Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 39/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 39/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-02-2014 în dosarul nr. 3708/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 39/CM
Ședința publică din 04 februarie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă
PREȘEDINTE - J. Z.
JUDECĂTOR - M. S. S.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 3822 din 09 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. S.-R., cu domiciliul în C., Șoseaua Mangaliei nr. 59, ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 394 din Noul Cod de procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că apelanta pârâtă a solicitat judecarea cauzei chiar și în lipsă, conform art. 411 din Noul Cod de procedură civilă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea adresată Tribunalului C. la data de 03.04.2013 și înregistrată cu nr. 5_ reclamanta I. S. R. a chemat în judecată pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C. Marfă” S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând diferențele de salariu rezultate dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 de lei pentru clasa 1 de salarizare conform art. 41 alin. 3 Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008 – 2010, prelungit prin act adițional până la data de 31.12.2010 față de salariul plătit efectiv, astfel salariul plătit efectiv de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru perioada 01.04._10, actualizate cu indicele de inflație și dobânda aferentă.
În motivare, reclamanta a arătat că este salariată a paratei, iar în perioada 03.04._10 a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei, respectiv 600 lei pentru perioada 3.04._10, în baza Actului Adițional la CCM înregistrat sub nr. 5760/29.04.2010 care a modificat salariile de bază brute anterioare, începând cu data de 01.04.2010 pana la data de 31.12.2010.
Conform Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 valabil pentru anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera „a”, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adausuri sau indemnizații incluse în acesta. Litera „b” a aceluiași articol 41 prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 lit. „a”, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada 28.09._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10 cât le-a acordat pârâta.
În calitate de angajator pârâta nu a calculat și nu a plătit reclamantei drepturile salariale calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi (valabil de la 01.01.2008), încălcând astfel prevederile art. 40 alin. 2 lit. „c” din Codul Muncii.
În aceste condiții, pârâta avea obligația să acorde reclamanților salariul de încadrare calculat la o valoare a salariului de baza minim brut de 700 lei și nu la o valoare de 570 lei, respectiv de 600 lei.
În drept, au fost invocate CCM nr. 722 din 24.01.2008, Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, Codul Muncii, Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
A invocat pârâta excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu art. 268 lit. „e” din Codul muncii, potrivit căruia în termen de 6 luni de zile reclamanta trebuia să introducă acțiunea, fiind vorba de neexecutarea contractului colectiv de muncă ori „a unor clauze ale acestuia”.
S-a mai invocat excepția prescripției prevăzute de art. 268 alin. 1 lit. „c” și „d” din Codul muncii.
Pe fondul cauzei a arătat că pe perioada în care se solicită diferența de salariu societatea pârâta a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanta și-a întemeiat acțiunea s-a arătat că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Raportat la dispozițiile art. 247 Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă.
S-a mai învederat că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare iar în anii 2007, 2008, 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar cheltuirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S-a mai arătat totodată că la nivelul societății nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa I de salarizare.
În drept s-au invocat dispozițiile din Codul muncii, Legea nr. 130/1999 și CCM al C. Marfă 2009/2010, acte adiționale, CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010, CCM Unități feroviare, Noul Cod de procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 3822 din 09 octombrie 2013 Tribunalul C. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A admis acțiunea formulată de reclamanta I. S. R., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă ,,C. Marfa” S.A.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 600 lei (pentru perioada 3.04.2010 – 14.12.2010), sume ce se vor actualiza în funcție de rata inflației la data plății efective, precum și dobânda legală la sumele astfel rezultate calculată începând cu data de 3.04.2013 și până la achitarea efectivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele:
În temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, reținând:
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare, s-a reținut că:
Prevederile art. 268 alin 1 lit. „e” din Codul muncii invocate de pârâtă, privind termenul de prescripție de 6 luni nu sunt incidente în cauză, deoarece reclamanta solicită plata unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, iar aceste drepturi nu sunt născute din neexecutarea contractului colectiv de muncă, ci au la bază salariul din cadrul societății pârâte. Neplata acestora nu se circumscrie sferei neexecutării contractului colectiv de muncă pentru a putea fi încadrată în prevederile art. 268 al. 1 lit. „e” din Codul muncii, ci se circumscrie în art. 268 al. 1 lit. „c” din Codul muncii. Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 al. 1 lit. „e” din Codul muncii se referă la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele de natură salarială care sunt prevăzute la lit. „c” a aceluiași articol și care constituie o dispoziție specială în raport de dispoziția prevăzută la lit. „e”, care constituie dispoziția generală referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă.
Raportat la prevederile legale astfel reținute ca fiind incidente în cauză, față de data introducerii acțiunii (18 iunie 2013), cât și la perioada pentru care se solicită aceste drepturi, s-a reținut că acțiunea reclamantei este formulată în termenul de prescripție.
Art. 268 lit. „d” Codul Muncii invocat de pârâtă, este fără legătură cu cauza, întrucât reclamanta nu a formulat o acțiune în constatarea nulității vreunui contract colectiv de muncă.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată:
Astfel, conform art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 încheiat la 19.12.2007, conform art.10 și art. 11 din Legea nr.130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte potrivit Anexa 5 poziția 2 din contract, părțile au convenit că se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați:
A. - muncitori
1. necalificați 1,0;
2. calificați 1,5;
B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. liceală 1,4;
2. postliceală 1,45;
C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. postliceală 1,5;
2. școala de maiștri 1,6;
D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. studii superioare: subinginer 1,8;
2. studii superioare: inginer debutant
(primele 6 luni de activitate) 1,8;
3. studii superioare: inginer 2,0.
Coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți anterior se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. „a” din același contract.
Conform art. 41 alin. (3) lit. „a” din același contract salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin aceeași convenție s-a stabilit că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. „a” pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din același contract colectiv de muncă.
În același contract se mai prevede că pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv, în fiecare an începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere din data de 1 ianuarie a anului următor.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată.
Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.
Ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.
În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.
Pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico-financiare invocate în apărare.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Acestea sunt dispozițiile speciale ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de recurentă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual pârâta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligațiile asumate prin contract.
În consecință, susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamanta nu este încadrată la nivelul clasei 1 de salarizare, s-a reținut a fi neîntemeiate. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare tribunalul a apreciat că acest aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art. 4 alin. l din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin. 2, dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Pârâta nu a probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art. 128 și 133 din Legea nr. 62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de muncă la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate în considerare. Este adevărat că reprezentanții salariaților, care au participat la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nu au contestat clauzele acestuia, printre care și stabilirea salariului de bază brut la suma de 570 lei, însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de muncă la nivel de ramură constituie legea părților iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de bază erau obligatorii pentru părțile semnatare și favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța a înlăturat totodată și apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuarea a salariului reclamantei atât timp cât aceasta a încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei de salarizare.
Așa fiind, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei (pentru perioada 18.03.2010 – 31.03.2010), respectiv de 600 lei (pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010).
Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate și actualizarea în funcție de rata inflației a acestor sume tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată.
În acest sens tribunalul a reținut că în această situație există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art. 1088 alin. 1 vechiul cod civil combinat cu art. 1082 vechiul cod civil, iar cealaltă art. 998 vechiul cod civil (vechiul cod civil este aplicabil raportului juridic dedus judecății față de prevederile art. 6 din noul cod civil).
Astfel, pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței sale din cauza inflației după ce a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoare sa reală la data executării.
Actualizarea cu rata inflației este fundamentată față de natura și scopurile diferite ale celor două instituții. Astfel, dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
În ce privește data de la care începe să curgă dobânda legală aferentă despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta tribunalul a apreciat că aceasta este data punerii în întârziere a debitorului, astfel cum prevede art. 1081 cod civil, care în cazul de față este data formulării cererii de chemare în judecată a pârâtei pentru plata acestor despăgubiri, respectiv data de 03.04.2013.
Împotriva sentinței civile nr. 3822/25.09.2013 pronunțate de Tribunalul C., în termen legal a declarat apel pârâta S.N.T.F.M. C. MARFĂ SA., carea criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate având în vedere următoarele motive:
Critică pentru nelegalitate hotărârea apelată, întrucât în mod nelegal a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
Învederează instanței că reclamanta solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, iar potrivit art. 268 alin. 1 lit. „e” din Codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Critică hotărârea pentru nelegalitate, întrucât nu a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune având în vedere prevederile art. 268 alin.(1) lit. „d” din Codul Muncii.
Potrivit art. 268 alin.1 lit. „d” Codul Muncii, respectiv art. 283 alin. 1 lit. „d” Codul Muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata valabilității și existenței contractelor.
Cererea privind plata diferențelor salariale este vădit nefondată, urmând a se constata nelegalitatea hotărârii atacate, pentru următoarele motive:
- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, motiv de modificare a acesteia;
- Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;
- Instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare și asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Din interpretarea probelor administrate, instanța nu a reținut că salariul de bază brut acordat reclamantei în temeiul contractului individual de muncă și contractul colectiv de muncă ce a reglementat raporturile juridice de muncă dintre părți în perioada 2009-2010 este mai mare decât cel solicitat, prin aplicarea dispozițiilor art.41 alin.3 din contractului colectiv de muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi.
În speță instanța de fond a intervenit asupra înțelegerii părților care au încheiat și semnat contractul individual de muncă în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, obligând angajatorul la executarea retroactivă art.41 alin.3 din CCM încheiat la nivel de ramură transporturi și acordarea salariului brut de bază de 700 lei/lună pentru perioada interesată.
Ori, potrivit art.159 alin.1 Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Potrivit art. 162 alin.1 Codul Muncii, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar în temeiul art.159 alin.2 Codul Muncii, salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.
Apreciază că sunt nesocotite prevederile art.1 alin.3 din contractul colectiv de muncă al S.N.T.F.M. C. Marfă SA „Prezentul contract colectiv de muncă se aplică tuturor salariaților din S., semnatari ai contractului individual de muncă, încadrați în funcțiile și meseriile din anexa nr.2”.
Așadar, nulitatea clauzelor care încalcă dispozițiile art.8 din Legea nr.130/1996 nu operează de drept, ci ea trebuie constatată de instanța competentă, la cererea părții interesate. Deci, clauzele neconforme cu dispozițiile art.8 din Legea nr.130/1996 nu pot fi înlocuite de drept, ci numai după ce instanța competentă constată pe cale judecătorească nulitatea acestora.
Cum în cauză nu s-a dovedite că prevederile cuprinse în CCM la nivel de unitate sau la Nivel de G. de Unități Feroviare 2006-2010 au fost înlocuite în condițiile legale arătate mai sus, prevederile acestor contracte rămân valabile și sunt obligatorii pentru semnatarii lor, respectiv părțile în proces.
Apreciază că cererea reclamantei de acordare a diferențelor salariale în temeiul art.41 alin.3 din contractului colectiv de muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, a fost soluționată cu interpretarea și prin aplicarea greșită a legii, hotărârea atacată cu apel prezentând motive contradictorii.
În mod evident, sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde motive contradictorii, prin combinarea ori interpretarea aleatorie a unor dispoziții contractuale în vederea obținerii unor legi terțiare.
Având în vedere executarea hotărârii atacate, solicită repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor art. 723 și următoarele Cod procedură civilă.
Analizând sentința apelată din prisma criticilor formulate Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
Drepturile solicitate de reclamantă au caracterul unor drepturi salariale.
Conform art. 160 din codul muncii salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art.268 al.1 lit. „c” din codul muncii potrivit cărora: „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
Dispoziția cuprinsă în art.268 al.1 lit. „e” și „d” din codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, care vizează alte drepturi decât cele salariale și respectiv dreptul material la acțiune în cazul solicitării constatării nulității CCM, ori obiectul prezentei cereri constă în obligarea pârâtei la plata unor diferențe de drepturi salariale.
Raportat la data formulării acțiunii, respectiv 03.04.2013, cererea a fost introdusă cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art.268 al.1 lit. „c” din codul muncii.
Cu privire la fondul cauzei:
Drepturile salariale ale reclamantei au fost calculate conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 2009/2010.
Salariul de bază brut aferent clasei 1 de salarizare a fost de 570 lei, și ulterior modificat prin actul adițional nr.1708/21.04.2010 la 600 lei.
Potrivit art.41 al.3 „a” din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010: „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medic/lună, este de 700 lei, adică 4,12/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Prin art.41 al.3 „b” se prevedea faptul că: „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv…..”.
În conformitate cu dispozițiile art.241 al.1 lit. „c” din codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă superior reprezintă o bază minimală pentru contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Astfel, prin art.238 al.1 din codul muncii, se prevede: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr.380/2004, 294/2007) s-a statuat: „contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În consecință, în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului minim brut de 700 lei, făcând o corectă interpretare a normelor juridice incidente în cauză și a probatoriului administrat.
Ca urmare a respingerii apelului, cererea apelantei pentru întoarcerea executării a rămas fără obiect.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 480 al. 1 Cod procedură civilă Curtea a respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 3822 din 09 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. S.-R., cu domiciliul în C., Șoseaua Mangaliei nr. 59, ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04 februarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
J. Z. M. S. S.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond D.I.F.
Red.dec.jud.apel J.Z./19.02.2014
Tehnored.gref.M.D./21.02.2014/4 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 487/2014.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 258/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
