Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 322/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 322/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 6501/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 322/CM
Ședința publică din 23 Septembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelantul pârât S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA – CFR MARFA SA, cu sediul ales în C., . nr. 2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 4524/05.12.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă MĂMĂLIGA C. M., cu domiciliul în C., . A, județul C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită conform art. 155 și urm. cod pr.civilă.
Apelul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
După referatul grefierului de ședință:
Instanța socotindu-se lămurită asupra cauzei, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului de față, având în vedere că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
CURTEA :
Asupra apelului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, din 11.07.2013 reclamanta M. C. M. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. “CFR Marfă” S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata retroactivă a drepturilor bănești reprezentând:
- salariul suplimentar pentru anul 2010, reprezentând echivalentul unui salariu de bază de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, conform art. 30 al. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale;
- ajutorul material pentru sărbătorile de C., datorat pentru anul 2010, al cărui cuantum a fost stabilit la nivelul clasei I de salarizare, conform prevederilor art. 71 al. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale;
- c/valoarea tichetelor de masă neeliberate pentru perioada iulie_11, în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de reclamant, conform pontajelor, în sumă de 8,72 lei fiecare, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 și a art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale.
Reclamanta a mai solicitat ca drepturile salariale datorate de pârâtă să fie actualizate cu rata inflației, începând cu data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, la care să se adauge și dobândă legală aferentă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este angajatul pârâtei, iar drepturile bănești pretinse sunt stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate.
Reclamanta a susținut că prin art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar a fost prevăzut că "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
De asemenea, conform art. 2 al. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, contractele colective de muncă la nivel de unități trebuie să respecte prevederile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Prin urmare, arată reclamantul, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități fiind încheiat la nivel superior față de contractul colectiv de muncă al pârâtei, prevederile sale minimale sunt obligatorii pentru societate.
Pe capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masă, partenerii sociali au convenit ca salariații să beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, acest drept fiind garantat de art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011.
În drept, s-au invocat prevederile din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale, Legea nr. 142/1998, Norma de aplicare.
În dovedirea cererii, reclamantul a propus proba cu înscrisuri.
Reclamanta a solicitat ca judecata să se facă și în lipsă, conform art. 411 al. 2 C. pr. civilă.
Au fost anexate cererii copie după carnetul de muncă și cartea de identitate, acte adiționale la contractul individual de muncă.
În apărare, pârâta S.N.T.F.M. “CFR Marfă” S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat în prealabil excepția prescrierii dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e) din Codul muncii. Pârâta a învederat că orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate a acestuia.
S-a mai invocat și prescripția dreptului material la acțiune conform art. 268 al. 1 lit. d) din Codul muncii, față de împrejurarea că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata de valabilitate și existență a contractelor. Or, atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cât și contractul colectiv de muncă la nivel superior sunt expirate, iar în perioada de valabilitate a acestora nu s-a solicitat și nu s-a modificat anexa 1 privind grila de salarizare.
Pârâta a invocat aceeași excepție în temeiul art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii, cu motivarea că acțiunea putea fi formulată în termen de trei ani de la data nașterii dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că salariul suplimentar nu este cuvenit, pentru că angajatorul nu și-a asumat această obligație.
Contractul colectiv de muncă valabil în anul 2010 prevede la art. 30 numai posibilitatea acordării salariului suplimentar, iar contractul colectiv de muncă valabil în anul 2011 reglementează acordarea salariului suplimentar, sub condiția înregistrării profitului.
Conform actului adițional la contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 înregistrat la 21.04.2010, salariul suplimentar nu se mai acordă pentru anul 2010.
Pârâta a susținut că nu este fondată nici cererea de acordare a ajutorului material de C., de vreme este vorba despre drepturi bănești care nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă al CFR Marfă.
Cu privire la tichetele de masă, Legea nr. 142/1998 nu stabilește în mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept, ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului, în limita disponibilităților bugetare, să acorde sau nu această bonificație.
Pe de altă parte, conform contractului colectiv de muncă și a prevederilor legale în vigoare, alocația de hrană poate fi acordată doar sub forma tichetelor de masă, nu și prin echivalent bănesc.
În drept, s-au invocat Codul muncii, contractul colectiv de muncă al CFR Marfă pe anii 2009-2010.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 25.11.2013 reprezentantul convențional al pârâtei a insistat în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe art. 268 al. 1 lit. c) și e) din Codul Muncii. A învederat că nu mai insistă în soluționarea excepției nulității.
La același termen de judecată, instanța a disjuns capătul de cerere privind acordarea c/valorii tichetelor de masă neeliberate pentru perioada iunie_11 și formarea unui nou dosar.
Prin sentința civilă nr. 4524/05.12.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins ca nefondată excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit.c) și e) Codul muncii; s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la plata următoarelor drepturi salariale: salariul suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2010 și prima de C. 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Instanța a analizat cu prioritate excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă conform art. 268 alin. 1 lit. c) și e) din Codul muncii, reținând următoarele:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Cererea reclamantei vizează neîndoielnic suplimentări ale drepturilor salariale, iar în mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e) din Codul muncii nu mai subzistă, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c) al aceluiași articol.
Pe cale de consecință, instanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul art. 268 al. 1 lit. e) din Codul Muncii.
Sub aspectul respectării termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, instanța reține că acțiunea a fost introdusă la 11.07.2013, iar reclamanta a solicitat plata drepturilor de natură salarială începând cu anul 2010, fiind vorba de drepturi care devin scadente la finele anului 2010.
Pretențiilor reclamantei, având caracterul unor drepturi salariale, sub aspectul prescripției, le sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, potrivit căruia cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin urmare, față de considerentele anterior precizate, tribunalul a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul art. 268 lit. c) din Codul muncii.
Pe fond, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut:
Conform art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, text nemodificat în perioada 2007-2010, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Criteriile care au condiționat acordarea salariului suplimentar au fost enumerate prin Anexa nr. 6 la contractul colectiv de muncă.
În consecință, art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a conferit dreptul salariaților la acordarea unei sume de bani echivalente cu salariul de bază din ultima lună a anului. Sintagma „poate primi”- folosită în alin. 1 al art. 30 din contractul colectiv de muncă aplicabil nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Totodată, textul art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă trebuie interpretat sistematic, avându-se în vedere și art. 31 alin.1 care configurează ipoteza în care se poate acorda acest salariu, prin inserarea criteriilor care condiționează acordarea dreptului.
În aceste condiții, angajatorul poate exprima în mod valabil opțiunea de a nu acorda acest drept salarial numai pentru acei salariați care nu respectă criteriile prevăzute în anexa 6 și cum asemenea dovezi nu s-au făcut în privința reclamantei, rezultă că dreptul salarial analizat se cuvine acestuia.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin.1 din CCM menționat, s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireproșabilă desfașurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, reclamanta era îndreptățită la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Potrivit art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte în perioada 2007-2008, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.
În anul 2009, în privința acelorași prime s-au aplicat dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă, când la nivelul unității pârâte s-a prevăzut suspendarea plății acestei prime, au fost aplicabile dispozițiile contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, aplicabil la data nașterii dreptului.
La art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima pentru C., într-o reglementare identică cu cea din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Față de cele reținute mai sus reiese că pentru anul 2010, până la 31.01.2011, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, a cărui semnatară a fost și unitatea pârâtă.
În mod neîntemeiat susține pârâta că nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil în perioada 2006-2008 și prelungit prin act adițional pe anii 2009-2010, întrucât este parte semnatară a acestuia, aspect care de altfel nu este negat de pârâtă.
Pârâta se prevalează de modificarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate prin act adițional, în sensul că s-a stipulat expres că ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. nu se mai acordă în anul 2010. În ceea ce privește clauza cu privire la acordarea salariului suplimentar, s-a stabilit numai posibilitatea ca salariații să beneficieze de acest drept.
Conflictul între cele două contracte colective de muncă se rezolvă întotdeauna în sensul aplicării cu prioritate a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Astfel, conform art. 8 al. 2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (în vigoare la momentul întocmirii C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 al. 1 din Codul Muncii în vigoare la data aplicării contractelor colective de muncă invocate în cuprinsul acțiunii, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
La rândul său, art. 3 al. 2 din C.C.M. la nivel de grup de unități prevede că în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate (...) cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din cadrul prezentului contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse. Alineatul ultim prevede că părțile semnatare convin ca prevederile contractelor colective de muncă ulterioare să se aplice în măsura în care completează și nu reduc drepturile câștigate.
Drepturile bănești solicitate de reclamant sunt expres reglementate de art. 30 al. 1 și art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Astfel, conform art. 71 din C.C.M. la nivel de grup de unități, "în afara ajutoarelor de care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații (...) care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an. Pentru Ziua Feroviarului, se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei I de salarizare".
De asemenea, conform art. 30 al. 1 din același C.C.M. la nivel de grup de unități, pentru munca ireporșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Acordarea acestor drepturi nu este condiționată de situația financiară a societății, iar expresiile “se va acorda” și “vor primi” nu lasă niciun fel de îndoială asupra existenței obligației în sarcina angajatorului.
Angajatorul nu face dovada că reclamantul ar fi fost exceptat de la plata acestor drepturi salariale, urmare săvârșirii unor abateri disciplinare, acesta fiind singura condiție impusă de contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2010, respectiv la plata primei de C. 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Instanța consideră întemeiat și capătul de cerere subsecvent privind actualizarea pretențiilor bănești cu rata inflației și acordarea dobânzii legale, pentru următoarele motive:
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective, instanța reține că un creditor poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorată inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se ajunge la o dublă reparație. Prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda legală urmărește acoperirea beneficiului nerealizat. Așadar, natura juridică a celor două instituții este diferită. În timp ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Acordarea dobânzii legale nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în esență următoarele:
1. Hotărârea pronunțata in primă instanță este nelegala întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite prevederile Contractelor Colective de Munca încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii si pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice.
Prin hotărârea apelata, in mod greșit a fost antrenata răspunderea angajatorului parat, ce a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute in convenția încheiata de părti, respectiv Contractul Colectiv de Munca al in vigoare in perioada analizata 2009/2010 si 2011.
Cum prima instanța a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciază ca s-a încălcat flagrant dreptul paratei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implica, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectiva a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare si a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care sa asigure o rezolvare completa si pertinenta a acestora.
În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudența sa ca, întrucât Convenția nu urmărește sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât daca cererile, probele si observațiile pârtilor sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate și apreciate corespunzător de către instanța sesizata. (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României Cauza Albina împotriva României).
In acest context, se constata ca o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația naționala, Codul de procedura civila statuând prin normele reglementate de art. 129 alin.5 si 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecații, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale si temeinice.
Raportat la aceste argumente, solicită să se retina ca hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completa si corecta a cererii deduse judecații, ci una informa, plina de contradicții, incalcand formele de procedura, de natura sa atragă incidența cazului de nulitate de ordine publica, reglementat de Codul de procedura civila si sa impună, în raport de dispozițiile legale, admiterea apelului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de fond.
Cu referire la motivele prezentate, solicita instanței de control judiciar sa aibă in vedere vătămările aduse apelantei parate prin pronunțarea hotărârii recurate, date cu încalcarea formelor de procedura prevăzute de noul Cod de procedura civila. F. de cele prezentate, apreciază ca se impune înlăturarea prin casare a hotărârii date cu încalcarea formelor de procedura prevăzute de lege.
Interpretând si aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat in mod nelegal întelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferita si aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.
Așa cum a arătat prin întâmpinarea formulata, in anii 2009, 2010 si 2011 la nivelul unității SNTFM CFR Marfa SA, au fost încheiate si aplicate, succesiv contractele colective de munca al CFR Marfa SA. Invocă dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicata:
Prin urmare, orice contract individual de munca se încheie nu numai in considerarea prevederilor legii, ci si in considerarea clauzelor contractelor colective ce ii sunt aplicabile salariatului in cauza.
Astfel, in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, cum de altfel legiuitorul a stipulat in art. 247 Codul muncii, prevedere abrogata prin art. I pct.90 din Legea 40/201 I.
In consecința, daca la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de munca, s-ar fi aplicat contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi. Or, daca la nivelul angajatorului CFR Marfa SA exista si au existat valabil încheiate contractele colective de munca ale CFR Marfa SA, aceste contracte constituie legea părtilor, având caracterul unor norme speciale in raport cu contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
In concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toți salariații CFR Marfa, iar contractul colectiv legal si valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale in raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont si de abrogarea expresa a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr.40/2011, concluzionam următoarele:
In acest context, în temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, apreciază ca in mod eronat, vădit nelegal parata a fost obligata sa achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute in contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate, norma speciala aplicabila in raporturile de munca intre angajatorul CFR Marfa si salariatul reclamant.
2. Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu încalcarea sau aplicarea greșita a legii si in soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactiva a unor clauze prevăzute in Contractul Colectiv de Munca si acordarea retroactiva a unor drepturi bănești stipulate in contractele colective de munca încheiate la nivel de angajator.
In mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat ca sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta printre altele fie in plata unor drepturi salariate neacordate.
Solicita sprijinul instanței de control judiciar, in interpretarea si aplicarea corecta a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.
Potrivit art.268 alin.1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate in CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridica a unui drept salarial.
În condițiile arătate, premierele si ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de Paste si C., la sfârșitul fiecărui an, daca exista posibilitatea acordării salariului suplimentar in situația obținerii profitului de către societate, daca s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată in parte de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia".
Având în vedere prevederile art. 268 alin.1 lit. e Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.
3. Critica hotărârea apelata prin prisma interpretării si aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate CFR Marfa SA, astfel încât se impune modificarea hotărârii si respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale si contravaloarea tichetelor de masa neacordate din luna aprilie 2009.
F. de cele prezentate, învederează următoarele:
Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului si prima Ziua Feroviarului sunt reglementate de art.64 alin.1 si 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM in anul 2010.
In ceea ce privește anii 2009 si 2010, urmează sa se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCN 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art.64 alin.1 si 2 sa nu se aplice in anii 2009 si 2010.
Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr.1713/21.04.2010, prevede modificarea art.30, 64 alin. 1 si 2 si art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material c Paste si C. si prima de Ziua Feroviarului, in sensul ca prevederile art.30, 64 alin.1 si 2 si art. 74 sa nu se aplice in anul 2010. Având in vedere înțelegerea pârtilor semnatare consemnata in Contractul Colectiv de Munca 2009/201 si actul adițional la CCM, solicită a se retine ca voința părților semnatare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum si art. 30, art. 64 si art.74 in anul 2010 si deci, a nu se acorda premierele de P., C. si Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masa. Având in vedere voința părților dialogului social, astfel cum rezulta din redactarea CCM 2009 si a actului adițional nr. 1713/2010, solicita sa se constate ca nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiate de părți prezentata nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art.64 din CCM, aceasta obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 si 2010.
Pentru aceste motive, solicita admiterea apelului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii capetelor cerere privind acordarea ajutorului material de P., C. si prima de Ziua Feroviarului, salariul supliment tichete de masa ca nefondate.
Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Munca al CFR Marfa SA, instanța a schimbat mod nelegal înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferita, eronata a prevederilor CCM.
In acest context, in temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, apelanta parata a fost obligată să achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.
Așa cum este prevăzuta in Contractele Colective de Munca, aceasta clauza nu are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat sa acorde si nici nu s-a prevăzut ca salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, in mod nelegal a fost dispusa angajarea răspunderii contractuale specifica raporturilor de munca.
Prin depășirea rolului activ al instanței de judecata, au fost nesocotite prevederile contractuale si temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv încheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea in cauza a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare încheiat in anul 2006.Critica sentința întrucât nu este pronunțata prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care sa susțină si sa motiveze hotărârea pronunțata.
Raportându-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006 și modificat în anul 2008 prin act adiționale, hotărârea instanței de fond este nelegală pentru motivele prev. de art. 304 pct. 5, 6 și 7 cod pr.civilă.
În ce privește ajutorul material cu ocazia Crăciunului este reglementat de art.64 din CCM 2007/2008, fiind reluat de același articol al CCM 2009/1010, cu mențiunea că în anii 2009 și 2010 nu se aplică prevederile art.64 CCM.
Conform Contractelor Colective de Munca încheiate, premierea acordata de Ziua Feroviarului si ajutoarele materiale de P. si C. 2009 si 2010 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art.64 din Cap. VI - Protecția salariatului), fiind in fapt o suma acordata de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, urmând a fi acordat in anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății in clauzele contractuale prevăzute in CCM, Cap.II - Sistemul de salarizare. EI poate fi acordat numai in anumite condiții negociate de părți.
Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, P. si C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfa SA, in raport cu angajații sai, având caracter de obligație doar in condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.
Reclamanta dorește acordarea unei premieri doar pentru faptul ca in contractul colectiv de munca se prevede ca se poate acorda aceasta premiere in anumite condiții, fără a se verifica existenta si îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligata la a aprecia daca toate aceste susțineri se confirma.
Prin acordul părților, in Contractul Colectiv de Munca s-a instituit un mecanism prin care sa se acorde o suma de bani cu ocazia Zilei Feroviarului si cu ocazia sărbătorilor religioase. Pentru aceasta suma de bani, pentru a putea fi acordate, trebuiau parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensa materiala.
In ceea ce privește perioada de referința 2009-2010, urmează sa se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Munca 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art.64 alin.1 si 2 sa nu se aplice in anii 2009 si 2010, deci, sa nu se acorde premierele solicitate in cauza.
De asemenea, in temeiul prevederilor art. 723 si urm Cod procedura civila solicita desființarea titlului, repunând părțile in situația anterioara, prin întoarcerea executării, in temeiul dispozițiilor noului Cod de
procedura civila. Având in vedere cererea de executare formulata de intimatul reclamant si listele de plata întocmite de apelantă, solicită să se dispună întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea
sumelor încasate in temeiul titlului desființat.
De asemenea, solicita acordarea cheltuielilor de judecata ce se vor face cu judecarea prezentei cai de atac.
In drept, invoca prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 470 si urm. Cod procedura civila.
Intimata a depus la dosar concluzii scrise solicitând respingerea apelului formulat de pârâtă și menținerea în totalitate a sentinței apelate.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod pr.civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:
Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.
Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).
Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).
Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.
Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.
În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de apel apărările referitoare la pretențiile reclamantei, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de apel așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.
Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).
Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.
De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.
Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamanta a invocat în mod generic contractele colective de muncă.
Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.
Ca urmare, acest motiv de apel nu este întemeiat.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:
Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.
Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.
În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.
În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”
Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă .
Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.
Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.
De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.
Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.
În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.
Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamantă, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.
Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.
În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.
Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.
Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamantă, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.
Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamantă pentru sărbătoarea de C. feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.
În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamantă au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.
Referitor la fondul cauzei:
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Ca urmare, reclamanta nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.
Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.
Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestei sărbători producea efecte la acea dată.
Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va schimba sentința apelată dar numai în parte, în ceea ce privește drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 21.04.2010, astfel cum s-a arătat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul civil formulat de apelantul pârât S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA – CFR MARFA SA, cu sediul ales în C., . nr. 2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 4524/05.12.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă MĂMĂLIGA C. M., cu domiciliul în C., . A, județul C..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile privind ajutorul material pentru C. din anul 2010 și salariul suplimentar pentru anul 2010.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 septembrie 2014.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.N.
Tehnored.dec.jud.A. R.
22.10.2014 – 5 ex.
Emis 2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 184/2014.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 317/2014. Curtea... → |
|---|
