condiții speciale.
Procedura care trebuie urmată pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale este expres reglementată de legiuitor și include mai multe etape obligatorii, care trebuie să se desfășoare în ordinea cronologică indicată la art. 3, astfel că neîndeplinirea ei atrage imposibilitatea încadrării în condiții speciale de muncă.
Încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale este reglementată expres și de prevederile art.1 din Legea nr.226/2006, potrivit cărora „începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1” (alin.1), iar „locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare" (alin.2).
Cum în mod corect a reținut instanța de fond, în același sens dispun și normele Legii nr.263/2010, care a abrogat prevederile Legii nr.226/2006 și care stabilește locurile de muncă în condiții speciale prin art.30 și în Anexa 2 a acestui act normativ.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale la care s-a făcut referire în precedent rezultă că pentru încadrarea locurilor de muncă în categoria celor cu condiții speciale este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții și anume, ca la locul de muncă să se desfășoare activitățile expres prevăzute în Anexa 1 a Legii nr.226/2006 sau Anexa 2 a Legii nr.263/2010, iar locul respectiv de muncă să aparțină unei unități expres prevăzută în anexele 2, respectiv 3, ale celor două acte normative.
În referire la prima condiție, prin raportare la datele cauzei, se constată că aptitudinea activității desfășurată de reclamanții recurenți, de a se încadra în categoria celor desfășurate în condiții speciale de muncă, a fost în mod corect afirmată și constatată de instanța de fond față de dispozițiile pct.10 din Anexa 1 la Legea nr.226/2006 și ale pct.10 din Anexa 2 a Legii nr.263/2010, care individualizează lucrările permanente sub apă la suprapresiune, efectuate de scafandri.
Încadrarea activității reclamanților în tipurile de activități descrise de anexele anterior menționate ale celor două acte normative nu poate conduce, însă, la concluzia că locul de muncă al acestora se încadrează în condiții speciale deoarece nu este îndeplinită cea de a doua condiție cumulativă cerută de lege, aceea că unitatea să fie nominalizată în Anexa nr.2 a Legii nr.226/2006 și Anexa 3 a Legii nr.263/2010, printre societățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale.
Cum încadrarea locului de muncă al reclamanților printre cele în condiții speciale în absența îndeplinirii acestei din urmă condiții cumulative contravine dispozițiilor exprese ale actelor normative anterior menționate, stabilirea pe cale judecătorească a acestei încadrări fără respectarea procedurii legale expres reglementată de H.G. nr.1025/2003 ar presupune ca instanța se substituie voinței legiuitorului și să înceapă să creeze norme juridice, cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești.
Ori misiunea instanțelor judecătorești este aceea de a soluționa litigiile dintre subiectele de drept cu aplicarea legii, cum s-a și statuat, de altfel, prin decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale care a constatat că prevederile art.1, art.2 alin. 3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În condițiile în care nu a fost respectată metodologia prevăzută de HG nr.1025/2003, soluția admiterii acțiunii nu poate fi în mod legal justificată nici de împrejurarea încadrării reclamanților în grupa I de muncă până în anul 2001 sau de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză întrucât acestea nu sunt criterii suficiente pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite. Fără a contesta concluziile studiului tehnic în ceea ce privește situația de fapt relevată, instanța constată că acestea nu pot înlocui avizul care, potrivit legii, se acordă de către o altă autoritate publică, respectiv inspectoratul teritorial de muncă.
Câtă vreme societatea intimată nu este înscrisă în Anexa 2 a Legii nr. 226/2006 sau Anexa 3 a Legii nr.263/2010, lipsită de relevanță în soluționarea cauzei este și modalitatea de constituire a acestei persoane juridice, cu atât mai mult cu cât din actele depuse la dosar în recurs rezultă fără dubiu că S.C. M. M. Terminal S.R.L. a fost constituită prin decizia Consiliului de Administrație a persoanei juridice elvețiene Vector Energy AG, în calitate de asociat unic, conform actului constitutiv aflat la filele 28-36 din dosarul de recurs, deci că este total distinctă de S.C. Rompetrol Rafinare S.A.
Necesitatea sancționării pretinsei culpe a intimatei în nerealizarea procedurii expres reglementată de HG nr.1025/2003 constituie, de asemeni, o susținere neîntemeiată pentru că legea nu stabilește în sarcina angajatorului o obligație expresă în acest sens, iar realizarea procedurii nu reprezenta un atribut exclusiv al acestuia câtă vreme dispozițiile art. 3 din H.G. nr.1025/2003 recunosc posibilitatea sindicatelor reprezentative, potrivit legii sau, după caz, reprezentanților angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori responsabilului cu protecția muncii de a sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă din punct de vedere al îndeplinirii măsurilor tehnico-organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor profesionale prevăzute de legislația privind protecția muncii ori în normele fundamentale de securitate radiologică, după caz, în timp ce nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiții speciale poate fi efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii.
Prin urmare, salariații aveau dreptul și interesul să solicite derularea procedurii în toate etapele legale, iar împotriva eventualului refuz al autorităților implicate în derularea acesteia aveau posibilitatea să se adreseze instanței de contencios administrativ în temeiul Legii nr.554/2004 și al art.21 din Constituție și art.6 din CEDO, care garantează accesul la justiție.
Cum astfel de demersuri nu au fost efectuate în cauză, iar procedura reglementată de prevederile art.3 din HG nr.1025/2003 nu a fost respectată, instanța de judecată nu poate dispune asupra încadrării locurilor de muncă ocupate de reclamanți în categoria celor cu condiții speciale întrucât o astfel de încadrare se realizează doar ca urmare a parcurgerii unei metodologii obligatorii, dacă sunt îndeplinite criteriile cumulative menționate de art. 2 din același act normativ.
Pentru motivele arătate, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamanților ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil având ca obiect acțiune în constatare, acțiune formulată de recurenții reclamanții G. NICUȘOR domiciliat în C., Al. Zmeurei nr.4, ..A,. C. N. domiciliat în jud. C., ., .>, N. T. I. domiciliat în C., ..37, ., . și B. M. S. domiciliat în jud. C., oraș Techirghiol, ..9, împotriva sentinței civile nr.4393/27.11.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. M. TERMINAL SRL, cu sediul în Năvodari, Drumul Județean 226 km 23.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,
M. P. D. P.
I. B.
Grefier,
A. B.
Red.dec.jud.fond A. C.
Tehnored.dec.jud.rec.I.B./25.02._
Gr.A.B./2 ex./02.03.2015
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 317/2014. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 46/2014.... → |
|---|
